ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5142/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5142/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1553 din 04

decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta P.W., în

contradictoriu cu pârâții SC S.R. SA și O.S.I.M.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că marca reclamantei L.C. protejează o lista de produse

din cadrul clasei 29 a Clasificării Internaționale de la Nisa, după cum

urmează: „ceai, cacao, zahăr, ciocolată, spirale din ciocolată, în particular

umplute cu vinuri și lichioruri, gheață comestibilă, vinegrete, sosuri,

condimente, sare, muștar, preparate din făină și cereale, pâine, biscuiți și

patiserie fină, miere, siropuri, condimente.”

Marca primei pârâte C.

este înregistrată pentru produse din clasa 30 a Clasificării Internaționale de

la Nisa și anume: „Carne, peste, păsări și vânat, extracte din carne; fructe și

legume conservate, uscate și fierte; jeleuri, dulcețuri, compoturi, ouă, lapte

și produse lactate, uleiuri și grăsimi comestibile.

Analizând comparativ

semnele în conflict, tribunalul a considerat că mărcile nu sunt similare nici

din punct de vedere conceptual, nici din punct de vedere vizual.

Așa cum a menționat

și reclamanta, L.C. semnifică în limba italiană C., în limba română expresia

neavând corespondent. Daca ne raportăm, însă, la semnificația cuvântului

„cardinali”, conform dicționarului explicativ al limbii române, denumirea nu

reprezintă doar pluralul funcției bisericești, acest cuvânt având și

semnificația de: 1. principal, esențial, fundamental. 2. punct cardinal -

fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, care ajută la

determinarea poziției unui punct de pe glob. 3. numeral cardinal - numeral care

exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, ființe

etc.

Analizând aceleași

mărci din punct de vedere vizual trebuie avut în vedere că elementul dominant

la marca C. este scrierea specială a cuvântului C. în alb pe fond roșu ce

prinde imediat privirea, luând în considerare și faptul că publicul consumator

este sensibil la culori, roșul fiind culoarea care are impactul cel mai

puternic asupra individului.

Analizând comparativ

cele două mărci sub aspectul produselor pentru care mărcile sunt înregistrate,

s-a apreciat că produsele nu sunt similare nici în natura lor, nici în scopul

pentru care sunt create.

În acest sens, este

evident ca produsele din clasa 29 (carne, pește, extracte din carne, ouă, lapte

etc.) pentru care este protejată marca reclamantei sunt produse, în general, de

natură animală, iar cele din clasa 30, pentru care este protejată marca pârâtei

sunt, în principal, de natura zaharoasă și făinoasă.

De asemenea, scopul

pentru care acestea sunt create este diferit. Pe de o parte, produsele din

clasa 30 sunt aditivi pentru mâncăruri (cafea, cacao, zahăr, ciocolată,

vinegrete, sucuri, condimente, sare), deci pentru a aduce un plus de savoare

acestora, iar produsele din clasa 29 reprezintă mâncarea propriu-zisă.

Produsele din clasa 30 nu le pot înlocui pe cele din clasa 29.

Sunt nerelevante

susținerile reclamantei în sensul că produsele din clasa 29 și clasa 30 „sunt

distribuite prin rețele de distribuție identice, se comercializează în cadrul

acelorași magazine și se adresează acelorași consumatori”.

În acest sens, Curtea

Europeană de Justiție a hotărât că faptul că două categorii de produse sunt

vândute în același stabiliment comercial, cum ar fi magazine specializate sau

supermarketuri, nu este semnificativ, deoarece diferite tipuri de produse pot

să se găsească în asemenea magazine, fără ca publicul consumator să considere

în mod automat că acestea au aceeași origine sau sunt similare. (Cazul T-8/03

El Corte Ingles v. O.H.I.M. Pucci (Emilio Pucci) [2004] ECR II-4297).

De asemenea, se

menționează în cererea de chemare în judecată că produsele în discuție „se

comercializează unele în proximitatea celorlalte”. Este mai mult decât evident

ca produsele din carne, lapte și oua, ca și legumele preparate, se

comercializează la raionul de refrigerate, existând chiar obligația ca acestea

sa fie menținute într-o zona cu temperatură scăzută având în vedere gradul mare

de perisabilitate. Pe de alta parte, zaharul, cafeaua, cacao etc. (produsele

din clasa 30 pentru care marca L.C. este înregistrată) se țin pe rafturi la

temperatura camerei. În consecință, normele sanitare exclud ca produsele din

clasa 29 să fie vândute „în proximitatea celorlalte”.

Cât privește

categoria de consumatori căreia i se adresează produsele analizate, s-a

susținut de către reclamantă că sunt destinate „aceluiași public, publicului

larg”. Aceluiași public, numit de către reclamantă publicul larg, i se

adresează și produsele de spălat, de igienă personală etc. (produse chimice).

În consecință, în cazul în care ar fi luat în considerare argumentul

reclamantei, ar trebui sa se rețină concluzia că și ultimele produse sunt

similare cu cele din clasa 29 și 30, ceea ce este absurd.

Tribunalul a făcut

referire și la deciziile Comisiei de Opoziții a Oficiului pentru Armonizare în

Piața Internă (OHIM), depuse de către pârâtă la dosar.

Întrucât riscul de

confuzie se discută numai în ipoteza în care se consideră că mărcile analizate

sunt similare și înregistrate pentru produse similare, față de considerentele

anterioare, în absența vreunei similarități, riscul de confuzie ce include și

riscul de asociere este, din punct de vedere juridic, inexistent.

