ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 606/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1429 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea reclamantului P.C., în contradictoriu cu pârâta P.M. Târgoviște, prin P., și a constatat existența dreptului de autor al acestuia asupra lucrărilor de sculptură reprezentând bustul lui „R.A.”, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor de 11.000 lei, despăgubiri materiale pentru această lucrare și 10.000 lei, despăgubiri morale, cu cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantului C.A., a constatat existența dreptului de autor al acestuia asupra lucrărilor de sculptură reprezentând bustul lui „M.B.” și „C.B.” și a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 12.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale pentru lucrarea „bustul lui M.B.” și de 33.048 lei, pentru lucrarea „bustul lui C.B.”, cu 10.000 lei despăgubiri morale și cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că pârâta a organizat un concurs național pentru obiectivul cultural, turistic și patrimonial „A.V.T.”, ce presupunea realizarea plastică a 33 de busturi din bronz ale voievozilor reprezentativi de la Curtea Domnească, cu data de finalizare 22 iunie 2007. În acest sens, s-au elaborat de către pârâtă mai multe documente, necesare bunei desfășurări a concursului privind achiziții de operă de artă sculptură ale mai multor busturi de domnitori, potrivit O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările ulterioare: fișa de date a achiziției, caietul de sarcini, regulamentul de desfășurare a concursului de creație, formulare, anexe, certificat de urbanism, planul de situație pentru zona în cauză, planul de încadrare în zonă.

La concurs au participat și reclamanții P.C. cu lucrarea de sculptură „bustul lui R.A.” și C.A. cu lucrarea de sculptură „bustul lui M.B.” și „bustul lui C.B.”. Lucrările de sculptură ale reclamanților au fost înregistrate, potrivit Regulamentului, sub nr. 13008 din 15 iunie 2007 și sub nr. 13062 din 18 iunie 2007, la P.M. Târgoviște, după care s-a constituit juriul concursului printr-o dispoziție a P.M. Târgoviște, participanții primind un număr de concurs pentru respectarea confidențialității lucrărilor și autorilor. În urma desfășurării concursului, reclamanții nu au obținut punctajul maxim necesar câștigării concursului, lucrările lor de sculptură rămânând în custodia pârâtei, în regulament specificându-se un termen înlăuntrul cărora să se poată ridica aceste lucrări.

Martorii audiați în cauză: T.C., M.G. și B.C. au arătat că după concurs, lucrările de sculptură au rămas la P.M. Târgoviște, care nu le-a păstrat în condiții optime, opera lui C.B. fiind deteriorată, așa cum arată ulterior și expertul Ș.P. în lucrarea sa de expertiză artistică. Potrivit notei explicative întocmită de A.Z.P., expert acreditat de Ministerul Culturii și Cultelor ca specialist în sculptură, portretul istoric al unui domnitor cuprinde mai multe etape: documentarea, schițe preliminarii, machete de amplasare, modelaj în lut a portretului și turnarea în ghips, modelul în lut fiind originalul lucrării de sculptură, având aceeași valoare artistică ca cel turnat în bronz ori cioplit în piatră.

Martorul M.G., președinte al F.S.B. al U.A.P.R., a apreciat valoarea lucrărilor reclamanților de 15 – 20.000 lei fiecare, în funcție de cota pe care fiecare din cei doi artiști o au pe piață. Acesta a mai arătat că a participat personal la acest concurs, care a fost organizat în mod defectuos, întrucât lucrările în ghips ale artiștilor nu au fost restituite autorilor săi, mai mult, unele s-au deteriorat, precum „bustul lui C.B.” executat de reclamantul C.A. Atât președintele F.S.B. a U.A.P.R., cât și expertul în asemenea lucrări de artă Ș.P., au arătat că, în urma atitudinii neglijente a P.M. Târgoviște de a nu asigura păstrarea în condiții bune a lucrărilor de artă primite, multe dintre acestea s-au degradat, ca de altfel și lucrarea „bustul lui C.B.” realizată de sculptorul C.A.

