ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8647/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1912/105/2009 la Tribunalul Prahova, reclamantul R.C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești, prin Primar și Consiliul local Ploiești, ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate inexistenta titlului statului și nevalabilitatea preluării terenului în suprafață de 663 mp. situat în Ploiești, str. M.A., jud. Prahova, de către stat; dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu; încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu consecința obligării pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că autorul P.C. a lăsat ca unic moștenitor pe soția sa, P.C., care, după decesul său, a lăsat ca unic moștenitor pe H.G., iar prin Decizia civilă nr. 158/2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă, s-a stabilit că după H.G. a rămas ca unic moștenitor reclamantul, ca legatar universal, în baza testamentului autentificat nr . X a B.N. P. N.A. Prin Decizia nr. 1169 din 30 aprilie 1940 au fost împroprietăriți ofițerii decorați în războiul de întregire a neamului, printre care și autorul reclamantului, care a primit în proprietate lotul nr. 86, aflat pe poziția nr. 6 a deciziei, transcrisă în registrul de transcripțiuni sub nr. 2915/1943, iar prin Decizia 27773/1941 a Primăriei Ploiești s-a întărit împroprietărirea anterioară, justificată prin sistematizare, dându-se denumirea cartierului de „C.O.D.”.

S-a arătat, că terenul, în prezent, este liber de construcții, fiind în suprafața de 663 mp., aflat în posesia Municipiului Ploiești. Prin urmare, pârâtele nu pot justifica un titlu de proprietate asupra imobilului comparativ cu autorii reclamantului, ce au deținut în proprietate acest imobil din anul 1940, invocându-se dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat, că autorul său a urmat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziția nr. 3260/2006 a fost respinsă notificarea cu motivarea că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, împotriva acesteia formulând contestație, care a fost perimată, datorită încercărilor repetate de a obține documentația cadastrală, din care să reiasă identificarea clară a străzii și a zonei în care se află situat terenul, astfel că, față de aceste acte noi, a formulat, în anul 2008, cerere de completare a dosarului, care a fost respinsă prin dispoziție a primarului. În acest sens, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, s-au invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, menționându-se că pârâtele au refuzat să dea curs cererii completatoare și au indus în eroare reclamantul cu privire la amplasamentul terenului, prin aceea că au indicat că nu dețin documente cadastrale în acest sens. Atâta vreme cât terenul se afla în patrimoniul statului, legea specială instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, ce trebuie răsturnată de stat și nu de proprietarul care nu a pierdut niciodată proprietatea terenului. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 20 și art. 44 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Sentința civilă nr. 448 din 25 martie 2010, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.C.N., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești, prin Primar și Consiliul local Ploiești; a constatat inexistența titlului statului și nevalabilitatea preluării terenului în suprafață de 618 mp., situat în Ploiești, str. M.A., jud. Prahova, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză topo A.P.; a constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu; a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în Ploiești, str. M.A., jud. Prahova, și a respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, din actele administrate în cauză, a rezultat că reclamantul se legitimează ca succesor după autorul H.G., care a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând Notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 663 mp., situat în „C.O.D.” din Ploiești, cerere ce a fost respinsă prin Dispoziția nr. 3260/2006, împotriva căreia s-a formulat contestație, iar prin Sentința civilă nr. 1874/2008 a Tribunalului Prahova s-a constatat că a intervenit perimarea. Imobilul în litigiu a devenit proprietatea autorului reclamantului în baza Deciziei de împroprietărire din 30 aprilie 1940, transcrisă în Registrul de transcripțiuni din 23 septembrie 1943. Prin raportul de expertiză topo, întocmit în cauză, s-a identificat terenul, amplasamentul și vecinătățile și s-a constatat că este un teren liber de construcții în suprafață de 618 mp.