Apelul declarat de

către reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia

civilă nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecința

schimbării în tot a hotărârii apelate și admiterii, în parte, a cererii de

chemare în judecată, în sensul anulării, în parte, a înregistrării mărcii,

depozit aparținând pârâta SC S.R. SA pentru produsele jeleuri, dulciuri,

compoturi din clasa 30 a Clasificării de la Nisa.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță a omis să analizeze

similaritatea mărcilor în conflict din punct de vedere auditiv; or, analiza

similarității sub acest aspect conduce la concluzia că cele două mărci sunt similare.

Astfel, din punct de

vedere fonetic, diferențele între cele două mărci - C. și L.C. - sunt

insesizabile pentru consumatorul mediu, întrucât elementul verbal principal al

mărcii L.C., respectiv C., este similar mărcii C. conținând același număr de silabe,

singurul element diferit fiind ultima vocală conținută de cele două cuvinte,

element insuficient pentru a diferenția cele doua mărci.

În plus, pentru

consumatorul mediu semnificația celor două cuvinte va fi aceeași, indiferent

dacă acesta se va gândi la semnificația lor în limba romană sau în limba

italiană.

Pe de altă parte,

prima instanță a analizat semnificația substantivului „cardinali” în limba

română în mod greșit, întrucât a analizat semnificația acestui cuvânt la

singular, omițând să remarce că pluralul „cardinali” nu se referă nici la

„puncte cardinale” și nici la „numerale cardinale”, ci este propriu doar

pluralului substantivului „cardinal”, cu semnificația de „titlu în ierarhia

bisericii catolice”, respectiv „persoana care poartă acest titlu”, semnificație

pe care o are și substantivul „la cardinale” în limba italiană. Mai mult,

„cardinali” în limba italiană este pluralul lui „la cardinale”. Ca atare, și

din această perspectivă cele două mărci sunt similare.

Împrejurarea că marca

paratei - C. - nu este doar verbala, ci și figurativă, cuvântul fiind scris

într-o anumită modalitate și cu o anumită culoare nu este de natură să înlăture

similaritatea auditivă și semantică a celor două cuvinte și, ca atare,

caracterul similar al celor doua mărci.

În ceea ce privește

similaritatea produselor pentru care cele două mărci sunt înregistrate, în mod

greșit prima instanță a analizat global clasele de produse pentru care sunt

înregistrate, iar nu produsele în sine. Astfel, chiar dacă una dintre mărci este

înregistrată pentru produse din clasa 29, iar cealaltă pentru produse din clasa

30, acest singur fapt nu înlătură posibilitatea ca produse din cele două clase

să fie considerate similare sau complementare.

Analiza primei

instanțe asupra acestui aspect este corectă cu privire la majoritatea

produselor pentru care cele două mărci sunt înregistrate, însă nu este corectă

în ceea ce privește produsele „jeleuri, dulcețuri, compoturi” din clasa 29 a

Clasificării de la Nisa pentru care este înregistrată marca pârâtei, aceste

produse fiind complementare cu produsele „miere, sirop de melasă”, precum și cu

„produse de patiserie și cofetărie” din clasa 30, pentru care este înregistrată

marca reclamantei.

Astfel, în compoziția

jeleurilor, dulcețurilor și compoturilor poate intra miere sau sirop de melasă,

după cum mierea și siropul de melasă preparat într-un mod specific sunt produse

alternative dulcețurilor.

Totodată, jeleurile,

dulcețurile și fructele din compoturi sunt deseori folosite pentru prepararea

unor produse de patiserie și cofetărie.

Pentru aceste produse

exista și risc de asociere în ceea ce privește proveniența lor, consumatorul

mediu putând cu ușurință considera ca produsele în cauză aparțin aceluiași

producător datorita similarității mărcilor, caracterului complementar și,

uneori, chiar alternativ al produselor. Mai mult, pentru parte din aceste

produse modalitatea de comercializare este similară, dulcețurile, jeleurile și

compoturile fiind în mod obișnuit comercializate pe aceleași rafturi sau pe

rafturi alăturate cu mierea și siropul de melasă pentru uz alimentar. De

asemenea, atât jeleurile, dulcețurile și compoturile, cât și mierea, siropul de

melasă, produsele de patiserie și produsele de cofetărie fac parte din

categoria generală de „dulciuri”, ceea ce facilitează posibilitatea de

asociere.

Prin încheierea de

ședință din 17 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a dispus îndreptarea erorii

materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 107/ A din 20 aprilie 2010, în

sensul că se va trece „clasa 29 a Clasificării de la Nisa” în loc de „clasa 30

a Clasificării de la Nisa”, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva Deciziei

civile nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 și a încheierii de îndreptare a erorii

materiale din data de 17 iunie 2010 a declarat recurs, în termen legal, pârâta

SC S.R. SA.

I. Prin motivele de

recurs împotriva deciziei, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ.

chemare în judecată, cât și în cererea de apel se menționează expres că marca C.

este înregistrată pentru produse din clasa 30, deci este identificat obiectul

cererii de chemare în judecată ca fiind anularea mărcii C. înregistrată pentru

produsele din clasa 30, fără ca, în timpul procesului, să se solicite

modificarea cererii de chemare în judecată în termenul legal prevăzut de art. 132

C. proc. civ.

În aceste condiții,

instanța a acordat ce nu s-a cerut și a anulat marca C. pentru „produsele

jeleuri, dulcețuri, compoturi” din clasa 29, deși, conform cererii de chemare

în judecată, aceasta a fost învestită să judece numai o cerere în anularea

mărcii C. pentru clasa 30, cerere pe care trebuia să o respingă ca

inadmisibilă, dat fiind că, în baza art. 129 alin. final C. proc. civ.,

instanța este obligată să se pronunțe doar asupra obiectului cererii deduse

judecății.