Chiar dacă în documentația standard pentru elaborarea și prezentarea ofertei pentru achiziția publică de servicii, realizarea celor 33 busturi de voievozi români ce au domnit la Târgoviște, nu s-a prevăzut un termen expres înlăuntrul căruia să se ridice lucrările înscrise la concurs, pârâta avea obligația păstrării acestor lucrări în bune condiții, având în vedere că valoarea acestor busturi din ghips este aceeași cu valoarea lor turnată în bronz ori sculptată în piatră, ca o lucrare originală. Fiind vorba despre lucrări artistice deosebite, lucrările reclamanților au fost evaluate de expert la sume între 8000 – 10.000 euro fiecare, în această valoare neintrând procedurile tehnice de certificare a lucrărilor, specifice sculpturii, adică materialul definitiv, turnare bronz, amplasare, etc., ci exclusiv natura lor de unicate, concepția artistică, viziunea asupra materialului și realizarea nemijlocită a operei artistice.

Apreciind că lucrările reclamanților constituie opere în sensul art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la daune morale pentru atingerea adusă onoarei și reputației autorilor, ca artiști plastici, în condițiile în care, din actele depuse la dosar și declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă că unele lucrări au dispărut din gestiunea pârâtei, iar altele au fost distruse parțial ori în totalitate, din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a manifestat diligența necesară păstrării și conservării unui bun artistic de valoare deosebită. În consecință, alături de despăgubirile materiale cuvenite autorilor acestor bunuri de artă, P.M.

Târgoviște datorează și despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral adus autorilor acestor lucrări, onoarea și demnitatea lor fiind atinsă prin distrugerea acestor opere în care au fost învestite sentimente deosebite și dragostea de voievozii din istoria poporului român și prezența lor în memoria contemporană. Prin decizia civilă nr. 38 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului C.A. împotriva sentinței menționate; a admis apelul pârâtei P.M. Târgoviște, prin P., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării obligării apelantei-pârâte la plata de daune morale către apelantul-reclamant C.A.

și intimatul-reclamant P.C. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul, în argumentarea soluției date cu privire la daunele morale, s-a referit numai la dispozițiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, text de lege care vizează acea componentă a dreptului de autor care permite autorului unei opere de a se opune unei atingeri de ordin moral adusă acesteia. Astfel, modificarea, înregistrarea sau atingerea adusă acesteia, la care se referă art. 10 lit. d) au ca rezultat denaturarea, alterarea sensului artistic al operei, al viziunii artistului, a concepției artistice a acestuia, și nu deteriorări cauzate prin acțiune mecanică asupra operei, care nu au ca scop să altereze, să modifice concepția, viziunea artistică a autorului cu intenția de a-i oferi acestuia imaginea publică sau onoarea din punct de vedere artistic.

Pe de altă parte, instanța de fond nu a coroborat toate probatoriile administrate (înscrisuri, depoziții martori) astfel, nu s-a ținut seamă de depozițiile martorilor M.G. și T.C., care erau sculptori ca și reclamanții, și care au arătat că percepția lor asupra operelor nu s-a schimbat ca urmare a deteriorării, dispariției lucrărilor, în realitate nu au fost lezate onoarea și demnitatea, ca valori morale protejate. Astfel, doctrina juridică a apreciat că prejudiciile nepatrimoniale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, așa numita reparație are menirea doar de a ușura suferințele persoanelor prejudiciate sau de a le crea anumite satisfacții. C.E.D.O. a statuat în unele cazuri că hotărârea de constatare judiciară a violării unui drept al omului constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral încercat de cel vătămat.

