ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5695/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 547 din 17 martie 20101 a Tribunalului Iași au respins excepțiile necompetentei materiale și teritoriale a Tribunalului Iași și excepția inadmisibilității acțiunii. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC M.U. SA și A.V.A.S. București și ca atare s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele G.G., C.E.C. și A.I.M.,prin mandatar D.L.A., în contradictoriu cu pârâtele SC M.U. SA Iași și A.V.A.S. București, pentru lipsa calității procesuale pasive. Prin aceeași hotărâre s-a admis în parte acțiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâta SC F. SA Iași și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru suprafața de 500 m.p.

teren, situată în Iași, str. F., fiind respinsă cererea reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul casă de locuit. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că reclamantele au formulat în baza Legii nr. 10/2001 o notificare adresată prefectului județului Iași. Prin sentința civilă nr. 1806 din 3 octombrie 2007, SC T.F. și SC F. SA Iași au fost obligate să soluționeze notificarea. Ca atare, instanța a stabilit cărei entități îi revine obligația acordării măsurilor reparatorii. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.

S-a mai reținut că la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 imobilul neconstruit se afla în deținerea SC F. SA Iași, care a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței totale de 27.432,20 m.p., suprafață din care face parte și terenul în litigiu, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 7 august 2001. Terenul în litigiu a făcut obiect al contractului încheiat din 19 martie 2004 între SC F. SA Iași în calitate de vânzătoare și SC T.F. SA, actualmente SC M.U. SA Iași în calitate de cumpărătoare. Capitalul SC M.U. SA este în proporție de 100% privat autohton. În prezent pe suprafața de 100 m.p. se află corpul principal depozit frigorific, iar suprafața de 400 m.p. este ocupată de curtea interioară a SC M.U.

SA. Ca atare, s-a reținut că entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea formulată de reclamanți este pârâta SC F. SA Iași. Pârâtele SC M.U. SA Iași și A.V.A.S. București neavând calitatea de unități deținătoare, nu au calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. Cererii reclamantelor de aplicare a măsurilor reparatorii pentru echivalent pentru imobilul casă de locuit îi sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâta SC F. SA Iași cât și reclamantele C.E.C., G.G. și A.I.M. prin procurator D.L.A.

iar prin decizia civilă nr. 143 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins apelul pârâtei și s-a admis apelul, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul obligării pârâtei SC F. SA Iași să transmită notificarea ce vizează imobilul construcție casă de locuit din Iași, str. F., spre competentă soluționare primarului municipiului Iași. Au fost păstrate restul dispozițiilor hotărârii instanței de fond, reținându-se următoarele considerente: Așa cum corect a reținut Tribunalul reclamantele au formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea adresată prefectului județului Iași, iar prin sentința civilă nr. 1806 din 3 octombrie 2007, Tribunalul Iași, a obligat pârâta SC F. SA Iași la emiterea dispoziției.

SC F. SA Iași are calitate de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu. Cum restituirea în natură nu este posibilă entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată să propună persoanei îndreptățite măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum s-a stabilit și în cauză. În raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 în litigiu în mod legal s-a reținut că A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă. Numai în situația unei societăți comerciale integral privatizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 29 din acest act normativ sunt fără echivoc în sensul că măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția de stat care a efectuat privatizarea.

Ca atare, în raport de aceste considerente și de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge apelul formulat de către SC F. SA Iași. În ce privește apelul formulat de C.E.C., A.I.M., G.G. Sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a SC M.U. SA Iași se va avea în vedere considerentele expuse mai sus în apelul formulat de SC F. SA. În ce privește stabilirea de către tribunal a dreptului reclamantelor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în mod legal Tribunalul a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 247/2009, persoana îndreptățită având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-a mai reținut că nu instanța este cea care stabilește valoarea acestora, ci C.C.S.D., existând obligativitatea unei anumite proceduri care se va desfășura în fața acestei Comisii în conformitate cu art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 și că apelul reclamantelor este întemeiat în ceea ce privește cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul casă de locuit, construcția fiind demolată. Potrivit art. 32 din Legea nr. 247/2005, în situația imobilelor –construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află imobilul. Or, reține instanța de apel, imobilul din litigiu, imobilul din Iași, str. F., (construcția demolată) se află în raza teritorială a primarului municipiului Iași.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții C.E.C., G.G. și A.I.M. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc. civ. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurentele susțin că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a analizat motivul de apel privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC M.U. SA. Se mai susține că a fost încălcat și principiul disponibilității, cu atât mai mult cu cât nu s-a clarificat situația imobilului notificat, ceea e determină aplicarea diferită a prevederilor Legii nr. 10/2001.

Se mai susține că instanța de apel nu a manifestat rol activ și nu a stăruit pentru aflarea adevărului în cauză atât timp cât nu a redat în hotărârea atacată toate motivele de apel formulate. Recurentele mai învederează faptul că atât timp cât imobilul notificat a făcut obiectul unei donații care nu a fost perfectată în formă autentică, conform legii, acesta a fost preluat fără titlu valabil, iar în situația acestor imobile, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1072001 prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei de restituire. O altă critică vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât hotărârea nu cuprind emotivele pe care se sprijină, invocând astfel încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În aceeași idee se mai învederează că instanța nu a făcut nici o referire la aplicarea deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Un alt motiv de recurs invocat de recurente vizează greșita aplicare a legii, în condițiile în care nu s-a stabilit în concret valoarea de piață a terenului conform standardelor internaționale de evaluare, și în condițiile în care nu s-au acordat efectiv despăgubirile bănești solicitate. Astfel, susțin recurentele că în condițiile în care și-au păstrat calitatea de proprietari asupra imobilului notificat și având în vedere că pârâtele au refuzat în mod culpabil, soluționarea notificării în temeiul prevăzut de lege, este inechitabil să nu li se acorde despăgubirile bănești reglementate de Legea nr. 10/2001.

Recurentele au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Instanța de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum și a faptului că imobilul construcție fiind demolat, sunt incidente dispozițiile art. 32 din Legea nr. 247/2005. Este nefondată și critica legată de neacordarea efectivă a despăgubirilor, în condițiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența de a stabili cuantumul final al despăgubirilor aparține C.C.S.D., conform procedurilor reglementate de acest act normativ.

Trimiterea la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă însă lipsa plenitudinii de competență a instanțelor de judecată și o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Legea nr. 247/2005 a scindat în două procedura administrată de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că în fața unității deținătoare se emite doar decizie sau dispoziție prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor și emite titlul de despăgubire. Or, și decizia emisă de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanței de judecată (de contencios administrativ de această dată).

Prin urmare, nici o etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanțelor de judecată, acestea având plenitudine de competență în funcție de etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Or, stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII înseamnă că valoarea finală a dispozițiilor este stabilită de Comisia Centrală, cu posibilitatea atacării deciziei în instanța de contencios administrativ. În acest sens și dispozițiile art. 13 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind modul stabilirii și plății despăgubirilor, prevăd că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri.

Ca atare, din perspectiva celor expuse dar și a faptului că hotărârea instanței de apel se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentelor sunt nefondate și nefiind incidente dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat, recursul reclamantilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.E.C., G.G. și A.I.M. împotriva deciziei nr. 143 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2011.