ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1005/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 244 din 12 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Suceava a fost admisă excepția de nelegalitate invocată de

reclamanta P.D. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Agenția

Județeană pentru prestații Sociale, Direcția de Muncă și Protecție Socială

Botoșani și în consecință a fost constatată nelegalitatea dispozițiilor art. 3

alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 în raport de O.U.G. nr. 148/2005.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de contencios administrativ, sesizată cu soluționarea

excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Normele

metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 aprobate prin H.G. nr.

1025/2006, a reținut că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea

familiei în vederea creșterii copilului.

Instanța a reținut că

prin dispozițiile arătate au fost definiți beneficiarii actului normativ,

precum și situațiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de

indemnizație pentru creșterea copilului, fiind arătate condițiile și procedura

ce trebuie parcursă pentru acordarea dreptului arătat.

Astfel, instanța a

reținut că, prin dispozițiile invocate ca fiind nelegale, a fost definit

termenul de naștere ca fiind aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.

Definind nașterea,

element de referință în acordarea indemnizației lunare, ca reprezentând

aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii, instanța a constatat că

Normele metodologice, prin prevederile art. 3 alin. (1), sunt în contradicție

cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise și completează în

mod nelegal actul normativ cu forță superioară și determină în fapt

restrângerea aplicării acestuia.

Aceasta rezultă din

faptul că O.U.G. nr. 148/2005, prin art. 6 alin. (1) are în vedere ca ipoteză

de acordare a concediului, indemnizației și stimulentului ce sunt reglementate

de acest act normativ nu numai numărul nașterilor, ci și numărul copiilor.

Instanța a apreciat

că prin acordarea drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 148/2005 numai în funcție

de numărul nașterilor, Normele metodologice adaugă la actul normativ în

interpretarea căruia au fost adoptate și restrânge sfera de aplicare a acestui

drept, încălcând egalitatea de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină

simplă, cu cei proveniți dintr-o sarcină multiplă. Astfel, se realizează o

discriminare între persoane aflate în situații identice, fără să existe o

justificare de ordin obiectiv.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Guvernul României

prin motivele de recurs formulate a criticat soluția pronunțată invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, Guvernul

României a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a

actului administrativ atacat, arătând că dispozițiile art. 4 din Legea nr.

554/2004 prevăd că această excepție poate avea ca obiect numai actele

administrative cu caracter individual, iar nu și pe cele cu caracter normativ,

ca în cazul dedus judecății, pentru care legea instituie o altă procedură.

Pe fondul cauzei

Guvernul României a susținut că H.G. nr. 1025/2006 este temeinică și legală,

arătând că definiția nașterii a fost preluată din dicționarul explicativ al

limbii române, iar prin O.U.G. nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se

acordă indemnizația pentru naștere și nu pentru fiecare copil rezultat în urma

unei nașteri.

S-a apreciat faptul

că recunoașterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare

naștere și nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate și

nu încalcă principiul egalității de tratament, nefiind vorba de drepturi ce

aparțin copilului.

Recurentul a arătat

că indemnizația pentru creșterea copilului este o măsură de sprijin pentru

familia în care vin pe lume unul sau mai mulți copii, iar această prestație

înlocuiește, pe perioada concediului de creștere a copilului, venitul salarial

al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare și optează pentru

această formă de sprijin.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul

dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele

invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursurile formulate ca nefondate,

pentru considerentele ce urmează:

Excepția

inadmisibilității invocată ca motiv de recurs nu poate fi reținută și va fi

respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a

contestat legalitatea prevederilor H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, act administrativ

cu caracter normativ ce conține reguli generale de conduită, impersonale și de

aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecți.

Este adevărat că

legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în

privința analizării legalității la actele administrative cu caracter

individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea

invocării excepției de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu

caracter individual.

Este de observat însă

că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma "act

administrativ unilateral" fără a se mai face distincție între cel normativ

și cel individual.

În virtutea

principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a

produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că și

în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi

supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate

prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ.

Excepția de

nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare

poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a și

întâmplat în cauza dedusă judecății.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte a constatat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

Prin acest act

normativ au fost definiți beneficiarii și situațiile de eligibilitate pentru

acordarea dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului și au fost

prevăzute condițiile și procedurile de acordare a dreptului.

Normele metodologice

prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicție cu dispozițiile legale pentru

aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca

element de referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare

între persoanele aflate în situații identice, fără să există o justificare de

ordin obiectiv.

Instanța de fond a

apreciat corect că acordarea indemnizației lunare a fost raportată prin art. 6

din O.U.G. nr. 148/2005 la numărul copiilor născuți, iar nu la numărul

nașterilor, situație în care dispozițiile art. 3 din Normele metodologice sunt

nelegale. Definind nașterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai

multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal

actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia a fost adoptat și

încalcă principiul egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o

sarcină simplă și multiplă.

Față de titlul și

obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă și

susținerea recurentului că indemnizația lunară nu reprezintă o măsură de

protecție a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă din

norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanța de urgență și nu poate fi

stabilit prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de

protecție socială.

În acest sens, față

de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție,

față de dezlegarea dată anterior aceleași excepții de nelegalitate, ar echivala

cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea

ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica Curții Europene

a Drepturilor Omului s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență

în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară

principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele

Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de

drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37 - 39).

Rolul unei

jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela "de a

regla contradicțiile jurisprudenței", iar menținerea acelorași soluții în

cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a

legii, în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 244 din 12 noiembrie 2009

a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.