ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7853/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta G.I. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulând contestație împotriva Deciziei nr. 109 din 08 aprilie 2009 emisă de intimată, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a contravalorii părților sociale cu care soțul său a contribuit la capitalul social al Cooperativei „T.” cu sediul în localitatea Bistrița. În motivarea contestației, reclamanta a arătat că numitul G.E.E., în prezent decedat, a fost membru al acestei cooperative meșteșugărești la al cărei capital social a contribuit cu părți sociale în valoare de 21.130 RON și că începând cu luna ianuarie 1961 Cooperativa „T.” a trecut în proprietatea statului cu întreg patrimoniul, iar ulterior respectiva cooperativă a fost preluată de SC M. SA Bistrița, societate aflată în prezent în lichidare judiciară.

A susținut reclamanta că a solicitat printr-o cerere, ca societatea deținătoare SC M. SA Bistrița, cât și autoritatea locală - Prefectura Bistrița-Năsăud să-i restituie părțile sociale ce reprezintă contribuția lui G.E., iar pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat în mod nejustificat să dea curs solicitărilor sale legitime. Prin Sentința civilă nr. 1190 din 05 iulie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la data de 20 februarie 2009, petenta a solicitat să i se restituie în natură sau în echivalent, părțile sociale cu care G.E.

a contribuit la constituirea capitalului social al Cooperativei „T.” Bistrița. Legea nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială cu caracter reparatoriu, instituie prin dispozițiile sale o procedură administrativă prealabilă pe care trebuie să o urmeze persoanele îndreptățite ori moștenitorii acestora în vederea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în regimul anterior sau în vederea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent. În acest sens în art. 21 alin. (1) din lege se prevede că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (termen ce a fost prelungit succesiv), persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar la alin. (5) se arată că nerespectarea acestui termen pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În cauza de față, reclamanta nu a probat faptul că a formulat această notificare prin executorul judecătoresc, în termenul stabilit de lege, adresată unității deținătoare, situație în care, în raport de dispoziția legală menționată, tribunalul a procedat la respingerea contestației ca neîntemeiată. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel contestatoarea G.I. Prin Decizia nr. 740/A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de contestatoare. Instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii sale că, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanta putea formula notificare, prin care să solicite restituirea echivalentului bunurilor în raport de care susține că autorul său a fost privat de statul român.

În calitate de moștenitor al soțului său, reclamanta pretinde măsuri reparatorii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, susținând că autorul său avea calitatea de deținător al unor părți sociale din fosta Cooperativă „T.” așadar, de asociat al acestei persoane juridice, pretențiile acesteia fiind în mod corect analizate de prima instanță. Din această perspectivă, Curtea de Apel a constatat ca fiind nefondată susținerea contestatoarei, în sensul că prima instanța ar fi reținut în mod greșit natura cererii sale, referindu-se inclusiv la solicitarea acesteia de a i se acorda, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit art. 31 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28, instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor.

Totodată, potrivit art. 36 alin. (2) și art. 40 din Legea nr. 10/2001 - forma inițială, "notificările prin care persoana îndreptățită solicită acordarea de despăgubiri bănești sau optează pentru despăgubiri bănești se adresează prefecturii în a cărei rază se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în condițiile reglementate de art. 21 (actual art. 22 din lege)” respectiv, pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

În același sens sunt și prevederile art. 31 alin. final din Legea nr. 10/2001 și art. III și IV din Legea nr. 302/2009, care menționează expres necesitatea învestirii intimatei cu notificarea prevăzută de lege, stabilind că, în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28, instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor” respectiv că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Finanțelor Publice va proceda la predarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pe bază de opis, a fiecărei notificări, însoțită de toată documentația depusă de către persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv și care nu a fost soluționată până la data intrării în vigoare a prezentei legi”; în termen de 120 de zile de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și (2) ale art. III, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului va soluționa toate notificările care sunt însoțite de documentație completă ale persoanelor fizice,

asociați ai persoanei juridice care deținea imobile și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” De asemenea, art. 12 din H.G. nr. 614/2001, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aplicabile conform art. 22.1 din H.G.

nr. 250/2001, stabilește expres că, "pentru declanșarea procedurii de restituire persoana îndreptățită trebuie să trimită persoanei juridice deținătoare o notificare prin executorul judecătoresc, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii”, iar potrivit art. 14 din același act normativ, în cazurile în care legea prevede posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, iar persoana îndreptățită optează pentru această măsură reparatorie, notificarea se depune la prefectura în a cărei rază teritorială se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în condițiile reglementate de art. 21 din lege”.

În consecință, câtă vreme reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale de restituire - Legea nr. 10/2001, ca efect al interpretării sistematice a acestor dispoziții legale, avea obligația de a proceda la formularea notificării în condițiile prevăzute de prevederile art. 22, pentru toate măsurile reparatorii solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, inclusiv pentru măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Astfel, apare ca nefondată susținerea reclamantei în sensul că pentru măsurile reparatorii în echivalent, nu era necesară depunerea unei notificări în condițiile, de termen și formă, stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea ar fi de strictă interpretare și s-ar aplica doar pentru imobile, prevederile legale speciale anterior citate, menționând neechivoc necesitatea depunerii unei astfel de notificări și în acest caz.