S-a conchis, că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 1 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reclamantul a făcut dovada proprietății, cât și a calității de persoană îndreptățită la restituire. Referitor la preluarea de către stat a terenului în litigiu, instanța a reținut că, în absența unei probe contrare, niciuna dintre pârâte nu a negat faptul preluării imobilului de către stat, așa încât, în speță, se poate vorbi de o prezumție relativă de preluare abuzivă, fără titlu, ce trebuia răsturnată de către pârâte, întrucât proprietarul nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunului, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 16 din 27 ianuarie 2011, Curtea Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâții Municipiul Ploiești, prin Primar, și Consiliul local al Municipiului Ploiești, a schimbat sentința în tot în sensul că a respins acțiunea reclamantului, pentru următoarele considerente: Critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, motivat de împrejurarea că intimatul-reclamant a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, respinsă prin Dispoziția nr. 8544 din 13 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Ploiești, împotriva căreia acesta a făcut contestație, a cărei perimare a fost constatată de instanță, a fost reținută ca neîntemeiată.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secții Unite de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție., statuându-se, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că dacă există concurs între legea specială și legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În aceste condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al sus-menționatei decizii și dat fiind că dreptul de proprietate nu a fost transmis și nu ar putea fi afectate alte raporturi juridice, s-a concluzionat că acțiunea în revendicare în prezenta cauză este admisibilă.

Motivele de apel potrivit cărora în mod greșit prima instanță a reținut că s-a făcut, de către reclamant, dovada dreptului de proprietate și a întinderii acestuia în persoana autorului său, deoarece Decizia nr. 11169 din 30 aprilie 1940 a fost anulată prin Decizia nr. 27743 din 4 iulie 1941, iar în aceasta nu este precizată suprafața terenului, au fost reținute ca neîntemeiate, cu motivarea că tribunalul a apreciat, în mod corect, situația de fapt, astfel cum reiese din probatoriul administrat, respectiv că reclamantul se legitimează ca succesor după autorul H.G., care a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând Notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 663 mp., situat în „C.O.D.” din Ploiești, cerere ce a fost respinsă prin Dispoziția nr. 3260/2006, împotriva căreia s-a formulat contestație, iar prin Sentința civilă nr. 1874/2008 a Tribunalului Prahova s-a constatat că a intervenit perimarea.

Imobilul în litigiu a devenit proprietatea autorului reclamantului în baza Deciziei de împroprietărire din 30 aprilie 1940, transcrisă în Registrul de transcripțiuni din 23 septembrie 1943. Deși această decizie a fost anulată prin Decizia nr. 27743 din 4 iulie 1941, aceasta din urmă menționează ca fiind împroprietărit cu lotul nr. X, pe autorul reclamantului, colonelul P.C., lot ce se regăsește în planul de sistematizare aflat la Primăria Municipiului Ploiești, din anul 1934, recenzat în anul 1954, terenul fiind identificat, cu amplasament și vecinătăți, prin raportul de expertiză topo întocmit în cauză, constatându-se că este în suprafață de 618 mp. și liber de construcții.

S-a conchis, că reclamantul a făcut dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită la restituire, însă, în condițiile în care din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză reiese, fără putință de tăgadă, că terenul în litigiu, la data efectuării expertizei, era inclus în suprafața Parcului Tineretului, văzând și dispozițiile pct. 2 din Anexa nr. III din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ce menționează parcurile publice ca făcând parte din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor, față de caracterul inalienabil al acestuia consacrat prin art. 136 alin. (4) din Constituția României, în baza art. 296 C. proc.

civ., s-a admis apelul declarat de pârâții Municipiul Ploiești, prin Primar, și Consiliul local al Municipiului Ploiești, s-a schimbat în tot sentința, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantul R.C.N. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.C.N., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că instanța de apel, pe o motivare sumară, a admis unul dintre motivele de apel, a considerat că terenul în litigiu „este inclus în Parcul Tineretului” conform susținerilor raportului de expertiză care doar a identificat terenul, a făcut aplicația în cauză a dispozițiilor art. 2 din Anexa nr. III a Legii nr. 213/1998, a apreciat că bunul are regimul juridic de bun public, fiind inalienabil, drept pentru care a respins în integralitate acțiunea formulată de acesta.

Or, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările părților, însă, în cauza de față, instanța de fond nu și-a motivat soluția adoptată, cu referire la capătul de cerere privitor la constatarea inexistenței titlului statului și a nevalabilității preluării terenului în litigiu de către pârâtele din prezenta cauză. Prin urmare, decizia recurată este nemotivată, contrar prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea.