În cauză, prin acordarea despăgubirilor materiale pentru operele deteriorate, a fost acoperit prejudiciul material provocat reclamanților, iar acordarea și de daune morale nu se justifică. Participarea reclamanților cu respectivele opere la licitația organizată presupune că și aceștia și-au sumat anumite riscuri, iar faptul că alte persoane au câștigat concursul nu este de natură de a le aduce atingere onoarei, demnității și simțului artistic cu privire la lucrările lor, cu atât mai mult cu cât aceste lucrări erau niște machete. Tribunalul a apreciat, astfel, că sunt fondate criticile apelantei-pârâte în legătură cu acordarea daunelor morale și sunt nefondate criticile reclamantului cu privire la faptul că nu i-au fost acordate daunele morale în cuantum de 20.000 lei, așa cum au fost solicitate prin cererea introductivă.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, s-au apreciat ca nefondate criticile apelantei – pârâte. Condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998 C. civ., sunt întrunite în cauză, chiar dacă nu cumulativ, însă nu se poate infirma că există totuși o neglijență și imprudență a pârâtei în păstrarea machetelor depuse pentru participarea concurenților la licitație. Astfel, în mod corect, au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea lucrărilor, în cuantumul calculat de către expertul de specialitate desemnat de instanță și prin coroborarea probatoriilor administrate. Stabilirea prejudiciului s-a făcut pentru lucrarea artistică propriu-zisă, și nu prin raportare la valoarea de circulație (de piață) a bunului respectiv, lucrările în sine fiind opere unicat, astfel că sub aceste aspecte soluția instanței de fond este corectă.

S-a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte critici privind existența unor neconcordanțe, între considerentele sentinței și dispozitivul acesteia cu privire la daunele morale acordate apelantului – reclamant, dat fiind faptul că aceste daune au fost înlăturate în totalitate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.C. și C.A., precum și pârâta P.M. Târgoviște, prin P. 1. Deși au formulat cereri de recurs distincte, reclamanții P.C. și C.A. au susținut critici identice, arătând următoarele: Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că interpretarea dispozițiilor art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 este eronată, de altfel, din motivarea deciziei nu se înțelege care a fost raționamentul aplicat de către instanță.

Mai mult decât atât, instanța și-a format convingerea potrivit căreia daunele morale nu ar fi justificate în baza unei singure probe, și anume proba testimonială, dând eficiență declarațiilor martorilor M.G. și T.C., potrivit cărora „percepția lor asupra operelor nu s-a schimbat ca urmare a deteriorării, dispariției lucrărilor”. Or, dispozițiile art. 10 lit. d) nu se interpretează prin raportare la „percepția” operei, ci prin raportare la distrugerea operei, ca expresie a personalității autorului și la lezarea demnității și onoarei autorului, ca efect al distrugerii operei sale. În mod greșit, nu s-a dat eficiență adresei Președintelui U.A.P.R., înregistrată sub nr. 9022 din 01 iulie 2008, rezultă că „prin dispariția lucrărilor, dl. C.A.

și dl. P.C. au suferit un prejudiciu moral și patrimonial, fiind grav lezate drepturile asupra demnității si integrității artiștilor”, precum și răspunsului formulat de către O.R.D.A., potrivit căruia s-a confirmat ca „distrugerea respectivelor opere constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 8/1996, atât sub aspectul drepturilor morale, cat și sub aspectul drepturilor patrimoniale”. Instanța de apel nu a ținut cont de calitatea reclamanților, respectiv aceea de sculptori profesioniști și, totodată, membri ai U.A.P.R. și nu a înțeles impactul suferit din cauza distrugerii și dispariției lucrărilor, impact ce s-a proiectat asupra pierderilor privind satisfacțiile morale și materiale de care se puteau bucura, având în vedere că elementul definitoriu al reputației unui artist constă tocmai în aprecierile recunoscute creațiilor artistice, fără de care artiștii nu ar putea exista.

Instanța de fond a apreciat în mod corect că daunele morale sunt justificate și întemeiate prin prisma faptului că onoarea și demnitatea au fost atinse prin distrugerea operelor în care au fost investite sentimente de dragoste față de voievozii din istoria poporului român și chiar dacă daunele morale nu au fost acordate în întregime, totuși percepția instanței de fond cu privire la prejudiciul moral suferit a fost justificată. Instanța de apel a reținut în mod eronat că onoarea, demnitatea și simțul artistic au fost atinse de faptul că alte persoane au câștigat concursul, nefiind vorba despre acest lucru. Drepturile reclamanților de a se bucura de creațiile sale artistice au fost private prin dispariția, respectiv deteriorarea acestora, astfel încât se află în imposibilitate de a beneficia de valorificarea și exploatarea lor.