Or, în cauză reclamanta nu a probat îndeplinirea acestei condiții. Deși reclamanta susține expedierea unei asemenea notificări către SC M. SA Bistrița, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit adresei din 11 februarie 2010, emisă de SC M. SA, o atare notificare nu se regăsește în arhiva acestei societăți. În plus, așa cum arată reclamanta în cererea adresată Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta nu deține nicio o dovadă din care să rezulte expedierea unei astfel de notificări în termenul legal, către SC M. SA, iar notițele vizând înregistrarea unei cereri cu nr. X sunt simple mențiuni olografe, care nu sunt certificate de respectiva societate și în plus nici nu fac vreo referire la cuprinsul acestei cereri sau titularul ei, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ.

Deși reclamanta susține că o astfel de dovadă rezultă din adresa Prefecturii Bistrița-Năsăud, verificând cuprinsul acestui înscris, Curtea a constatat că nu poate valida o atare susținere. În acest sens, instanța de apel a constatat că aceasta adresă nu menționează faptul că reclamanta ar fi expediat notificarea nr. X și către Prefectura Bistrița și nici că această din urmă autoritate avea cunoștință de conținutul concret al acesteia, adresa nefăcând altceva decât să concretizeze demersurile la care aceasta era obligată potrivit art. 28 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, sesizată fiind de către reclamantă cu o petiție, în care se invoca nesoluționarea cererii în raport de care petiționara menționa că are nr. X și a fost adresată SC M. SA.

Așa fiind, instanța a concluzionat că prin această adresă, prefectura a confirmat cuprinsul și conținutul concret al cererii la care a făcut referire reclamanta în cuprinsul petiției sau existența ei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs G.I. care a formulat următoarele critici: În aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, recurenta arată că a formulat notificare, înregistrată la SC M. SA, în patrimoniul căreia a ajuns averea cooperativei la care soțul său a deținut părți sociale. Întrucât societatea deținătoare nu a răspuns notificării, recurenta-reclamantă s-a adresat prefecturii Bistrița-Năsăud, care a intervenit pentru a grăbi soluționarea notificării, fapt dovedit prin adresa din 05 martie 2003. Mai susține recurenta că, din adresa din 18 martie 2002 a Prefecturii județului Bistrița-Năsăud, rezultă că notificarea a fost depusă și la această instituție, care a păstrat originalul.

În concluzie, recurenta consideră că, întrucât și-a îndeplinit obligația de a formula notificare, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/2001, în mod greșit s-au pronunțat cele două instanțe. Intimata nu a formulat întâmpinare. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, a se casa decizia recurată și a se trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut că, întrucât reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale de restituire - Legea nr. 10/2001, aceasta avea obligația de a proceda la formularea notificării în condițiile prevăzute de prevederile art. 22 din acest act normativ.

În acest sens, Curtea de Apel a reținut că, deși reclamanta susține expedierea unei notificări către SC M. SA Bistrița, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit adresei din 11 februarie 2010, emisă de această societate, o atare notificare nu se regăsește în arhiva sa și, în plus, reclamanta nu deține nicio o dovadă din care să rezulte expedierea unei astfel de notificări în termenul legal, iar notițele vizând înregistrarea unei cereri cu nr. X sunt simple mențiuni olografe, care nu sunt certificate de respectiva societate și în plus nici nu fac vreo referire la cuprinsul acestei cereri sau titularul ei.

Având în vedere că și în dispoziția contestată în prezenta cauză s-a reținut că petenta nu a formulat notificare, problema care se pune este dacă instanțele de fond au lămurit pe deplin situația de fapt în ce privește dovedirea formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fără de care nu se poate pune în discuție dreptul reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Instanța de apel a motivat soluția sa făcând trimitere la adresa SC M. SA din 11 februarie 2010 adresată Tribunalului București, în care se arată că „referitor la notificarea din 10 ianuarie 2002 având ca obiect restituirea părților sociale cuvenite defunctului G.E., părți sociale cu care a contribuit la capitalul social al Cooperativei „T.” Bistrița, vă facem cunoscut că, în urma verificărilor făcute în arhiva societății, nu s-a găsit acest document.” Adresa SC M. SA nu lămurește pe deplin împrejurarea dacă reclamanta a înregistrat la sediul acestei societăți o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât din conținutul acesteia rezultă numai că notificarea nu se găsește în arhiva societății, însă nu clarifică aspectul dacă o atare notificare a fost înregistrată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanta susține că notificarea sa a fost înregistrată în 10 ianuarie 2002, se impune ca în rejudecare, instanța să lămurească, prin orice mijloc de probă, ce apare înregistrat în registrele de evidență ale SC M. SA, la numărul pretins de reclamantă ca fiind cel acordat notificării sale. Este esențial a se lămuri acest aspect, față de dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiași text, sancțiunea nerespectării termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, fiind pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație.

Așa fiind, reținând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta G.I. împotriva Deciziei nr. 740/A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2011.