De asemenea, instanța

nu s-a pronunțat asupra inadmisibilității cererii de chemare în judecată în

raport de dispozițiile art. 47 (4) coroborat cu art. 46 (1) a din Legea nr. 84/1998

în forma modificată și republicată (fostul 18 alin. final coroborat cu art. 45

a din lege în forma nemodificată), invocată în raport de faptul că nu se poate

anularea mărcii C. atât timp cât L.C. nu a făcut obiectul unei folosiri

efective într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele pentru care

aceasta a fost înregistrată.

analiza mărcilor, instanța se limitează la a prelua argumentele părții adverse,

fără a explica de ce consideră că o așa-zisă similitudine auditivă și fonetică

prevalează asupra impactului vizual al mărcilor, ceea ce echivalează cu

nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește

produsele pentru care mărcile sunt înregistrate, motivarea concluziei în sensul

că produsele „jeleuri, dulcețuri, compoturi” sunt complementare cu produsele

„miere, sirop de melasă” și „produse de patiserie și cofetărie” este

superficială.

În primul rând, marca

L.C. nu este înregistrată pentru produse de cofetărie, deci instanța a

considerat că produsele pentru care este înregistrată marca pârâtei sunt

„complementare” cu anumite produse pentru care marca pe care se bazează cererea

de chemare în judecată nu este înregistrată.

În al doilea rând,

simplul fapt că unele produse se folosesc pentru a intra în compoziția altor

produse nu le face pe acestea complementare/similare, aspect evidențiat și în

decizia O.H.I.M. din 16/09/2009 depusă la dosar, invocată de recurenta - pârâtă

și în apel, conform căreia „în ciuda faptului că gălbenușele de ouă sunt

folosite în prepararea maionezei, există o pronunțată și perceptibilă diferență

între aceste produse. [.]".

În al treilea rând,

în privința modului de comercializare a produselor, instanța nu a avut in

vedere natura produselor și nici scopul pentru care sunt create.

Mai mult, există și o

contradicție între considerente și dispozitiv, deoarece, pe de o parte, se

anulează marca C. pentru produsele „jeleuri, dulcețuri, compoturi” din clasa

29, iar pe de altă parte, se anulează marca C. pentru produsele jeleuri,

dulcețuri, compoturi din clasa 30.

instanța a realizat analiza comparativă a mărcilor arată că hotărârea atacată a

fost dată și cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, instanța de apel

considerând în mod nelegal că mărcile în discuție sunt similare, deși acestea

sunt diferite din punct de vedere vizual, fonetic și semantic.

Cât privește analiza

mărcilor din punct de vedere semantic, este greșită aprecierea instanța în

sensul că semnificația substantivului „cardinali” nu trebuie analizată în limba

română, deoarece se consideră că majoritatea consumatorilor din România cunosc

limba italiană, ceea ce este evident greșit. Consumatorii români vor gândi în

primul rând în română, nu în italiană, iar ceea ce evocă în primul rând

cuvântul „cardinali” în mintea consumatorului român (nu a consumatorului

italian) este un punct cardinal, chiar in situația în care cuvântul este scris

„cardinali”.

Instanța de apel a

reținut greșit că mărcile sunt similare din punct de vedere vizual și fonetic,

deși conform jurisprudenței stabilite a O.H.I.M., începutul mărcii este luat în

considerare de consumator mai mult decât sfârșitul, or în speță, începutul

mărcii pârâtei este „CA”, iar al mărcii părții adverse este „LA” (L.C.).

În privința

produselor pentru care mărcile sunt înregistrate, instanța nu a luat în

considerare factorii relevanți atunci când a comparat produsele în discuție.

Astfel, a încălcat in principal hotărârea Curții de Justiție în cazul C-5/97

Canon Kabushiki Kaisha v. Metro-Goldwyn Mayer Inc. [1998] ECR 1-5507 par. 23,

conform căreia acești factori includ: natura produselor, scopul pentru care

sunt create.

Scopul pentru care

produsele sunt create este diferit: pe de o parte, produsele din clasa 30 sunt

aditivi pentru mâncăruri (melasa nu se poate mânca așa cum este, ci trebuie

turnată în mâncare, băutură etc., nici mierea nu se mănâncă fără a se aplica pe

pâine, cel puțin), ci pentru a aduce un plus de savoare acestora, pe de alta

parte, produsele din clasa 29 reprezintă mâncarea propriu-zisă (jeleurile,

dulcețurile, compoturile sunt comestibile independent de orice alt aliment).

Jeleurile,

dulcețurile, compoturile nu sunt complementare/alternative nici cu mierea sau

cu siropul de melasă și nici cu produsele de patiserie, deoarece nici mierea,

nici siropul de melasă, nu pot înlocui jeleurile, dulcețurile sau compoturile.

II. Referitor la

încheierea din data de 17 iunie 2010 și care face corp comun cu Decizia civilă nr.

107 din 20 aprilie 2010, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 281 C.

proc. civ., deoarece, pe această cale, nu se pot aduce modificări sau

completări hotărârii pronunțate și nici nu se pot îndrepta greșeli de judecată,

ce privesc fondul pricinii.