Conținutul drepturilor morale reglementate de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 vizează acea componentă a dreptului de autor care permite autorului unei opere de a se opune oricărei atingeri de ordin moral aduse acesteia, respectiv oricărei modificări, denaturări sau altei atingeri de acest fel aduse operei, care afectează concepția artistică a autorului, forma și modul de expunere a viziunii artistice a acestuia asupra operei sale, de natura a prejudicia onoarea și reputația autorului. Potrivit doctrinei, dar și practicii judiciare, dreptul la respectarea integrității operei este mult mai complex, acționând atât în cazul în care integritatea operei este afectată în mod vizibil, brutal, cât și în cazul în care lipsa de respect se manifestă mai subtil, nesocotindu-se mai mult „spiritul” operei, au conchis reclamanții.

2. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta P.M. Târgoviște, prin P., a arătat următoarele: Menținerea dispozițiilor privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale către reclamanți, în cuantum total de 56.048 lei, reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală. În acest sens, instanța de apel, deși a reținut corect condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a apreciat că, în cauză, chiar dacă nu sunt îndeplinite cumulativ aceste condiții, există o neglijență și imprudență a pârâtei în păstrarea machetelor depuse pentru participarea concurenților la licitație.

Întrucât neglijența și imprudența sunt doar forme pe care le poate îmbrăca vinovăția, ca element al răspunderii civile delictuale, rezultă că instanța de apel a considerat în cauză a fost probată vinovăția autorității publice în producerea prejudiciului, ceea ce, pe lângă faptul că se reținuse neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 998 și 999 C. civ., s-a făcut o greșită interpretare a acestor dispoziții legale. Deși instanța de apel se refera doar la vinovăție, în forma neglijenței sau imprudenței, rezultă că s-a reținut și săvârșirea unei fapte ilicite, respectiv cea de nerespectare a unei obligații de păstrare a machetelor, pentru că nu poate exista vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, fără existența unei fapte ilicite săvârșite din neglijență sau imprudență.

În acest context, concluzia instanței cu privire la îndeplinirea acestor două condiții din art. 998 și 999 C. civ., este contrazisă de situația de fapt, probată cu depozițiile martorilor audiați în cauză, care arată că lucrările autorilor participanți la concurs nu au rămas în păstrarea P.M. Târgoviște după data finalizării concursului; între autoritatea publica și participanții la concurs nu a intervenit vreo înțelegere în sensul asumării unei obligații de păstrare a lucrărilor după acest moment, astfel ca acesteia să i se poată imputa o eventuala culpă în păstrarea pachetelor și care să fi cauzat producerea prejudiciului în patrimoniul reclamanților.

Din toate aceste probe rezultă că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că autoritatea publică a săvârșit o fapta ilicită constând în încălcarea acelei obligații de „păstrare” sau că această faptă ar fi fost săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care nu a fost probat faptul că autoritatea publică ar fi fost înștiințată în prealabil cu privire la intenția reclamanților-intimați de a lăsa lucrările în păstrarea acesteia o perioadă mai îndelungată de timp, după data finalizării concursului, cunoscută de aceștia, astfel încât autoritatea să fi putut lua masurile necesare pentru asigurarea securității machetelor și prevenirea dispariției/deteriorării acestora.

În aceste condiții, nici legătura de cauzalitate între pretinsa fapta ilicită și prejudiciu nu există, căci, deși în patrimoniul intimaților-reclamanți s-a produs un prejudiciu, acesta nu este rezultatul unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție de autoritatea publică, prejudiciul constând în dispariția/deteriorarea lucrărilor fiind rezultatul faptei unor terțe persoane, a căror acțiune nu putea fi împiedicată sau prevenită de P.M. Târgoviște, atât timp cât aceasta nu a avut cunoștința despre „abandonarea” lucrărilor în incinta în care acestea se aflaseră la data desfășurării concursului.

