ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 193/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 193/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la 17 mai 2010, reclamanții C.M.T. și S.R. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava au

solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.500.000 lei, reprezentând

prejudiciul material și moral suferit de autorul lor C.E., salariul și pensia

pe perioada 1949-1987 precum și averea confiscată.

Prin sentința civilă

nr. 1773 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Suceava, secția civilă a admis în

parte cererea reclamanților, formulată în baza Legii nr. 221/2009 și a obligat

pârâtul să le plătească suma de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Autorul reclamanților

a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 așa încât, acesta este îndreptățit la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cerințele art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009 fiind întrunite în cauză.

La stabilirea

despăgubirilor, instanța a avut în vedere perioada cât autorul reclamanților a

fost privat de liberate, suferința psihică generată de începerea cercetării

penale și ulterior de condamnare, de faptul că a lăsat acasă o soție în vârstă

de 24 ani cu 2 copii cu vârsta între 2,5 ani, respectiv 4,5 ani, fără nici un

venit, locurile de executare a pedepsei, precum și regimul existent la locul de

detenție.

Deși în cauză s-a

solicitat a se acorda inclusiv salariul și pensia de care autorul

reclamanților, C.E., a fost privat în perioada 1949-1987, s-a constatat că

aceste pretenții nu fac parte din categoria despăgubirilor prevăzute de art. 5

din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

averea confiscată și pentru care s-au depus la dosar înscrisuri, art. 5 pct. 1

lit. b) din Legea nr. 221/2009 deși prevede acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, acestea nu au fost

acordate având în vedere că nu s-a făcut nici o dovadă din care să rezulte

valoarea acestora.

Împotriva sentinței

pronunțate de Tribunalul Suceava, au formulat recurs, calificat ulterior de

instanță apel, atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. a Municipiului Suceava.

Prin apelurile

declarate, reclamanții au invocat cuantumul despăgubirilor morale și nelegala

respingere a daunelor materiale, iar pârâtul a invocat Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care a fost admisă

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 care reglementau acordarea daunelor morale.

Prin decizia nr. 46

din 2 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, respingând apelul reclamanților și admițând apelul

pârâtului, a schimbat sentința apelată în sensul respingerii acțiunii

reclamanților ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut:

apelul reclamanților.

Chiar dacă din

probele administrate a rezultat că s-a procedat cu ocazia condamnării la

confiscarea averii, nu s-a dovedit că la data respectivă autorul reclamanților

deținea în proprietate bunuri mobile sau imobile.

În ce privește

capătul de cerere privind plata despăgubirilor reprezentând salariul și pensia

cuvenite tatălui reclamanților, instanța a reținut că acestea nu pot fi

acordate având în vedere limitele impuse de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

apelul pârâtului.

Prin deciziile nr.

1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care

reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituționale.

Așa fiind, cum

dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica,

nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, se

impunea ca hotărârea primei instanțe, în ceea ce privește acordarea sumei de

200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale să fie constatată ca lipsită de

fundament juridic.

Potrivit art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Prin

urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica, fără a avea abilitatea

de a o cenzura.

Aplicarea deciziilor

Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a

principiului neretroactivității.

Și aceasta, deoarece,

raporturile juridice deduse judecății au luat naștere în perioada anterioară

publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziții legale care beneficiau

de prezumția de constituționalitate, prezumție care ulterior a fost înlăturată.

Dacă s-ar aprecia că

deciziile de constatare a neconstituționalității unor norme juridice nu pot

pune în nici un fel în discuție efectele produse anterior, s-ar nega însuși

caracterul obligatoriu și opozabilitatea erga omnes a acestor acte de

jurisdicție constituțională.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții C.M. și S.R.

În susținerea motivelor

de recurs, reclamanții au arătat că înțeleg să conteste decizia recurată în

sensul că, în propria cale de atac le-a fost creată o situație mai grea decât

aceea din hotărârea atacată. Astfel, au susținut că deși la fond le-au fost

acordate daune morale în valoare de 200.000 euro, în apel, în raport de

dispozițiile Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, pronunțate

nelegal și publicate în M. Of. abia pe 15 noiembrie 2010, prin care art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost considerat neconstituțional,

le-a fost respinsă acțiunea.