Atât timp cât în

cererea de chemare în judecată și în cererea de apel se menționează expres că

marca C. este înregistrată pentru produsele din clasa 30, deci este identificat

obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind anularea mărcii C. înregistrată

pentru produsele din clasa 30, cererea de chemare în judecată trebuia respinsă

ca inadmisibilă.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

I.1. În ceea ce

privește obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenția concretă

dedusă judecății, acesta este reprezentat de anularea mărcii, aparținând

pârâtei, indicarea numărului de înregistrare a mărcii fiind un reper suficient

pentru identificarea obiectului cererii, în aplicarea art. 112 pct. 3 C. proc.

civ.

Așadar, faptul

invocat de către recurenta - pârâtă, acela că reclamanta a indicat greșit, în

cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, clasa de produse pentru

care marca pârâtei a fost înregistrată, este lipsit de relevanță pentru

configurarea acestui element al cererii introductive. Clasa de produse

interesează descrierea conținutului și a întinderii protecției conferite de

marcă, ce rezultă ca atare din certificatul de înregistrare - indiferent de

susținerile reclamantei - drept pentru care se consideră că indicarea sa are

legătură mai degrabă cu motivele de fapt ale cererii, și nu cu obiectul.

În aceste condiții,

sunt lipsite de suport referirile recurentei la depășirea limitelor învestirii

instanței de judecată, instanța de apel, evocând fondul, pronunțându-se în

cauză asupra cererii cu a cărei soluționare a fost învestită, respectiv cererea

în anularea mărcii, ce a fost identificată și prin numărul de depozit.

Cât privește

nepronunțarea instanței asupra inadmisibilității cererii de chemare în judecată

în raport de dispozițiile art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998 în forma de la data

înregistrării mărcii, se observă că instanța de apel nu a fost învestită cu

soluționarea unei asemenea excepții (care interesează interesul reclamantei în

promovarea cererii), iar pârâta nu înțelege să o invoce nici în această fază

procesuală, în absența unei solicitări exprese, inclusiv sub aspectul

probatoriului amplu pe care îl presupune dovedirea îndeplinirii condițiilor de

operare a decăderii titularului din drepturile conferite de o marcă, urmare a

nefolosirii acesteia timp de 5 ani.

Pentru aceste motive,

susținerile recurentei cu acest obiect sunt nefondate și vor fi respinse ca

atare.

privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., urmează a fi analizate în contextul modului de aplicare a prevederilor art.

6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 de către instanța de apel, întrucât

argumentarea soluției reflectă tocmai aprecierea întrunirii elementelor

cumulative de temeinicie a cererii deduse judecății în cauză.

la modul de aplicare a legii de către instanța de apel sunt fondate, în ceea ce

privește aprecierea similarității produselor pentru care marca pârâtei este

înregistrată.

În prealabil analizei

susținerilor recurentei pe acest aspect, pentru a se răspunde tuturor motivelor

de recurs, în ordinea logică impusă de succesiunea cerințelor prevăzute de art.

6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, la care trimite art. 48 lit. c) din același

act normativ - ce reprezintă temeiul juridic al cererii în anularea unei mărci

- trebuie menționat faptul că este corectă concluzia instanței de apel în

sensul existenței unei similarități accentuate a semnelor mărcilor în conflict.

Urmând principiile

conturate în jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene pe acest

aspect, compararea pentru aprecierea similarității semnelor se realizează de o

manieră globală, ținându-se cont de gradul de distinctivitate a mărcii

anterioare și analizându-se asemănările lor din punct de vedere vizual, auditiv

și conceptual.

Comparând marca

reclamantei L.C. și marca pârâtei C., instanța de apel a constatat că sunt

puternic similare pe toate cele trei planuri, elementul figurativ din marca

pârâtei fiind banal, cu o slabă putere distinctivă, deci nerelevant în cadrul

comparației.

Această constatare

este corectă (cu excepția celei privind similaritatea conceptuală), chiar dacă

aprecierea perceperii de către consumator a unei mărci combinate, compuse

dintr-o parte figurativă și una nominală, nu se raportează la gradul de

distinctivitate a fiecăruia dintre elementele componente ale mărcii, privite

izolat, ci la modul în care aceste elemente se integrează în impresia de

ansamblu a mărcii.

În acest context, în

ceea ce privește impresia creată de marca pârâtei, impactul asupra

consumatorului se realizează, în primul rând, vizual, pregnant fiind elementul

verbal C.

Elementul figurativ

reprezentat de scrierea cu caractere speciale este abia perceptibil, deoarece

fontul este unul uzual (font italic sau chiar mai puțin stilizat decât acest

caracter), motiv pentru care consumatorul cu un grad mediu de atenție și

concentrare nu îl va percepe drept o particularitate a semnului. Dimpotrivă, îl

va asocia cu marca reclamantei, constând în elementul verbal L.C., care este

scris tot cu caractere uzuale.

Cât privește

elementul figurativ reprezentat de o panglică ale cărei capete sunt despicate

în forma clasică de V, consumatorul îl va percepe ca pe un chenar al cuvântului

C., astfel încât, în loc să estompeze impresia lăsată de elementul verbal,

partea figurativă îl pune, dimpotrivă, în valoare.

