ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2110/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 428/115 din 04 februarie 2010, reclamantele I.L.A.V. și V.l.S.E. au chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate caracterul politic al condamnării mamei lor și să-l oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că, prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor, familia defunctei lor mame I.E., născută N., a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-20 martie 1956. În drept, cererea a fost întemeiată pe disp.

art. 2, art. 5 din Legea nr. 221/2009, Constituția României - Titlul I, art. 1 alin. (3), Titlul II, art. 15, alin. (1), Titlul II, art'. 27 alin. (1), Titlul II, art. 30 alin. (1), Titlul II, art. 35, alin. (1), Titlul II, art. 44 alin. (1), Titlul II art. 49 alin. (1), art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 7, art. 9, art. 11, art. 17, art. 19, art. 22, art. 28 și art. 45 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. La termenul de judecată din 24 martie 2010, reclamantele au precizat în scris, că își întemeiază acțiunea în drept și pe disp. art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 492 din 24 martie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele I.L.A.V.

și V.l.S.E. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin și l-a obligat pe pârât să plătească câte 100.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că reclamantele au făcut dovada că întrunesc cerințele art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ele și de mama lor, care a fost privată de libertate în perioada 18 iunie 1951-20 martie 1956, prin măsura strămutării impusă de autorități.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecințele negative suferite de reclamante, dar și de familia acestora, atât pe plan fizic cât și psihic importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantele și mama acestor au perceput consecințele vătămării. Dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte. Împotriva sentinței civile nr. 492 din 24 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 428/115/2010, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia și schimbarea in tot a sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantelor. În motivarea apelului s-a arătat că reclamantele au fost deportate în Câmpia Bărăganului, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor, iar această stare de fapt nu echivalează cu o condamnare și nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale. Suma de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 444A din 03 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 492 din 24 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantele I.L.A.V. și V.I.S.E., împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic. Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantele ar fi fost proprietarele unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantelor cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun . De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe și cum temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, instanța de apel, în exercitarea controlului de legalitate, s-a pronunțat în consecință, prin respingerea acțiunii reclamantelor. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantele care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantele au susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinică, nelegală și nedreaptă, deoarece din probele administrate în cauză, a rezultat că întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea lor, care au fost privată de libertate prin măsură strămutării impusă de autoritățile acelei perioade. Recurentele-reclamante au susținut că este de netăgăduit ca orice măsură luată pe nedrept, le-a produs suferințe pe plan moral, social, profesional, măsurile aplicate lezându-le demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturile personale, nepatrimoniale ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, subsemnatei mi-a fost creat un prejudiciu moral care justifică pe deplin acordarea unor compensații materiale.

Recurentele-reclamante au mai arătat că în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoanele vătămate să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit cu efecte compensatorii, dar în același timp aceste despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustifîcate pentru victime, motiv pentru care apreciază că suma de 200.0000 euro. echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o echitabilă. Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed. Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7și pct. 8 C. proc.

civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motive le reglementează. Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantele și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat că soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii reclamantelor, chiar dacă, anterior, instanța de fond constatase că acestea întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea lor.

Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respingerea nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I.L.A.V. și V.l.S.E. împotriva deciziei nr. 444A din 03 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.