Au mai arătat că

Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 aplicate de judecători, încalcă Legea de

funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992, Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciara a Convenției Europene a Drepturilor Omului și chiar

principiile Constituției României aducând atingere drepturilor la apărare și la

un proces echitabil.

În ceea ce privește

despăgubirile materiale, au arătat că sunt nemulțumiți de faptul că, atât

instanța de fond cât și instanța de apel nu le-au acordat despăgubirile

materiale solicitate pentru confiscarea averii, pentru că așa cum se face

precizarea în adeverința și în declarațiilor martorilor G., A. și B., autorul

lor avea în 1944, 3 ha teren arabil intravilan, 3 ha pădure, casa cu 4 camere,

grajd și anexe.

Au mai arătat că

averea tatălui lor provenea de la bunica M. care în anul 1941 deținea 9 ha

teren, plus pădure și 2 case. În urma arestării, tatăl lor nu a putut să își

practice profesia de învățător astfel că sunt îndreptățiți să fie despăgubiți

pentru cei 13 ani, plus 7 ani cât putea profesa tatăl lor ca învățător, cu suma

de 240.000 RON și 18 ani cât nu a avut acces la pensie, cu suma de 180.000 RON,

potrivit art. 5 lit. c).

Au mai susținut că nu

sunt de acord cu motivarea instanței și a Statului Român că aceste despăgubiri

nu ar fi prevăzute în Legea nr. 221/2009, întrucât nici nu se menționează să nu

se acordă aceste despăgubiri, care în mod clar prin arestarea tatălui lor au

contribuit la suferința și lipsa materială a acestora.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

În esență, problema

care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Cât privește

principiul non reformatio in peius acesta este limitat numai în cadrul căii de

atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării căii de atac și de partea

adversă, se poate ajunge și la înrăutățirea situației părții, în raport cu

situația stabilită de prima instanță.

Cum în cauză au

declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul, practic, nu este o veritabilă

înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac

exercitată de partea adversă. De altfel, calea de atac formulată de reclamanți

a fost respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată

de pârât.

Nu poate fi reținută

nici critica cu privire la greșita respingere a cererii de acordare a

despăgubirilor materiale.

Legea nr. 221/2009,

prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu

material doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca

efect al unei măsuri administrative de condamnare.

În realitate,

reclamanții prin acțiunea introductivă au solicitat suma de 6.500.000 Ron,

precizând că în această sumă intră salariul și pensia tatălui din 1949 până în

1987 când a decedat, averea confiscată din Banila și daunele morale față de

modul abuziv de arestare, judecarea, detenția și munca la mina de cărbune în

condiții vitrege de climă.

Prin cuprinsul

cererii de chemare în judecată, reclamanții nu au menționat în concret care

sunt bunurile confiscate, iar din adeverința din 7 decembrie 1957 a M.A.I.,

invocată de reclamanți, deși se menționează confiscarea întregii averi,

bunurile acestuia nu sunt menționate.

Pe de altă parte,

critica privind reaprecierea probelor, respectiv a declarațiilor martorilor

audiați la fond, coroborate cu adeverința menționată, nu poate fi reținută,

deoarece actuala structură a recursului, permite verificarea hotărârii doar

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Cât privește, art. 5

lit. c) din Legea nr. 221/2009, invocată pentru prima dată prin cererea de recurs,

acesta prevede repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea

judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea

militară.

Deși inițial

recurenții reclamanți prin acțiunea introductivă au precizat că în cadrul sumei

solicitate cu titlu de daune materiale și morale intră și salariul și pensia

cuvenită tatălui său, pentru perioada 1949-1987, prin cererea de recurs aceștia

solicită suma de 240.000 Ron, drept salariu și 180.000 Ron, pensie neîncasată,

invocând însă în drept dispozițiile art. 5 lit. c) din lege.

O astfel de cerere nu

poate fi primită direct în recurs, trecând peste calea apelului și asupra

căreia aceasta nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar

încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.

Ca atare, se va

constata că, în mod legal, instanța de apel a reținut soluția tribunalului cu

privire la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale deoarece

acestea nu au fost dovedite.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins ca nefondat, în raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.T. și S.R. împotriva deciziei

nr. 46 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.