ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7853/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7853/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta G.I. a chemat în

judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

formulând contestație împotriva Deciziei nr. 109 din 08 aprilie 2009 emisă de

intimată, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a contravalorii

părților sociale cu care soțul său a contribuit la capitalul social al

Cooperativei „T.” cu sediul în localitatea Bistrița.

În motivarea

contestației, reclamanta a arătat că numitul G.E.E., în prezent decedat, a fost

membru al acestei cooperative meșteșugărești la al cărei capital social a

contribuit cu părți sociale în valoare de 21.130 RON și că începând cu luna

ianuarie 1961 Cooperativa „T.” a trecut în proprietatea statului cu întreg

patrimoniul, iar ulterior respectiva cooperativă a fost preluată de SC M. SA

Bistrița, societate aflată în prezent în lichidare judiciară.

A susținut reclamanta

că a solicitat printr-o cerere, ca societatea deținătoare SC M. SA Bistrița,

cât și autoritatea locală - Prefectura Bistrița-Năsăud să-i restituie părțile

sociale ce reprezintă contribuția lui G.E., iar pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a refuzat în mod nejustificat să dea curs

solicitărilor sale legitime.

Prin Sentința civilă

nr. 1190 din 05 iulie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiată contestația.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la data de 20 februarie

2009, petenta a solicitat să i se restituie în natură sau în echivalent,

părțile sociale cu care G.E. a contribuit la constituirea capitalului social al

Cooperativei „T.” Bistrița.

Legea nr. 10/2001,

care reprezintă o lege specială cu caracter reparatoriu, instituie prin dispozițiile

sale o procedură administrativă prealabilă pe care trebuie să o urmeze

persoanele îndreptățite ori moștenitorii acestora în vederea restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv în regimul anterior sau în vederea

acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens în art.

21 alin. (1) din lege se prevede că persoana îndreptățită va notifica în termen

de 6 luni (termen ce a fost prelungit succesiv), persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului, iar la alin. (5) se arată că

nerespectarea acestui termen pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

În cauza de față,

reclamanta nu a probat faptul că a formulat această notificare prin executorul

judecătoresc, în termenul stabilit de lege, adresată unității deținătoare,

situație în care, în raport de dispoziția legală menționată, tribunalul a

procedat la respingerea contestației ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat apel contestatoarea G.I.

Prin Decizia nr.

740/A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de

contestatoare.

Instanța de apel a

reținut în considerentele hotărârii sale că, în raport de prevederile Legii nr.

10/2001, reclamanta putea formula notificare, prin care să solicite restituirea

echivalentului bunurilor în raport de care susține că

autorul

său

a fost privat de statul român.

În calitate de

moștenitor al soțului său, reclamanta pretinde măsuri reparatorii, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, susținând că

autorul său

avea calitatea de deținător al unor

părți sociale din fosta Cooperativă „T.” așadar, de asociat al acestei persoane

juridice, pretențiile acesteia fiind în mod corect analizate de prima instanță.

Din această

perspectivă, Curtea de Apel a constatat ca fiind nefondată susținerea

contestatoarei, în sensul că prima instanța ar fi reținut în mod greșit natura

cererii sale, referindu-se inclusiv la solicitarea acesteia de a i se acorda,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în

echivalent.

Potrivit art. 31

alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data primirii

cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28,

instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor.

Totodată, potrivit

art. 36 alin. (2) și art. 40 din Legea nr. 10/2001 - forma inițială,

"notificările prin care persoana îndreptățită solicită acordarea de

despăgubiri bănești sau optează pentru despăgubiri bănești se adresează

prefecturii în a cărei rază se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul

și în condițiile reglementate de art. 21 (actual art. 22 din lege)” respectiv,

pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea

termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege

specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a

despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

În același sens sunt

și prevederile art. 31 alin. final din Legea nr. 10/2001 și art. III și IV din

Legea nr. 302/2009, care menționează expres necesitatea învestirii intimatei cu

notificarea prevăzută de lege, stabilind că, în termen de 60 de zile de la data

primirii cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art.

28, instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor” respectiv

că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

Ministerul Finanțelor Publice va proceda la predarea către Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, pe bază de opis, a fiecărei notificări, însoțită de toată

documentația depusă de către persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice

care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora

în mod abuziv și care nu a fost soluționată până la data intrării în vigoare a

prezentei legi”; în termen de 120 de zile de la expirarea termenelor prevăzute

la alin. (1) și (2) ale art. III, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului va soluționa toate notificările care sunt însoțite de documentație

completă ale persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea

imobile și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv

și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei

legi.”

De asemenea, art. 12

din H.G. nr. 614/2001, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, aplicabile conform

art. 22.1

din H.G. nr. 250/2001, stabilește expres că, "pentru declanșarea

procedurii de restituire persoana îndreptățită trebuie să trimită persoanei

juridice deținătoare o notificare prin executorul judecătoresc, în termen de 6

luni de la data intrării în vigoare a legii”, iar potrivit art. 14 din același

act normativ, în cazurile în care legea prevede posibilitatea acordării

despăgubirilor bănești, iar persoana îndreptățită optează pentru această măsură

reparatorie, notificarea se depune la prefectura în a cărei rază teritorială se

află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în condițiile

reglementate de art. 21 din lege”.

În consecință, câtă

vreme reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale de

restituire - Legea nr. 10/2001, ca efect al interpretării sistematice a acestor

dispoziții legale, avea obligația de a proceda la formularea notificării în

condițiile prevăzute de prevederile art. 22, pentru toate măsurile reparatorii

solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, inclusiv pentru măsurile reparatorii

în echivalent prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, apare ca

nefondată susținerea reclamantei în sensul că pentru măsurile reparatorii în

echivalent, nu era necesară depunerea unei notificări în condițiile, de termen

și formă, stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea ar fi

de strictă interpretare și s-ar aplica doar pentru imobile, prevederile legale

speciale anterior citate, menționând neechivoc necesitatea depunerii unei

astfel de notificări și în acest caz.

Or, în cauză

reclamanta nu a probat îndeplinirea acestei condiții.

Deși reclamanta

susține expedierea unei asemenea notificări către SC M. SA Bistrița, cu

respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

potrivit adresei din 11 februarie 2010, emisă de SC M. SA, o atare notificare

nu se regăsește în arhiva acestei societăți.

În plus, așa cum

arată reclamanta în cererea adresată Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului, aceasta nu deține nicio o dovadă din care să rezulte expedierea unei

astfel de notificări în termenul legal, către SC M. SA, iar notițele vizând

înregistrarea unei cereri cu nr. X sunt simple mențiuni olografe, care nu sunt

certificate de respectiva societate și în plus nici nu fac vreo referire la

cuprinsul acestei cereri sau titularul ei, deși sarcina probei îi revenea,

conform art. 1169 C. civ.

Deși reclamanta

susține că o astfel de dovadă rezultă din adresa Prefecturii Bistrița-Năsăud,

verificând cuprinsul acestui înscris, Curtea a constatat că nu poate valida o

atare susținere.

În acest sens, instanța

de apel a constatat că aceasta adresă nu menționează faptul că reclamanta ar fi

expediat notificarea nr. X și către Prefectura Bistrița și nici că această din

urmă autoritate avea cunoștință de conținutul concret al acesteia, adresa

nefăcând altceva decât să concretizeze demersurile la care aceasta era obligată

potrivit art. 28 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, sesizată fiind de către

reclamantă cu o petiție, în care se invoca nesoluționarea cererii în raport de

care petiționara menționa că are nr. X și a fost adresată SC M. SA.