Faptul că elementul

figurativ este colorat în roșu, astfel cum certificatul de înregistrare a

mărcii a fost depus la dosar în faza recursului, este nerelevant, deoarece este

numai una dintre ipostazele posibile ale mărcii, pârâta având drept culori

revendicate roșu, alb, negru; or, aprecierea pe care instanța o realizează

asupra mărcii trebuie să fie în mod egal valabilă în orice ipostază

coloristică.

După cum s-a arătat,

ceea ce percepe consumatorul este elementul verbal, a cărui identitate cu semnul

ce constituie marca reclamantei este afectată doar prin diferențierea ultimei

lit. i), în loc de e), în condițiile în care cuvintele din alcătuirea fiecărei

mărci au un număr egal de litere. În plan auditiv, diferența este aproape

imperceptibilă, fiind vorba despre o vocală.

Cuvântul „La” din

marca reclamantei nu are nicio relevanță în compararea mărcilor, deoarece

consumatorul român îl percepe prin intermediul sensului obișnuit al prepoziției

„la”, aceea de localizare sau direcționare. Astfel, nu va remarca absența

acestuia în cadrul mărcii pârâtei, amintirea unui element de subliniere a

componentei principale, la marca reclamantei, fiind asigurată, la marca

pârâtei, de elementele figurative, atât din punct de vedere vizual, cât și

auditiv.

Se constată, așadar,

că asemănările în plan vizual și fonetic sunt foarte puternice, diferențele

fiind nesemnificative, ușor de trecut cu vederea de către consumatorul care

percepe semnele ca întreg, ansamblul fiind dominat de cuvântul C., în

condițiile în care prezența celorlalte elemente nu face decât să îl evidențieze

pe acesta.

Comparația semnelor

se realizează, după cum s-a arătat, prin prisma consumatorului român, cu un

grad mediu de atenție în momentul rememorării caracteristicilor mărcii

anterioare și comparării mentale cu elementele mărcii noi.

Cu toate că se

prezumă că are cunoștințe elementare de limbă italiană, cel puțin atât cât să o

recunoască în denumirea unui semn aplicat pe un produs comercializat,

consumatorul produsului va gândi în limba română, alăturând mecanic

particularitățile mărcii unui mesaj familiar și memorându-le, în același timp,

în limba română.

Astfel, în ceea ce

privește marca reclamantei, consumatorul, deși realizează că denumirea este în

limba italiană, o va asocia cu semnificația în limba română a cuvântului. Acest

lucru se întâmplă în situația unei denumiri care nu este fantezistă, la care

asocierea se produce în raport de diferite elemente, de la caz la caz.

Dacă denumirea evocă

un cuvânt cunoscut, o va memora prin asociere cu acela, însă, și în acest caz,

numai dacă semnificația cuvântului îi este cunoscută sau familiară. Dacă acel

cuvânt are semnificații multiple, consumatorul o va alege reflex pe cea

cunoscută sau familiară; în cazul în care niciuna dintre ele nu întrunește

această cerință, denumirea poate fi socotită fantezistă.

Acest mecanism

operează, pentru marca reclamantei, doar în privința cuvântului C., deoarece,

după cum s-a arătat, pentru consumator este nesemnificativă prezența

prepoziției: chiar dacă își va da seama că cele două cuvinte au împreună o

semnificație în limba italiană, gândind în limba română, va elimina mental

primul cuvânt, deoarece îi alătură semnificația familiară, la îndemână - de

localizare sau direcționare.

Faptul că respectivul

cuvânt este la forma de singular sau de plural este, în principiu, nerelevant,

din moment ce semnificația în limba română poate fi doar evocată, sugerată de

acel semn, fără a fi necesar ca semnul ca atare să reprezinte un cuvânt din

vocabularul limbii române.

Cele expuse anterior interesează

similaritatea conceptuală, în legătură cu care se pot reține următoarele în

speță:

Consumatorul nu se va

gândi la puncte cardinale, o asemenea asociere producându-se doar dacă

denumirea ar fi fost reprezentată chiar de un punct cardinal (Est, Vest etc.),

ci, mai degrabă, la o funcție bisericească; însă aceasta nu îi este familiară,

pentru că este vizată o funcție din ierarhia bisericii catolice, motiv pentru

care va reține mecanic din marca reclamantei că este vorba despre un titlu

bisericesc, pe care este posibil să nu și-l amintească în sine, dar pe care, cu

certitudine, și-l va aminti văzând marca pârâtei.

Această constatare

este de natură să reliefeze tot asemănările în plan vizual și fonetic, deoarece

datorită lor se declanșează în mintea consumatorului asocierea cu semnificația

de funcție bisericească evocată de elementele verbale din ambele mărci. Așadar,

chiar dacă există asemănări din punct de vedere semantic, astfel cum a apreciat

instanța de apel, aceasta nu are relevanță în sine, ci numai pentru a confirma

similaritatea accentuată în plan vizual și auditiv dintre cele două semne

comparate.

Din cele expuse,

rezultă, de asemenea, că respectivul cuvânt, prezent în ambele mărci, nu are

nicio semnificație în relație cu bunurile la care se raportează, astfel încât

se consideră că marca anterioară, cea a reclamantei, este distinctivă per se

(în condițiile în care reclamanta nu a pretins că marca sa ar beneficia de o

distinctivitate crescută în considerarea reputației).

Constatările

anterioare indică faptul că nu poate fi ignorată existența unui risc de

asociere a semnelor protejate prin mărcile în conflict, care nu este, însă

suficient pentru a exista chiar un risc de confuzie, astfel cum prevede art. 6 lit.

c) din Legea nr. 84/1998, fiind necesară întrunirea similarității și a

produselor sau serviciilor.

