ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, la data de 18 martie 2010, reclamanta L.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, pentru măsura administrativă abuzivă a strămutării forțate în perioada 1951-1956. Reclamanta a arătat că trauma părinților săi și, implicit, a sa, a continuat și după încetarea măsurii abuzive, fiind lipsiți de bunurile personale pe care nu le-au mai recuperat. Prin sentința civilă nr. 1120 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri, către reclamantă, în cuantum de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a fost dislocată împreună cu părinții din zona frontierei de vest la data de 18 iunie 1951, în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951, în localitatea Răchitoasa, restricția domiciliară fiind ridicată la data de 6 august 1955, în baza Deciziei M.A.I. 6100/1955, prin măsura administrativă arătată fiind încălcate drepturi fundamentale ale omului care justifică acordarea de despăgubiri. Potrivit Hotărârii nr. 2409 din 30 aprilie 1991, emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, perioada în care reclamanta a avut domiciliul obligatoriu, respectiv, 4 ani, o lună și 18 zile, i s-a recunoscut ca vechime în muncă, primind o indemnizație lunară în cuantum de 827 lei, totalizând pe perioada 1990 - 31 mai 2010, suma de 43.969 RON.

Tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit. împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta L.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta L.M. a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, insuficiente în raport cu suferințele îndurate și cu hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe cu privire la aceeași situație juridică. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat, pe de o parte, că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cu este și măsura dislocării, iar pe de altă parte, că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Pârâtul a mai arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mare și are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, în majoritatea cazurilor acestea fiind cuantificate sub nivelul de 5.000 euro.

Reclamanta a depus, ulterior declarării ca neconstituțional, a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, concluzii scrise prin care a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art. 15 din Constituția României, referitoare la principiul neretroactivității, împrejurarea că Legea 202/2010 a menținut dispozițiile declarate neconstituționale, deciziile Curții Constituționale fiind nule, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cauza CEDO - A.M. și alții împotriva României. Prin decizia civilă nr. 119/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința și a respins acțiunea introductivă de instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilită de reclamantă, situație față de care reglementările internaționale pe care aceasta le-a indicat în concluziile scrise nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci temeiuri juridice internaționale incidente în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009, act normativ intern care le-ar transpune în plan național, la care instanța se va raporta în considerentele sale.

Instanța de apel a mai reținut că dispozițiile legale ce au constituit temeiul juridic al acțiunii, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin mai multe decizii recente, obligatorii și cu efecte erga omnes, situație fată de care cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziții legale, care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată. Instanța de apel a constatat că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantei, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale) și nici să o priveze de un „bun ” în accepțiunea dată de dispozițiile Convenției.

Pe de altă parte, reclamanta a beneficiat de despăgubiri în temeiul unor acte normative similare, ce au avut drept scop tocmai repararea prejudiciului produs prin măsura administrativă abuzivă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.M., arătând că, decizia de neconstituționalitate raportat la care instanța de apel a admis apelul pârâtului și a respins acțiunea introductivă de instanță, nu este aplicabilă în cauză, inconsecvența legislativă neputând fi imputată persoanei îndreptățite care acționează în justiție în temeiul drepturilor recunoscute de Legea nr. 221/2009. Reclamanta mai arată că reținerea, de către instanța de apel, a incidenței deciziei de neconstituționalitate, încalcă principiile aplicării legii în timp și principiul speranței legitime, astfel cum este consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recursul este nefondat, pentru următoarele motive: Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 7 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. în jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” - (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene, critica recurentei - reclamante în acest sens urmând a fi înlăturată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.M. împotriva deciziei nr. 119/ A din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012