ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4762/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 2787 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția de inadmisibilitate invocată în cauză și a

fost admisă excepția de nelegalitate invocată de reclamanta Șerban Alexandra în

contradictoriu cu pârâții

Guvernul României și A.P.S. a Municipiului București.

Astfel, instanța a

reținut că, excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a unui act

cu caracter normativ, invocată de Guvernul României prin întâmpinare, nu este

întemeiată, întrucât Înalta Curte a statuat constant, prin deciziile pronunțate

în cauze având același obiect, faptul că este admisibilă excepția de

nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ, întrucât

legiuitorul nu a înțeles să restrângă obiectul acțiunii, reglementat de art. 4

din Legea nr. 554/2004, numai la actele administrative cu caracter individual,

ci a folosit sintagma generică act administrativ unilateral.

Pe fondul excepției

de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, instanța

a reținut că prin dispozițiile invocate ca fiind nelegale, a fost definit

termenul de naștere ca fiind aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.

Definind nașterea,

element de referință în acordarea indemnizației lunare, ca reprezentând

aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii, instanța a constatat că

Normele Metodologice, prin prevederile art. 3 alin. (1), sunt în contradicție

cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise și completează în

mod nelegal actul normativ cu forță superioară și determină în fapt

restrângerea aplicării acestuia.

Aceasta rezultă din

faptul că OUG nr. 148/2005, prin art. 6 alin. (1) are în vedere ca ipoteză de

acordare a concediului, indemnizației și stimulentului ce sunt reglementate de

acest act normativ nu numai numărul nașterilor, ci și numărul copiilor.

Instanța a apreciat

că prin acordarea drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 148/2005 numai în funcție

de numărul nașterilor, Normele Metodologice adaugă la actul normativ în

interpretarea căruia au fost adoptate și restrânge sfera de aplicare a acestui

drept, încălcând egalitatea de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină

simplă, cu cei proveniți dintr-o sarcină multiplă. Astfel, se realizează o

discriminare între persoane aflate în situații identice, fără să existe o

justificare de ordin obiectiv.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Guvernul României

prin motivele de recurs formulate a criticat soluția pronunțată invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Guvernul României a

criticat hotărârea instanței de fond, invocând excepția de inadmisibilitate a

excepției de nelegalitate, întrucât conform dispozițiilor legale, excepția

poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu

și pe cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o altă procedură.

Recurentul a susținut

că H.G. nr. 1025/2006 precizează care este definiția nașterii și s-a susținut

că prin O.U.G. nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se acordă indemnizația

pentru naștere și nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei nașteri.

S-a apreciat faptul

că recunoașterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare

naștere și nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate și

nu încalcă principiul egalității de tratament, nefiind vorba de drepturi ce

aparțin copilului.

Recurentul a arătat

că indemnizația pentru creșterea copilului este o măsură de sprijin pentru

familia în care vin pe lume unul sau mai mulți copii, iar această prestație

înlocuiește, pe perioada concediului de creștere a copilului, venitul salarial

al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare și optează pentru

această formă de sprijin.

Guvernul României a

arătat că prin Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 a Curții Constituționale a

fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate acum

ca fiind nelegale, Curtea reținând în considerentele hotărârii faptul că

dreptul la concediu este un drept complex format din două componente

indisolubil legate, cea nepatrimonială care se constituie din perioada de 2

ani, respectiv 3 ani, pe care persoana îndreptățită o dedică exclusiv creșterii

copilului, și cea patrimonială, reprezentată de indemnizația lunară de care

persoana beneficiază pe timpul acestei perioade. S-a arătat că instanța de

contencios constituțional a reținut ca firească acordarea unei singure

indemnizații lunare, indiferent de numărul de copii rezultați în urma nașterii,

întrucât aceasta este aferentă concediului pentru creșterea copilului.

Recurentul a apreciat

că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale

aplicabile, întrucât H.G. atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale

și prin recunoașterea dreptului la acordarea unei singure indemnizații pentru

familie, indiferent dacă aceasta are gemeni, tripleți etc., astfel încât acest

act normativ nu reprezintă o problemă de nelegalitate și nu încalcă principiul

egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă ori

multiplă.

Înalta Curte de

Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul

dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele

invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Excepția

inadmisibilității invocată ca motiv de recurs nu poate fi reținută și va fi

respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.

Intimații-reclamanți

au contestat legalitatea prevederilor H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, act

administrativ cu caracter normativ ce conține reguli generale de conduită,

impersonale și de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecți.

Este

adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face

trimitere în privința analizării legalității la actele administrative cu

caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita

posibilitatea invocării excepției de nelegalitate la actul administrativ

unilateral cu caracter individual.

Este de observat însă

că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ

unilateral”fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual.

În virtutea

principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a

produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că și

în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi

supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate

prevăzute de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Excepția de

nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare

poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a și

întâmplat în cauza dedusă judecății.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte a constatat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea

normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea

familiei în vederea creșterii copilului.

Prin acest act

normativ au fost definiți beneficiarii și situațiile de eligibilitate pentru

acordarea dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului și au fost

prevăzute condițiile și procedurile de acordare a dreptului.

Normele metodologice

prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicție cu dispozițiile legale pentru

aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca

element de referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare

între persoanele aflate în situații identice, fără să există o justificare de

ordin obiectiv.

Instanța de fond a

apreciat corect că acordarea indemnizației lunare a fost raportată prin art. 6

din O.U.G. nr. 148/2005 la numărul copiilor născuți, iar nu la numărul

nașterilor, situație în care dispozițiile art. 3 din Normele Metodologice sunt

nelegale. Definind nașterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai

multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal

actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia a fost adoptat și

încalcă principiul egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o

sarcină simplă și multiplă.

Recurenții au

criticat neîntemeiat soluția instanței de fond, iar referirea la Decizia nr. 937

din 19 decembrie 2006 pronunțată de Curtea Constituțională nu are relevanță în

prezenta cauză, întrucât intimata-reclamantă nu a invocat

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005,

motivând că acestea au fost încălcate prin actul administrativ contestat pe

cale incidentă.

Față de titlul și

obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă și

susținerea recurentului că indemnizația lunară nu reprezintă o măsură de

protecție a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă

din norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanța de urgență și nu poate fi stabilit

prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de protecție

socială.

În acest

sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o

altă soluție, față de dezlegarea dată anterior aceleași excepții de nelegalitate,

ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică

contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

practica C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență

în cadrul celei mai

înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului

securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și

care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Bejan

împotriva României, nr. 30658/05

, §37-39

).

Rolul

unei jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela „de a

regla contradicțiile

jurisprudenței”, iar

menținerea acelorași soluții în

cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a

legii, în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de Guvernul

României împotriva sentinței nr. 2787 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.