ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 347/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4569 din 15 septembrie 2011 Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Sălaj, invocată de pârâtă; a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta H.V.E., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., pentru eliberare diplomă de licență, în favoarea Curții de Apel Cluj și a dispus trimiterea cauzei instanței competente. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Sălaj a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 443/2002 s-a înființat Universitatea "S.H." din București, definită de art. 1 ca fiind instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Reținând că litigiile în legătură cu actele autorităților și instituțiilor centrale se judecă în primă instanță, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ., de curtea de apel și că pârâta Universitatea „S.H.” este o autoritate publică centrală, în sensul Legii nr. 554/2004, instanța de fond a apreciat că acțiunea în legătură cu refuzul de emitere a diplomei de licență se impune a fi soluționată de curtea de apel. Prin Încheierea civilă nr. 682/2011 din 31 octombrie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta H.V.E., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H.

și Universitatea S.H. - Centrul Teritorial Zalău, în favoarea Tribunalului Sălaj; a constatat existența conflictului negativ și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Cluj a reținut că demersul judiciar al reclamantei vizează obligarea pârâtei Universitatea S.H. la eliberarea unor înscrisuri, respectiv diplome de licență și suplimentele la diplomele de absolvire, despre care se susține că se refuză nelegal îndeplinirea acestei operațiuni, deși este absolventă a facultăților pârâtei, iar eliberarea actelor solicitate decurge din activitatea sa. S-a reținut astfel că reclamanta a înțeles să conteste în instanța de contencios administrativ refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim al acesteia, respectiv acela de a i se elibera diploma de licență și actele suplimentare.

Cum în speță acțiunea reclamantei este fundamentată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 2 alin. (2) din același act normativ, iar competența nu este una specială, curtea a apreciat că revine în competența materială a tribunalului soluționarea cauzei, reținând că nici una din pârâte nu se subsumează noțiunii de autoritate publică astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 lit. b) din lege. În consecință, curtea a reținut împrejurarea că pârâtele nu sunt organe de stat sau ale unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public și nici nu au dobândit statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Constatând existența conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia, în temeiul prevederilor art. 21 C. proc. civ. Înalta Curte, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Sălaj, secția civilă.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Psihologie - Pedagogie, Specializarea Psihologie, din cadrul Universității „S.H.” - Centrul Teritorial Zalău. În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H.

din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. În speța de față, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. Față de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe H.V.E. și pe Universitatea S.H. și Universitatea S.H. - Centrul Teritorial Zalău, în favoarea Tribunalului Sălaj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.