După cum s-a arătat

în jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, un grad scăzut al

similarității între produsele/serviciile pentru care o marcă este înregistrată

poate fi compensat printr-un grad ridicat al asemănărilor între semne și

invers, ceea ce înseamnă, în speță, că, dată fiind similaritatea accentuată a

semnelor, pentru considerentele arătate, este acceptabil un nivel mai redus al

similarității produselor mărcilor adverse.

În ceea ce privește

similaritatea produselor, în aplicarea aceleiași jurisprudențe a instanței

europene, pentru aprecierea acesteia trebuie să se țină cont de toți factorii

pertinenți care caracterizează raportul între produse, în special natura,

destinația, utilizarea lor sau caracterul concurent ori complementar, după cum

s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs.

În speță, prin prisma

acestor criterii, se constată că nu există similaritate în privința produselor

pentru care cele două mărci în conflict sunt înregistrate, strict în raport de

produsele menționate în decizia de apel.

Astfel, se reține că

produsele în considerarea cărora s-a dispus anularea mărcii pârâtei, astfel cum

rezultă și din motivarea deciziei sunt: jeleurile, dulcețurile, compoturile, în

legătură cu care s-a apreciat că sunt complementare cu produsele „miere”,

„sirop de melasă”, „produse de patiserie și cofetărie” din clasa 30, pentru

care este înregistrată marca reclamantei „L.C.”.

În primul rând, după

cum rezultă din extrasul R. privind înregistrarea internațională a mărcii

reclamantei (protejată și în România), marca L.C. aparținând reclamantei T.W. nu

este înregistrată și pentru produse de cofetărie, susținerile recurentei -

pârâte pe acest aspect fiind corecte.

Ca atare, nu se

impunea compararea produselor pentru care instanța de apel a apreciat că marca

pârâtei nu trebuia înregistrată cu produse de cofetărie din clasa 30, în

absența unei protecții conferite mărcii reclamantei pentru respectivele bunuri.

În al doilea rând, se

observă că marca pârâtei a fost înregistrată, pe lângă produsele „jeleuri,

dulcețuri, compoturi”, și pentru „fructe și legume conservate, uscate și

fierte”.

Spre deosebire de

primele menționate, pentru cele din urmă, instanța de apel a menținut hotărârea

primei instanțe de respingere a cererii de anulare a mărcii pârâtei C.,

apreciind implicit (întrucât nu s-a făcut nicio referire la aceste produse în

motivarea deciziei) că nu există similaritate între acestea și produsele

reclamantei „produse de patiserie”, „miere și sirop de melasă”. Reclamanta nu a

formulat recurs în ceea ce privește produsele „fructe și legume conservate,

uscate și fierte”, dispoziția pe acest aspect intrând în puterea lucrului

judecat.

În acest context, se

constată ca fiind contradictorie admiterea cererii în anulare în considerarea

unor produse similare cu produse în raport cu care s-a apreciat că

înregistrarea mărcii pârâtei este legală, respingându-se cererea în anularea

mărcii.

„Dulcețurile” și

„compoturile” sunt similare cu „fructele fierte”, dat fiind că natura lor este

aceeași (toate produsele se referă la fructe), modul de preparare al primelor

implică fierberea fructelor, utilizarea lor nu diferă, de asemenea, publicul și

producătorii sunt aceeași (acest raționament se regăsește în decizia O.H.I.M.

din 9 iulie 2010 în cauza S.C.A.U. contra K.F.C. (Americana) S.A.K., invocată

de către recurenta – pârâtă și depusă la dosar).

Ținând cont de faptul

că produsul „compoturi” intră în categoria conservelor din fructe, s-ar putea

reține chiar identitatea sa cu produsul „fructe conservate”, pentru care tot marca

pârâtei este înregistrată.

De asemenea,

„jeleurile” pot fi socotite similare cu „fructele fierte”, deoarece, și în

cazul lor, fructele se fierb cu zahăr, împreună cu diferiți agenți de

gelificare (în decizia O.H.I.M. anterior menționată, „jeleurile” sunt

considerate chiar identice cu „fructele fierte”).

În aceste condiții,

compararea produselor „fructe fierte” cu produsele pentru care este

înregistrată marca reclamantei ar fi trebuit să conducă la aceeași concluzie a

lipsei de similaritate (intrată în puterea lucrului judecat, imposibil de

cenzurat în această fază procesuală) și în cazul comparării produselor

„jeleuri, dulcețuri, compoturi” cu aceleași produse ale reclamantei, dată fiind

existența similarității între produsele pârâtei. Formulând concluzii diferite

în raționamente juridice bazate pe aceeași premisă, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală.

Cu toate că

argumentele anterior prezentate sunt suficiente pentru conturarea soluției de

admitere a recursului, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, se

constată că soluția este nelegală, chiar dacă s-ar ignora considerentele deja

expuse.

În privința

produselor de patiserie, pentru care este înregistrată marca reclamantei,

argumentul instanței de apel a fost acela că jeleurile, dulcețurile și fructele

din compoturi sunt deseori folosite pentru prepararea unor asemenea produse.

Astfel, chiar dacă se

poate accepta că produsele pârâtei pot reprezenta ingrediente ale unor produse

de patiserie, simplul fapt că un ingredient intră în prepararea unui produs

pentru care marca reclamantei este protejată nu este suficient, fiind necesară

analiza mărfurilor, după cum s-a conturat în jurisprudența O.H.I.M. (decizia

din 16 septembrie 2009 din cauza Bolton Cile/Granarolo, invocată și depusă la

dosar de către pârâtă).