Faptul, reținut în considerentele deciziei recurate, că lucrările au rămas sediul primăriei o perioadă mai îndelungată de timp îmbracă în fapt caracterul existenței unei fapte a „victimei” înseși a prejudiciului, în sensul că, neridicând lucrările la data finalizării concursului și neînștiințând autoritatea despre această împrejurare, intimații-reclamanți au avut o participare cauzală la producerea prejudiciului, situație care, dacă nu ar fi dus la înlăturarea totală a vinovăției reținute în sarcina pârâtei, cel puțin ar fi putut conduce la stabilirea unei vinovății comune a autorului și a victimei prejudiciului, cu dozarea despăgubirilor civile, proporțional cu participarea cauzală și cu gravitatea vinovăției fiecăruia dintre aceștia.

În ceea ce privește întinderea despăgubirilor materiale acordate intimatului-reclamant C.A. pentru lucrarea „C.B.”, a fost stabilită cu încălcarea principiilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Astfel, un prim aspect vizează încălcarea principiului consacrat în materia reparării prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de degradare a unui bun mobil sau imobil, potrivit căruia valoarea despăgubirilor acordate trebuie să fie echivalente degradărilor. În acest sens, atât prima instanță, cât și instanța de apel, în mod greșit, au stabilit valoarea despăgubirii la valoarea totală a bunului degradat, cât timp, potrivit expertizei întocmite în cauză, restaurarea lucrării „C.B.” este posibilă, situație în care despăgubirile nu pot consta decât în contravaloarea cheltuielilor necesare pentru aducerea bunului deteriorat la o stare care să-l facă apt să servească scopului pentru care a fost creat.

S-a ignorat faptul că raportul de expertiză arată că lucrarea respectivă poate fi transpusă în bronz, scop în care a și fost creată, costurile acestei operațiuni fiind de 1000 euro, criteriu care trebuie luat în considerare, și nu valoarea integrala a lucrării. În condițiile în care degradarea bunului nu atrage totala neutilizare a acestuia, conform destinației pentru care a fost creat, valoarea despăgubirilor nu poate fi echivalentă cu valoarea totală a bunului, cu atât mai mult cu cât bunul a fost restituit autorului, putând fi valorificat de acesta.

Încălcându-se acest principiu al reparării prejudiciilor constând în deteriorarea unui bun, s-a ajuns la situația injustă ca, pentru lucrarea „M.B.” a aceluiași autor, C.A., lucrare care nu mai există în materialitatea ei, întinderea despăgubirii materiale cuvenite acestuia să fie de 12.000 lei (echivalentul drepturilor de autor solicitate cu ocazia participării la concurs), iar pentru lucrarea care este doar deteriorată și care există în materialitatea sa, putând fi restaurată și valorificată de autorul sau, întinderea despăgubirii să fie mult mai mare (33.048 lei).

Un alt aspect care vizează modul în care a fost stabilită întinderea despăgubirilor materiale pentru lucrarea „C.B.” privește faptul că ambele instanțe au încălcat principiul consacrat în doctrina și practica judecătorească, potrivit căruia, în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor, stabilirea despăgubirilor trebuie să se facă prin raportare la valoarea de circulație (de piață) a bunurilor respective. Astfel, criteriul care a fost utilizat de expert la evaluarea prejudiciului cauzat prin deteriorarea lucrării „C.B.” nu a fost criteriul valorii de piață a unor astfel de bunuri, evaluarea realizându-se exclusiv prin raportare la valoarea artistică a lucrării, aceasta valoare nefiind concludentă, putând da naștere unei îmbogățiri fără justă cauză.

Distincția între aceste două moduri de evaluare este reliefată prin chiar probatoriul administrat în cauză, reieșind din chiar declarația unuia din martorii audiați (președinte al F.S.B. a U.A.P.R.) că valoarea unei lucrări de genul celei cu care reclamantul a participat la concurs este de 15/20.000 lei, în funcție de cota de piață a artistului. Or, raportul de expertiză stabilește valoarea despăgubirilor fără a se raporta și la valoarea de piață a unei astfel de lucrări sau la cota artistului pe piața specifică, motiv pentru care în mod eronat s-a dat eficienta acestui raport și s-a respins solicitarea pârâtei privind refacerea probei cu expertiza de specialitate, în scopul evaluării prejudiciului conform criteriului valorii de piață a lucrării.

