ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 193/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la 17 mai 2010, reclamanții C.M.T. și S.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.500.000 lei, reprezentând prejudiciul material și moral suferit de autorul lor C.E., salariul și pensia pe perioada 1949-1987 precum și averea confiscată. Prin sentința civilă nr. 1773 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Suceava, secția civilă a admis în parte cererea reclamanților, formulată în baza Legii nr. 221/2009 și a obligat pârâtul să le plătească suma de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele: Autorul reclamanților a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 așa încât, acesta este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cerințele art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 fiind întrunite în cauză. La stabilirea despăgubirilor, instanța a avut în vedere perioada cât autorul reclamanților a fost privat de liberate, suferința psihică generată de începerea cercetării penale și ulterior de condamnare, de faptul că a lăsat acasă o soție în vârstă de 24 ani cu 2 copii cu vârsta între 2,5 ani, respectiv 4,5 ani, fără nici un venit, locurile de executare a pedepsei, precum și regimul existent la locul de detenție.

Deși în cauză s-a solicitat a se acorda inclusiv salariul și pensia de care autorul reclamanților, C.E., a fost privat în perioada 1949-1987, s-a constatat că aceste pretenții nu fac parte din categoria despăgubirilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește averea confiscată și pentru care s-au depus la dosar înscrisuri, art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 deși prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, acestea nu au fost acordate având în vedere că nu s-a făcut nici o dovadă din care să rezulte valoarea acestora. Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Suceava, au formulat recurs, calificat ulterior de instanță apel, atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P.

a Municipiului Suceava. Prin apelurile declarate, reclamanții au invocat cuantumul despăgubirilor morale și nelegala respingere a daunelor materiale, iar pârâtul a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care reglementau acordarea daunelor morale. Prin decizia nr. 46 din 2 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respingând apelul reclamanților și admițând apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut: 1. Cu privire la apelul reclamanților.

Chiar dacă din probele administrate a rezultat că s-a procedat cu ocazia condamnării la confiscarea averii, nu s-a dovedit că la data respectivă autorul reclamanților deținea în proprietate bunuri mobile sau imobile. În ce privește capătul de cerere privind plata despăgubirilor reprezentând salariul și pensia cuvenite tatălui reclamanților, instanța a reținut că acestea nu pot fi acordate având în vedere limitele impuse de art. 5 din Legea nr. 221/2009. 2. Referitor la apelul pârâtului. Prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituționale.

Așa fiind, cum dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, se impunea ca hotărârea primei instanțe, în ceea ce privește acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale să fie constatată ca lipsită de fundament juridic. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Prin urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura. Aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității.

Și aceasta, deoarece, raporturile juridice deduse judecății au luat naștere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziții legale care beneficiau de prezumția de constituționalitate, prezumție care ulterior a fost înlăturată. Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituționalității unor norme juridice nu pot pune în nici un fel în discuție efectele produse anterior, s-ar nega însuși caracterul obligatoriu și opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicție constituțională. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții C.M. și S.R. În susținerea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că înțeleg să conteste decizia recurată în sensul că, în propria cale de atac le-a fost creată o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Astfel, au susținut că deși la fond le-au fost acordate daune morale în valoare de 200.000 euro, în apel, în raport de dispozițiile Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, pronunțate nelegal și publicate în M. Of. abia pe 15 noiembrie 2010, prin care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost considerat neconstituțional, le-a fost respinsă acțiunea. Au mai arătat că Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 aplicate de judecători, încalcă Legea de funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara a Convenției Europene a Drepturilor Omului și chiar principiile Constituției României aducând atingere drepturilor la apărare și la un proces echitabil.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, au arătat că sunt nemulțumiți de faptul că, atât instanța de fond cât și instanța de apel nu le-au acordat despăgubirile materiale solicitate pentru confiscarea averii, pentru că așa cum se face precizarea în adeverința și în declarațiilor martorilor G., A. și B., autorul lor avea în 1944, 3 ha teren arabil intravilan, 3 ha pădure, casa cu 4 camere, grajd și anexe. Au mai arătat că averea tatălui lor provenea de la bunica M. care în anul 1941 deținea 9 ha teren, plus pădure și 2 case.

În urma arestării, tatăl lor nu a putut să își practice profesia de învățător astfel că sunt îndreptățiți să fie despăgubiți pentru cei 13 ani, plus 7 ani cât putea profesa tatăl lor ca învățător, cu suma de 240.000 RON și 18 ani cât nu a avut acces la pensie, cu suma de 180.000 RON, potrivit art. 5 lit. c). Au mai susținut că nu sunt de acord cu motivarea instanței și a Statului Român că aceste despăgubiri nu ar fi prevăzute în Legea nr. 221/2009, întrucât nici nu se menționează să nu se acordă aceste despăgubiri, care în mod clar prin arestarea tatălui lor au contribuit la suferința și lipsa materială a acestora. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În esență, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cât privește principiul non reformatio in peius acesta este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării căii de atac și de partea adversă, se poate ajunge și la înrăutățirea situației părții, în raport cu situația stabilită de prima instanță. Cum în cauză au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul, practic, nu este o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă. De altfel, calea de atac formulată de reclamanți a fost respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de pârât. Nu poate fi reținută nici critica cu privire la greșita respingere a cererii de acordare a despăgubirilor materiale.

Legea nr. 221/2009, prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu material doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative de condamnare. În realitate, reclamanții prin acțiunea introductivă au solicitat suma de 6.500.000 Ron, precizând că în această sumă intră salariul și pensia tatălui din 1949 până în 1987 când a decedat, averea confiscată din Banila și daunele morale față de modul abuziv de arestare, judecarea, detenția și munca la mina de cărbune în condiții vitrege de climă. Prin cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții nu au menționat în concret care sunt bunurile confiscate, iar din adeverința din 7 decembrie 1957 a M.A.I., invocată de reclamanți, deși se menționează confiscarea întregii averi, bunurile acestuia nu sunt menționate.

Pe de altă parte, critica privind reaprecierea probelor, respectiv a declarațiilor martorilor audiați la fond, coroborate cu adeverința menționată, nu poate fi reținută, deoarece actuala structură a recursului, permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Cât privește, art. 5 lit. c) din Legea nr. 221/2009, invocată pentru prima dată prin cererea de recurs, acesta prevede repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Deși inițial recurenții reclamanți prin acțiunea introductivă au precizat că în cadrul sumei solicitate cu titlu de daune materiale și morale intră și salariul și pensia cuvenită tatălui său, pentru perioada 1949-1987, prin cererea de recurs aceștia solicită suma de 240.000 Ron, drept salariu și 180.000 Ron, pensie neîncasată, invocând însă în drept dispozițiile art. 5 lit. c) din lege.

O astfel de cerere nu poate fi primită direct în recurs, trecând peste calea apelului și asupra căreia aceasta nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil. Ca atare, se va constata că, în mod legal, instanța de apel a reținut soluția tribunalului cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale deoarece acestea nu au fost dovedite. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.T. și S.R. împotriva deciziei nr. 46 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.