Or, analiza

comparativă prin prisma criteriilor anterior menționate, respectiv natura,

destinația, utilizarea lor sau caracterul concurent ori complementar, arată că

produsele jeleuri, dulcețuri, compoturi nu sunt similare cu produsele de

patiserie.

Această concluzie

rezultă tot dintr-o decizie O.H.I.M. (deja invocată anterior, din 9 iulie 2010,

pronunțată în cauza S.C.A.U. contra K.F.C. (Americana) S.A.K.), în care s-a

arătat că, în virtutea diferențelor de natură și scop și în absența unui

caracter concurent ori complementar, consumatorul nu așteaptă ca produsele să

fie fabricate, comercializate ori furnizate de aceeași întreprindere ori de

companii legate din punct de vedere economic. O concluzie similară a fost

adoptată, prin aceeași decizie, și în legătură cu produsele „jeleuri,

dulcețuri, compoturi” în compararea cu „miere” și „sirop de melasă”.

Este de observat că,

în măsura în care, în compoziția unui produs de patiserie, intră fructe fierte

(pentru că, în cele din urmă, acesta este elementul de asociere a jeleurilor,

dulcețurilor, compoturilor cu un produs de patiserie), acesta nu reprezintă

materie primă de bază, ci doar un ingredient posibil al umpluturii. Or, numai

în cazul materiilor prime fără de care produsul și-ar pierde specificitatea

(folosite, așadar, în aluat, care caracterizează un asemenea produs, conform

Dicționarului explicativ al limbii române), se poate pune problema

similarității, adaosurile accidentale nefiind relevante în comparare (un

raționament asemănător a conceput O.H.I.M. în decizia pronunțată la data de 24

septembrie 2009 în cauza MEVGAL S.A. contra Wilfried Huber, invocată de către

pârâtă și aflată la dosar).

Dacă ar fi așa, nu ar

exista niciun motiv pentru a nu aplica același raționament și în cazul altor

ingrediente din umplutura unui produs de patiserie, cum este carnea; or, acest

produs, pentru care marca a cărei anulare se solicită este, de asemenea,

înregistrată, nu a fost considerat similar cu produsele de patiserie, marca

pârâtei nefiind anulată în ceea ce privește produsele „carne”, „păsări”,

„extrase din carne”.

Inconsecvența

instanței de apel a fost semnalată deja, în același context, în privința

fructelor fierte, fiind, totodată, de remarcat că instanța de apel nu a regăsit

probleme de similaritate în cazul chiar al unor materii prime din compoziția

aluatului, precum ouăle, grăsimile comestibile. S-ar putea considera, în acest

caz, că, dacă aceste materii prime nu sunt similare cu produsele de patiserie,

cu atât mai mult nu sunt similare ingredientele ce pot lipsi din compoziția

acestora, ce asigură doar varietatea sortimentelor de patiserie.

În consecință,

produsele de patiserie sunt nerelevante în compararea produselor pentru care

cele două mărci în conflict sunt înregistrate.

În ceea ce privește

produsele „miere, sirop de melasă”, se reține că instanța de apel a prezentat

același argument cu cel deja analizat în cazul produselor de patiserie,

respectiv acela că similaritatea ar fi asigurată prin însuși faptul că un

produs poate face parte din procesul de preparare a altui produs.

Instanța de apel a

mai arătat că, prin modul de preparare, mierea și siropul de melasă sunt

produse alternative dulcețurilor, iar toate aceste produse, inclusiv jeleurile

și compoturile, sunt, în mod obișnuit, comercializate pe aceleași rafturi sau

pe rafturi alăturate cu mierea și siropul de melasă pentru uz alimentar. De

asemenea, atât jeleurile, dulcețurile și compoturile, cât și mierea, siropul de

melasă fac parte din categoria generală de „dulciuri”, ceea ce facilitează

riscul de asociere.

Ținând cont de aceste

argumente, în contextul elementelor de comparare deja menționate (natura,

destinația, utilizarea produselor sau caracterul concurent ori complementar),

Înalta Curte apreciază că nu există similaritate între produsele „jeleuri,

dulcețuri, compoturi” și produsele „miere și sirop de melasă”.

Primele două

menționate derivă din fructe și sunt fabricate, în esență, prin fierberea

acestora cu zahăr (s-a arătat acest lucru în considerente anterioare).

Compoturile se obțin din fructe proaspete care, în combinație cu zahărul, sunt

supuse unui proces de sterilizare. Se încadrează în grupa produselor rezultate

din prelucrarea fructelor, reprezentând fie conserve de fructe (compoturile),

fie semiconserve de fructe (jeleul, dulceața).

Mierea este un produs

alimentar natural, provenind din flori ori plante, la care intervenția

tehnologică constă doar în purificarea sa, în scopul păstrării proprietăților

organoleptice. Deși nu face parte din categoria produselor zaharoase, mierea

este alăturată acestora în clasificarea mărfurilor în raport de compoziția

chimică. Produsele zaharoase sunt denumite și dulciuri.

Întrucât jeleurile,

dulcețurile, compoturile nu intră nici ele în categoria produselor zaharoase,

nu este corect argumentul final al instanței de apel, în sensul că cele trei

produse ar fi incluse în categoria generală de „dulciuri”.