Simpla referire generică, fără a se analiza actele depuse în probațiunea primului capăt de cerere, nu echivalează cu o motivare convingătoare, iar în această situație este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage reformarea ei în calea de atac a recursului, sub forma modificării prevăzute de art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. S-a conchis, că, deși a fost invocat ca și motiv de apel lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului teren în litigiu, instanța de apel nu a analizat acest motiv, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate. În ceea ce privește nelegalitatea hotărârii recurate prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., decurgând din interpretarea și aplicarea greșită a legii, s-a arătat că, în motivarea admiterii apelului, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu face parte din proprietatea publică, potrivit dispozițiilor pct. 2 Anexa nr. III din Legea nr. 213/1998, care menționează că parcurile publice fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, iar față de caracterul inalienabil al acestora, consacrat în baza dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituția României, a admis apelul și a respins acțiunea în integralitate, sub acest motiv de apel. În dovedirea regimului juridic al terenului, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de expert P.A., raport de expertiză ce a avut ca obiectiv identificarea, măsurarea și poziționarea pe schița de plan a terenului în litigiu.

Astfel fiind, instanța de apel a dedus un motiv abstract și general, în loc să procedeze la constatări de fapt concrete, încălcând în acest fel dispozițiile art. 4 din C. civ. care prevăd că „este oprit judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile capătă regimul juridic de bun care face parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, respectiv bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statutului în temeiul unui titlu valabil.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. În fine, alin. (2) și (3) ale art. 6 consacră, pe de o parte, competența instanțelor judecătorești în soluționarea acțiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violență, iar pe de altă parte, recunoașterea competenței instanțelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi recunoscută competența de a statua în acțiunile de revendicare.

În această problemă Curtea Constituțională s-a pronunțat (prin Decizia nr. 112/1995) în același sens, hotărând că revine instanțelor judecătorești să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății nu a avut loc niciodată. Or, existența faptică a terenului în litigiu inclus în suprafața parcului nu scutește unitatea intimatei-pârâte de a face dovada că acest bun a intrat în mod legal în proprietatea sa. De altfel, Curtea Constituționala a reținut, prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în M. Of. nr. 448/24.11.1998, că „simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar și, cu atât mai puțin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent”.

Raportul de expertiză specialitatea topografie, pe baza căruia instanța de apel și-a format convingerea, precizează că terenul solicitat era inclus în suprafața Parcului Tineretului, ca și sistematizare a zonei și nu statuează situația sa juridică din punct de vedere al proprietarului, respectiv dacă face parte din proprietatea publică sau privată, ci numai cine administrează actual acest teren, format, conform expertizei, din o porțiune cu destinație parcare și, adiacent, o porțiune spațiu verde.

Din actele în probațiune administrate în cauză și neanalizate de către instanța de apel, reiese faptul că terenul în litigiu nu a intrat legal în proprietatea statului, fiind preluat abuziv, și anume: adresa nr. 848 din 29 martie 1940 a Serviciului Arhitectură a Primăriei Municipiului Ploiești; Deciziunea nr. 11104 a Primăriei Orașului Ploiești din 29 martie 1940; Deciziunea nr. 11169 a Primăriei Orașului Ploiești din 30 martie 1940; adresa nr. 45511 a Primarului Municipiului Ploiești către șeful serviciului de Comunicații, din data de 31 decembrie 1940; Deciziunea nr. 27743 a Primăriei Municipiului Ploiești din data de 4 iulie 1941; transcrierea la nr. 2915 în Registrul Transcriere al Tribunalului Prahova și Vol. nr. 7/1943 din data de 23 septembrie 1943, făcută ca urmare a Cererii cu nr. 24665/1943 formulată de către colonel P.C.

pentru intrare în legalitate; copia xerox conform cu originalul, aflată la Primăria Municipiului Ploiești din anul 1934, recenzată în 1954 „Scara 1:500” a planului terenului solicitat, care, având trecut pe el numele P.S.C., precizează că terenul se află în str. M.A. Prin urmare, aceste documente precizează faptul că Primăria Municipiului Ploiești a dispus împroprietărirea colonel P.C., în calitate de ofițer decorat de război, cu lotul nr. 86, din „C.O.D.”, deci a pierdut proprietatea terenului la momentul transferului acestuia către persoanele împroprietărite. Din Transcrierea nr. 2915 în Registrul Transcriere al Tribunalului Prahova și Vol nr. 7/1943, rezultă că împroprietărirea efectivă a fost făcută în baza Deciziei nr. 11169 a Primăriei Orașului Ploiești din 30 martie 1940, și, în consecință, terenul atribuit în anul 1940 colonelului P.C., în conformitate cu dispozițiile Legii din 1 Aprilie 1936, publicată în M. Of.