Mai mult, această distincție este reliefată și de împrejurarea că însuși intimatul-reclamant și-a prețuit macheta la o valoare de 12.000 lei (conform ofertei financiare cu care a participat la concurs), urmând ca valoarea totală a lucrării, după transpunerea în bronz a machetei și pe care ar fi încasat-o dacă ar fi fost desemnat câștigător, să fie de 20.500 lei (inclusiv costul materialelor necesare transpunerii în bronz), rezultând astfel că valoarea de piață a lucrării, prețuită de însuși autorul, este diferită de valoarea artistică a lucrării, aceasta din urmă nereflectând prețul la care autorul și-ar putea valorifica opera pe piața artistică. Recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul înlăturării obligației de plată a despăgubirilor materiale către ambii intimați-reclamanți, iar în subsidiar, stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale cuvenite intimatului-reclamant C.A.

fie la suma de 1000 Euro (echivalent în lei), fie la suma de 12.000 lei, reprezentând valoarea drepturilor de autor. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, se constată că acesta nu este fondat. Prin motivele de recurs formulate, reclamanții au formulat critici identice, relative la greșita respingere a cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul pretins cauzat prin fapta pârâtei. Această solicitare a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, invocându-se prejudiciul moral cauzat reclamanților prin nerespectarea, de către pârâtă, a integrității operelor lor.

Reclamanții au imputat pârâtei faptul că, în perioada în care operele de sculptură create de aceștia, 3 machete din ghips cu busturi de voievozi, au rămas în detenția P.M. Târgoviște, ulterior desfășurării concursului organizat de către P. (ce nu a fost câștigat de către reclamanții din cauză), lucrările au fost deteriorate, în cazul lucrării „C.B.”, aparținând reclamantului C.A., sau nu mai există în materialitatea lor, în cazul lucrărilor „R.A.”, creată de reclamantul C.P. și „M.B.”, aparținând reclamantului C.A.

Instanța de apel a apreciat, pe baza probatoriilor administrate, pe de o parte, că protecția recunoscută prin art. 10 lit. d) din aceeași lege, are ca obiect doar denaturarea sensului artistic al operei, nu și eventuale deteriorări cauzate operei prin acțiuni mecanice, pe de altă parte, că, prin consecințele păgubitoare produse, nu au fost lezate onoarea și demnitatea autorilor, ca valori morale protejate, așadar, a constatat nedovedirea producerii unui prejudiciu moral. În conformitate cu art. 10 lit. d) din aceeași lege, autorul unei opere are „dreptul la respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa”.

În ceea ce privește limitele protecției conferite unei opere prin legea specială, se constată că nu este viabilă distincția realizată de către instanța de apel între alterarea viziunii creatoare a autorului și acțiunea mecanică ce a condus la afectarea integrității operei, întrucât cel de-al doilea element menționat reprezintă mijlocul prin care se obține un rezultat păgubitor, în timp ce primul element este chiar acest rezultat, la care se poate ajunge inclusiv printr-o acțiune mecanică de distrugere fizică, totală sau parțială, a operei. Reclamanții din cauză au invocat atingerea adusă suportului material, care ar putea conduce la denaturarea concepției artistice creatoare a autorului, nefiind exclus, așadar, ca fapta imputată pârâtei să producă un prejudiciu moral susceptibil de a fi reparat în temeiul art. 10 lit. d) din aceeași lege.

