ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, la

data de 18 martie 2010, reclamanta L.M. a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata

unei despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, echivalent în lei la data plății

efective, pentru măsura administrativă abuzivă a strămutării forțate în

perioada 1951-1956.

Reclamanta a arătat că trauma

părinților săi și, implicit, a sa, a continuat și după încetarea măsurii

abuzive, fiind lipsiți de bunurile personale pe care nu le-au mai recuperat.

Prin sentința civilă nr. 1120 din 25

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri, către reclamantă, în

cuantum de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta a fost dislocată împreună cu părinții din zona frontierei

de vest la data de 18 iunie 1951, în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951, în

localitatea Răchitoasa, restricția domiciliară fiind ridicată la data de 6

august 1955, în baza Deciziei M.A.I. 6100/1955, prin măsura administrativă

arătată fiind încălcate drepturi fundamentale ale omului care justifică

acordarea de despăgubiri.

Potrivit Hotărârii nr. 2409 din 30

aprilie 1991, emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi persoanelor

persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, perioada

în care reclamanta a avut domiciliul obligatoriu, respectiv, 4 ani, o lună și

18 zile, i s-a recunoscut ca vechime în muncă, primind o indemnizație lunară în

cuantum de 827 lei, totalizând pe perioada 1990 - 31 mai 2010, suma de 43.969

RON.

Tribunalul a apreciat că suma de 8.000

euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă

a prejudiciului moral suferit.

împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta L.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamanta L.M. a arătat că hotărârea

este nelegală și netemeinică, sub aspectul cuantumului despăgubirilor,

insuficiente în raport cu suferințele îndurate și cu hotărârile judecătorești

pronunțate de alte instanțe cu privire la aceeași situație juridică.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a arătat, pe de o parte, că despăgubirile morale se acordă

doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri

administrative cu caracter politic, așa cu este și măsura dislocării, iar pe de

altă parte, că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege

nr. 118/1990.

Pârâtul a mai arătat că suma acordată

cu titlu de daune morale este prea mare și are drept scop nu atât de a repune

victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată.

Relativ la daunele morale în general,

sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o

jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele

cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, în

majoritatea cazurilor acestea fiind cuantificate sub nivelul de 5.000 euro.

Reclamanta a depus, ulterior

declarării ca neconstituțional, a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

concluzii scrise prin care a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie

avute în vedere și dispozițiile art. 15 din Constituția României, referitoare

la principiul neretroactivității, împrejurarea că Legea 202/2010 a menținut

dispozițiile declarate neconstituționale, deciziile Curții Constituționale

fiind nule, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, cauza CEDO - A.M. și alții împotriva României.

Prin decizia civilă nr. 119/ A din 7

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis

apelul pârâtului, a schimbat sentința și a respins acțiunea introductivă de

instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut că, în considerarea principiului disponibilității, instanța

nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, astfel cum a

fost stabilită de reclamantă, situație față de care reglementările

internaționale pe care aceasta le-a indicat în concluziile scrise nu reprezintă

o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci temeiuri juridice

internaționale incidente în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009, act

normativ intern care le-ar transpune în plan național, la care instanța se va

raporta în considerentele sale.

Instanța de apel a mai reținut că

dispozițiile legale ce au constituit temeiul juridic al acțiunii, respectiv, art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin mai multe decizii recente, obligatorii și cu efecte erga omnes, situație fată

de care cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în

temeiul acestor dispoziții legale, care nu mai produc efecte juridice, devine

nefondată.

Instanța de apel a constatat că

abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său

neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii

cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantei,

aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la

posibilitatea acordării de daune morale) și nici să o priveze de un „bun

”

în accepțiunea dată de dispozițiile

Convenției.

Pe de altă parte, reclamanta a

beneficiat de despăgubiri în temeiul unor acte normative similare, ce au avut

drept scop tocmai repararea prejudiciului produs prin măsura administrativă

abuzivă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta L.M., arătând că, decizia de neconstituționalitate raportat

la care instanța de apel a admis apelul pârâtului și a respins acțiunea introductivă

de instanță, nu este aplicabilă în cauză, inconsecvența legislativă neputând fi

imputată persoanei îndreptățite care acționează în justiție în temeiul

drepturilor recunoscute de Legea nr. 221/2009.

Reclamanta mai arată că reținerea, de

către instanța de apel, a incidenței deciziei de neconstituționalitate, încalcă

principiile aplicării legii în timp și principiul speranței legitime, astfel

cum este consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele motive:

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă

principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 7 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul

neretroactivității.

Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M.

Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie  2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

în jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” - (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudența nu s-a

conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în

dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în

sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului

jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1

din Primul Protocol adițional al Convenției Europene, critica recurentei - reclamante

în acest sens urmând a fi înlăturată.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a

respins, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta L.M. împotriva deciziei nr. 119/ A din 7 februarie 2011

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 martie 2012