nr. 103/1936, a fost primit ca recompensă națională a ofițerilor decorați în „Războiul de întregire a Țării” cu ordinele „Virtutea Militară”, în prezent fiind liber de construcții și poate fi înstrăinat, vândut sau donat de colonel P.C., deoarece exista o interdicție legală de înstrăinare menționată în mod expres în actele de împroprietărire. S-a mai arătat, că intimatele-pârâte nu au demonstrat nici incidența în cauză a dispozițiilor din Anexa nr. 1 a Legii nr. 213/1998, privind lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, respectiv pct. I privitor la domeniul public al statului, care menționează că domeniul public este alcătuit din „ terenuri care au aparținut domeniului public înainte de 6 martie 1945”, ținând cont de faptul că anterior datei de 6 martie 1945 au pierdut proprietatea terenului.

S-a conchis, că intimatele-pârâte nu au arătat modalitatea de trecere a terenului în domeniul public, pentru a se verifica respectarea Legii nr. 213/1998, nu au menționat actul ce a stat la baza atestării terenului ca fiind domeniul public și s-au limitat numai la a evoca apartenența acestuia la Parcul Tineretului. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

În speță, recurentul-reclamant invocă, nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv nemotivarea acesteia, care prevăd că „hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. În speță, reclamantul, deși invocă aceste dispoziții legale, arată că „simpla referire generică”, fără a se analiza actele depuse în probațiunea primului capăt de cerere, nu echivalează cu o motivare convingătoare, iar când face trimitere la „primul capăt de cerere”, așa cum rezultă din dezvoltarea criticilor formulate, se referă la faptul că, deși s-a invocat ca motiv de apel lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a terenului în litigiu, instanța nu a analizat acest motiv de apel, ceea ce ar atrage nelegalitatea hotărârii recurate.

Dacă se are în vedere lipsa motivării sentinței instanței de fond, așa cum susține reclamantul, cu privire la capătul de cerere privitor la constatarea inexistenței titlului statului și a nevalabilității preluării terenului în litigiu de către pârâtele din prezenta cauză, se constată că aceste critici nu pot fi primite și analizate, întrucât împotriva hotărârii primei instanțe reclamantul nu a declarat recurs, astfel că nu poate, prin omisiunea căii de atac a apelului, să se exercite împotriva hotărârii primei instanțe, pentru nepronunțarea asupra unui capăt de cerere, direct calea de atac a recursului, fără a se încălca principiul non omisso medio, sancțiunea fiind aceea a neprimirii și analizării acestei critici.

Însă, în ceea ce privește critica potrivit căreia nelegal instanța de apel, față de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., nu a respins motivul de apel privind lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu, se constată că este nefondată, întrucât, în apelul declarat de pârâte susținerea potrivit căreia „nu s-a dovedit trecerea abuzivă în proprietatea statului a terenului notificat” nu s-a constituit în motiv de apel, ci în argument în susținerea celui de-al doilea motiv de apel formulat de pârâți, privind greșita admitere a acțiunii în revendicare de către prima instanță, iar instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat în susținerea unui motiv de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă pârâtele ar fi formulat un motiv de apel separat în acest sens, faptul că instanța de apel nu l-ar fi analizat ar fi deschis calea controlului judiciar pe calea recursului pe acest aspect numai acestora nu și intimatului-reclamant.