În ceea ce privește

siropul de melasă, conform Dicționarului explicativ al limbii române,

reprezintă un reziduu siropos de culoare brună, provenit din extragerea

zahărului din sfeclă sau din trestie de zahăr, care servește ca hrană pentru

vite, pentru producerea alcoolului și a drojdiei.

Așadar, în mod

tradițional, siropul de melasă face parte din categoria furajelor; s-a

răspândit, însă, și folosirea acestuia în alimentația umană, cu rolul de

substituent al zahărului. Se obține prin fierberea sfeclei de zahăr sau a

trestiei de zahăr.

Din cele expuse

anterior, rezultă că procesul de fabricare poate fi socotit asemănător în

privința jeleurilor, dulcețurilor, compoturilor, siropului de melasă (nu și a

mierii), însă acest fapt nu le face să fie alternative, astfel cum a apreciat

instanța de apel, în sensul că unele pot fi substituite cu celelalte

(caracterul complementar este exclus, deoarece nu se pune problema ca aceste

produse să se completeze unele pe celelalte în consum; de altfel, nici instanța

de apel nu a argumentat constatarea existenței acestuia).

Astfel, siropul de

melasă substituie zahărul, nu jeleurile, dulcețurile, compoturile. Atare

înlocuire nu are loc decât în consumul individual (ca, de altfel, și mierea),

fiind utilizat ca îndulcitor, nu și în fabricarea conservelor ori

semiconservelor de fructe, precum jeleurile, dulcețurile, compoturile (cel

puțin, până în prezent), unde se utilizează cantități mari de zahăr.

Așadar, siropul de

melasă și mierea nu sunt alternative cu jeleurile, dulcețurile, compoturile și

nici nu sunt percepute ca atare de către consumatori. Primele două sunt produse

naturale, agreate de către un segment specific de consumatori, ce evită

utilizarea zahărului rafinat, spre deosebire de consumatorii ultimelor trei

produse.

Nici modalitatea de

comercializare nu este aceeași, contrar considerentelor instanței de apel.

În primul rând, în

ceea ce privește siropul de melasă, ar fi trebuit să se probeze de către

reclamantă că acesta se comercializează în România, modalitatea de

comercializare și tipul de magazin în care se realizează acest lucru, ceea ce

nu s-a întâmplat în cauză, situație în care considerentele instanței de apel nu

pot viza decât mierea.

De altfel, dacă s-ar

fi dovedit efectuarea de acte de comerț cu acest produs în România, și-ar găsi

locul în magazine de produse naturale, iar în spații de comercializare pe

suprafețe mari, în raionul de zahăr și produse zaharoase, în timp ce jeleurile,

dulcețurile, compoturile se regăsesc în zona destinată conservelor.

Constatările

anterioare sunt valabile și în cazul mierii, care, în mod obișnuit, se comercializează

în magazine de specialitate, altele decât produsele pârâtei cu care se compară

ori în același raion în care s-ar vinde și siropul de melasă.

Este adevărat că în

supermarket-uri ori hipermarket-uri este posibil ca aceste reguli să nu se

respecte întocmai, însă, după cum s-a arătat de către Organizația Mondială a

Proprietății Intelectuale, în aceste cazuri, asemenea puncte de vânzare sunt

mai puțin relevante.

Pe de altă parte, din

perspectiva participanților pe piața de produse, putându-se vorbi, în cazul

mierii, doar despre distribuitori, nu despre producători, este exclus riscul de

asociere între miere și produsele pârâtei, în mintea consumatorilor, în

privința provenienței bunurilor.

Față de

considerentele expuse, se apreciază că produsele pentru care marca reclamantei

și cea a pârâtei, în limitele învestirii acestei instanțe, nu sunt similare,

ceea ce exclude existența unui risc de confuzie, chiar în condițiile unei

similarități crescute a semnelor.

Drept urmare, în mod

corect, prima instanță a respins în totalitate cererea în anularea mărcii

pârâtei C., impunându-se menținerea acesteia.

Astfel, Înalta Curte

va admite recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 107/ A din 20

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, pe care, în baza art. 312 cu referire la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., o va modifica în tot, în sensul respingerii ca

nefondat a apelului declarat de reclamanta T. împotriva sentinței civile nr. 1553

din 4 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

II. În ceea ce

privește recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din data

de 17 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, urmează a fi respins.

Se constată că

împrejurarea ce a necesitat rectificarea dispozitivului Deciziei nr. 107/ A din

20 aprilie 2010 reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ.,

în condițiile în care produsele pentru care marca pârâtei au fost înregistrată

sunt indicate chiar în certificatul de înregistrare a mărcii C., inclusiv cu

mențiunea clasei în care se încadrează (potrivit Clasificării de la Nisa), fără

a avea relevanță cele arătate de către reclamantă în cuprinsul cererii de

chemare în judecată (după cum s-a precizat deja la pct. 1 din prezentele

considerente).

Atât timp cât din

certificatul de înregistrare reiese că produsele pentru care marca pârâtei a

fost înregistrată aparțin clasei 29 de produse, iar în dispozitivul deciziei se

menționase clasa 30, în mod corect, s-a procedat la îndreptarea erorii

materiale.

Drept urmare, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta S.R. SA împotriva încheierii de ședință din data de

17 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Admite recursul

declarat de aceeași pârâtă împotriva Deciziei nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Modifică în tot

decizia recurată, în sensul că:

Respinge ca nefondat

apelul declarat de reclamanta T.W. împotriva sentinței civile nr. 1553 din 4

decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 iunie 2011.