Așa fiind, instanța a

concluzionat că prin această adresă, prefectura a confirmat cuprinsul și

conținutul concret al cererii la care a făcut referire reclamanta în cuprinsul

petiției sau existența ei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs G.I. care a formulat următoarele critici:

În aplicarea

prevederilor Legii nr. 10/2001, recurenta arată că a formulat notificare,

înregistrată la SC M. SA, în patrimoniul căreia a ajuns averea cooperativei la

care soțul său a deținut părți sociale.

Întrucât societatea

deținătoare nu a răspuns notificării, recurenta-reclamantă s-a adresat

prefecturii Bistrița-Năsăud, care a intervenit pentru a grăbi soluționarea

notificării, fapt dovedit prin adresa din 05 martie 2003.

Mai susține recurenta

că, din adresa din 18 martie 2002 a Prefecturii județului Bistrița-Năsăud,

rezultă că notificarea a fost depusă și la această instituție, care a păstrat

originalul.

În concluzie,

recurenta consideră că, întrucât și-a îndeplinit obligația de a formula notificare,

astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/2001, în mod greșit s-au pronunțat

cele două instanțe.

Intimata nu a

formulat întâmpinare.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, care pot fi

încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi

admis, a se casa decizia recurată și a se trimite cauza spre rejudecarea

apelului, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

reținut că, întrucât reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile

legii speciale de restituire - Legea nr. 10/2001, aceasta avea obligația de a

proceda la formularea notificării în condițiile prevăzute de prevederile art.

22 din acest act normativ.

În acest sens, Curtea

de Apel a reținut că, deși reclamanta susține expedierea unei notificări către

SC M. SA Bistrița, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, potrivit adresei din 11 februarie 2010, emisă de această

societate, o atare notificare nu se regăsește în arhiva sa și, în plus,

reclamanta nu deține nicio o dovadă din care să rezulte expedierea unei astfel

de notificări în termenul legal, iar notițele vizând înregistrarea unei cereri

cu nr. X sunt simple mențiuni olografe, care nu sunt certificate de respectiva

societate și în plus nici nu fac vreo referire la cuprinsul acestei cereri sau

titularul ei.

Având în vedere că și

în dispoziția contestată în prezenta cauză s-a reținut că petenta nu a formulat

notificare, problema care se pune este dacă instanțele de fond au lămurit pe

deplin situația de fapt în ce privește dovedirea formulării notificării în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fără de care nu se poate pune în

discuție dreptul reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de acest act

normativ.

Instanța de apel a

motivat soluția sa făcând trimitere la adresa SC M. SA din 11 februarie 2010

adresată Tribunalului București, în care se arată că „referitor la notificarea

din 10 ianuarie 2002 având ca obiect restituirea părților sociale cuvenite

defunctului G.E., părți sociale cu care a contribuit la capitalul social al

Cooperativei „T.”  Bistrița, vă facem cunoscut că, în urma verificărilor făcute

în arhiva societății, nu s-a găsit acest document.”

Adresa SC M. SA nu

lămurește pe deplin împrejurarea dacă reclamanta a înregistrat la sediul

acestei societăți o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât

din conținutul acesteia rezultă numai că notificarea nu se găsește în arhiva

societății, însă nu clarifică aspectul dacă o atare notificare a fost

înregistrată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanta

susține că notificarea sa a fost înregistrată în 10 ianuarie 2002, se impune ca

în rejudecare, instanța să lămurească, prin orice mijloc de probă, ce apare

înregistrat în registrele de evidență ale SC M. SA, la numărul pretins de

reclamantă ca fiind cel acordat notificării sale.

Este esențial a se

lămuri acest aspect, față de dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror

autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la

alin. (1) al aceluiași text, sancțiunea nerespectării termenului de notificare,

potrivit art. 22 alin. (5) din lege, fiind pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație.

Așa fiind, reținând

că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, în baza

art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza

spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta G.I. împotriva Deciziei nr. 740/A din 16 decembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2011.