În ceea ce privește critica potrivit căreia decizia nu a fost motivată, ceea ce atrage nelegalitatea acesteia și imposibilitatea exercitării controlului judiciar pe calea recursului, se constată că este nefondată, deoarece hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe care se întemeiază, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului. De aceea, motivul de recurs formulat de recurentul-reclamant întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins în consecință. Și motivul de recurs întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulat de recurentul-reclamant, privind greșita soluționare a capătului de cerere în revendicare, este, de asemenea, nefondat, însă pentru cele ce succed: Reclamantul se află în situația de a fi inițiat acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului teren în suprafață de 663 mp.

situat în Ploiești, str. M.A., jud. Prahova., care a fost preluat de stat abuziv și care în prezent se află în domeniul public al Municipiului Ploiești, fiind inclus în „Parcul Tineretului”, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autorului său. Anterior formulării prezentei acțiuni, autorul reclamantului, H.G., a formulat Notificarea nr. 747 din 10 august 2011, în temeiul legii speciale, Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu, notificare ce a fost respinsă prin Dispoziția nr. 3260/2006, împotriva căreia s-a formulat contestație în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin Sentința civilă nr. 1874/2008 a Tribunalului Prahova, s-a constatat că a intervenit perimarea acesteia, fără a fi întreprins vreun demers pe calea dreptului comun pentru restituirea imobilului.

În ceea ce privește examinarea valabilității titlului statului supra imobilului în litigiu, se constată că este permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii cestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipostaze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau autorului recurentului-reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv nu numai să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu. În speță, recurentul reclamant a invocat ca temei al cererii sale dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dar și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogani, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. Or, deși se constată că instanța de apel greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe dreptul comun, față de cele expuse și a soluționat cauza pe fond, pentru a nu i se înrăutăți părții situația în propria cale de atac, potrivit art. 296 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de control judiciar va analiza și fondul raportului juridic litigios, așa cum a procedat instanța de apel, și va constata că soluția de respingere a cererii de revendicare formulate de reclamant este legală, dar pentru următoarele considerente: Astfel, prin aceeași decizie în interesul legii, s-a reținut că, în cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate, această prioritate putând fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Recurentul a criticat soluția instanței de apel pentru aceea că greșit s-a reținut că nu s-a invocat neconcordanțe între legea specială și Convenție, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată a susținut constant că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate al autorului său prin măsura preluării abuzive a imobilului în litigiu.

Din această critică, Înalta Curte constată că recurentul tinde să afirme neconcordanțe între cele două reglementări (națională și europeană) în privința proiecției și garanțiilor dreptului de proprietate al autorului său, al cărui moștenitor este, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant, se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, parag.

83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaș din 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26.01.2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002. În speță, reclamantul a introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului și a contestat valabilitatea privării de proprietate a autorului său înfăptuită de către autorități în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, argumentând în principal prin faptul că măsura contravine Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.

Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis, instanța neputându-se pronunța cu privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform Deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII). În aceste condiții, se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, parag.

85). Ca urmare a preluării imobilului de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, nici autorul reclamantului și nici reclamantul, în calitatea sa de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, și, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranță legitimă”, în sensul jurisprudenței Curții.

Tot în cauza Constandache instanța de contencios european, evaluând cererea în circumstanțe similare celei din speță, a apreciat că nu s-a adus nicio atingere „bunurilor reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol, respingând-o pentru incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3), în aplicarea art. 35 alin. (4). În consecință, Înalta Curte constată că acțiunea în revendicare formulată de reclamant, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal, a fost respinsă de instanța de apel, însă pentru că recurentul nu este titularul unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza căreia să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene, nefiind suficient, sub acest aspect, faptul că reclamantul a făcut dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită, pentru a dovedi că deține „un bun” actual cu privire la imobilul în litigiu, câtă vreme acesta se legitimează doar cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, și nu cu o hotărâre judecătorească irevocabilă cu efect retroactiv, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit,

existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul autorilor reclamantului. În speță, se constată că premisa admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa autorului recurentului care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, a cărei ineficiență nu este în măsură să o invoce, având în vedere faptul că deși a formulat contestație împotriva dispoziției emisă în temeiul acestui act normativ, cererea în justiție s-a perimat, având în vede și raționamentul Curții Europene din cauza Faimblat. Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizând greșita apreciere a probatoriului administrat sau neanalizarea probelor administrate, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei atacate și nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs privind nelegalitatea, strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar sancțiunea este aceea neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.C.N. împotriva Deciziei nr. 16 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2011.