ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2011

Asupra recursului constată următoarele:

Cu notificarea nr. 117/N/2001, B.D. a cerut

restituirea în natură sau, după caz, acordarea de despăgubiri bănești pentru

suprafața de 5800 mp teren situat în municipiul Iași, aflat în prezent în

posesia SC T.M.S. SA Iași, preluat de stat în vederea extinderii fostei F.M.

Iași.

Notificarea a fost transmisă de SC T.M.S.

SA Iași, spre competentă soluționare către A.V.A.S. București, fostă APAPS

București, la data de 22 aprilie 2002.

Prin cererea înregistrată la data de

21 noiembrie 2007, astfel cum a fost precizată, reclamanta B.C.M., în calitate

de succesoare a notificatorului, decedat la data de 6 iulie 2006, a solicitat obligarea pârâților A.V.A.S. București, SC T.I. SA Iași, SC I. SA, SC M.T. SA Iași și

Primarul municipiului Iași să emită dispoziție de soluționare a notificării, în

concordanță cu prevederile Legii nr. 10/2001 și obligarea la plata de daune

cominatorii pe zi de întârziere, până la momentul emiterii dispoziției.

Prin sentința civilă nr. 1090 din 3

iunie 2009, Tribunalul Iași, secția civilă, a admis, în parte cererea și a

obligat pe pârâta A.V.A.S. București să se pronunțe prin dispoziție motivată

asupra notificării formulate de autorul reclamantei, B.D., în condițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC T.I.I.

SA, SC I. SA, SC M.T. SA și Primarul municipiului Iași, pentru lipsa calității

procesuale pasive și, totodată, au fost respinse excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei, inadmisibilității și tardivității cererii

deduse judecății, precum și cererea de obligarea a pârâtei A.V.A.S. București

la plata de daune cominatorii.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că terenul în litigiu, conform raportului de expertiză întocmit în

cauză se regăsește pe amplasamentul deținut de SC T.I. SA Iași, societate care

a fost integral privatizată de Fondul Proprietății de Stat București, conform

mențiunilor contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. IS-11 din 6 martie

2000 și încheierii nr. 706 din 16 mai 2003, caz în care, în raport de

prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare

a notificării aparține instituției care efectuat privatizarea, FPS București, a

cărei succesoare este pârâta A.V.A.S. București.

Prin decizia civilă nr. 183 din 20

noiembrie 2009, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București,

pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a reținut,

totodată, că termenul legal de soluționare a notificării a expirat și că

împrejurarea de fapt invocată de pârâtă - corespondența purtată cu reclamanta

sau autorul său în anii 2005-2006 - nu este de natură să justifice conduita sa

de a nu soluționa notificarea până la această dată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta A.V.A.S. București, invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta afirmă

că situația imobilului în litigiu este incertă și prezintă demersurile pe care

le-a efectuat în vederea clarificării acesteia la diverse instituții publice

ori societăți comerciale care au administrat imobilul.

Pârâta susține că nu a soluționat în

termen notificarea, întrucât notificatorul și, mai apoi, reclamanta au depus cu

întârziere, în februarie 2007, înscrisurile solicitate prin mai multe adrese: VP1/5991

din 16 august 2004, VP1/394 din 16 ianuarie 2006, 1/0850 din 7 septembrie 2006,

apreciate a fi necesare în vederea stabilirii situației juridice a imobilului

în litigiu.

Pârâta susține, totodată, că

emiterea unei decizii în lipsa actelor doveditoare constituie, potrivit,

dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 infracțiune și că, în

atare condiții instanțele de fond au dispus, în mod greșit, obligarea sa la

emiterea unei astfel de dispoziții.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., partea interesată poate cere modificarea unei hotărâri lipsită de

temei legal ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Deși invocă incidența motivului

menționat, recurenta nu dezvoltă argumentele pentru care afirmă că instanțele

de fond ar fi încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor legale

menționate, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care stabilește

că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de

la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001), unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Rezultă că, potrivit dispoziției

legale menționate, în cazul în care persoana îndreptățită nu a depus odată cu

notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru

dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii acestora, dar nu mai târziu de împlinirea termenului legal.

În cauza supusă judecății, se

constată că notificarea formulată de autorul reclamantei a fost remisă pârâtei A.V.A.S.

București spre competentă soluționare la data de 22 aprilie 2002 și că în

perioada 16 august 2004 - 7 septembrie 2006 – aceasta a purtat o corespondență cu

reclamanta sau autorul său în vederea comunicării unor înscrisuri: declarații

notariale ale altor moștenitori, M.E. și O.G., în sensul că nu au formulat

notificare, procura în baza căreia avocatul P.M. acționează în numele

reclamantei, diverse acte de proprietate ori declarații în sensul că nu deține

astfel de acte, dovezi privind faptul preluării abuzive etc., înscrisuri care

au fost depuse la dosarul administrativ.

Mai mult, la data de 21 martie 2006,

avocatul reclamantei a comunicat pârâtei, împreună cu anumite înscrisuri,

faptul că solicită soluționarea favorabilă a notificării în baza înscrisurilor

depuse în dosarul administrativ, apreciind că a făcut dovada dreptului de

proprietate al autorului său asupra imobilului a cărei retrocedare o cere.

În atare condiții, susținerea

pârâtei potrivit căreia s-a aflat în imposibilitate să soluționeze notificarea

se dovedește a nu fi justificată, astfel cum corect au reținut și instanțele de

fond, acesteia revenindu-i obligația de a soluționa notificarea într-un termen

rezonabil de la data depunerii de către reclamantă a înscrisurilor (dată la

care termenul legal de soluționare era deja împlinit), cu atâta mai mult cu cât

a fost și înștiințată de reclamantă nu mai deține alte înscrisuri.

Întârzierea în soluționarea

notificării nu poate fi justificată de pârâtă nici prin existența pericolului

angajării răspunderii sale penale în condițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, întrucât dispoziția legală invocată nu sancționează fapta de a

soluționa notificarea în termenul legal ci fapta de a emite o dispoziție

favorabilă unei persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii în lipsa

oricăror înscrisuri care să-i ateste un atare drept.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 183 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

februarie 2011.