Pentru a fi, însă, în prezența unei încălcări a dreptului moral la respectarea operei, în sens larg, în conformitate cu art. 10 lit. d), prejudiciul moral, indiferent de modalitatea în care este produs, trebuie să constea în afectarea a înseși onoarei sau a reputației autorului, valori expres prevăzute de legiuitor. Așadar, nu este suficientă simpla atingere fizică, fiind necesar ca aceasta să fie de o anumită consistență și gravitate, astfel încât să afecteze onoarea și reputația autorului, consecință ce echivalează cu denaturarea viziunii artistice a autorului asupra operei sale, după cum, în mod corect, a considerat instanța de apel.

Evaluarea potențialului prejudiciabil al atingerii, în raport de valorile morale pretins lezate, este la latitudinea instanței de judecată, pe baza probatoriului administrat, ținându-se cont de faptul că, deși autoaprecierea autorului este importantă, impactul faptei prejudiciabile asupra concepției artistice este, în egală măsură, un element obiectiv, în aprecierea căruia se poate recurge la proba testimonială, ce a fost efectiv administrată în cauză. În acest context, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență declarațiilor martorilor audiați, iar constatările astfel formulate nu pot fi reapreciate în această fază procesuală, finalitate urmărită de către recurenți prin referirile la alte probe administrate, deoarece nu reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie, ce excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Pe de altă parte, conținutul concret al prejudiciului moral pretins suferit de către reclamanți a fost indicat abia prin motivele de recurs, ca fiind reflectat de lezarea demnității și reputației acestora de sculptori profesioniști. Or, potrivit art. 316 cu referire la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se pot formula motive noi, ceea ce determină a nu fi luate în considerare susținerile recurenților privind valorile morale pretins lezate prin fapta pârâtei. Trebuie precizat, de asemenea, că, în contextul art. 10 lit. d) din aceeași lege, este necesar ca atingerea obiectivă adusă dreptului să se producă în legătură cu utilizarea operei, în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Or, în cauză, acțiunea de distrugere, parțială, în cazul unei opere, respectiv totală (în cazul altor două, care nu se mai regăsesc în materialitatea lor), a avut loc în răstimpul în care lucrările s-au aflat în detenția pârâtei, fără vreo legătură cu utilizarea lor. Această condiție nu este necesară în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiate pe dreptul comun, însă, chiar dacă s-ar evalua pretențiile reclamanților prin prisma dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., subzistă celelalte considerente anterior expuse cu referire la nedovedirea prejudiciului moral, chiar pornindu-se de la premisa existenței unei fapte ilicite pretinse în sarcina pârâtei (aspect ce formează obiectul recursului pârâtei).

Or, pentru ca răspunderea unui terț să fie atrasă, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor deduse din art. 998 și 999 C. civ., astfel încât neîndeplinirea uneia, în speță, a prejudiciului moral, împiedică reținerea uneia asemenea consecințe. Nu în ultimul rând, se observă că susținerile reclamanților referitoare la prejudiciul moral coincid cu cele formulate în sprijinul pretenției de reparare a prejudiciului material suferit prin distrugerea, respectiv dispariția fizică a operelor, așadar, tot pentru alterarea integrității lucrărilor. Ambele instanțe de fond au constatat existența unui prejudiciu material produs reclamanților, fie prin deteriorarea operei, ca urmare a unor acțiuni mecanice, fie prin dispariția fizică a lucrărilor.

Existența prejudiciului material nu a fost contestată în cauză, pârâta formulând critici, atât în apel, cât și în recurs, în ceea ce privește întrunirea în persoana sa a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale deduse din art. 998 și 999 C. civ., respectiv fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu (aceste aspecte urmează a fi analizate în cadrul recursului declarat de către pârâtă împotriva aceleiași decizii). Or, este inadmisibilă o dublă reparare a aceleiași consecințe păgubitoare, astfel încât, în mod corect, a constatat instanța de apel. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge, ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. 2. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta P.M. Târgoviște, se constată că este fondat. Criticile pârâtei vizează, pe de o parte, condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, iar, pe de altă parte, modul de evaluare a prejudiciului material reținut ca fiind suferit de către reclamanții din cauză. Aceste critici se încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești. Se observă, în privința primului aspect, că instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998 și 999 C. civ., cu toate acestea, a acordat despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamanților.

Or, raționamentul juridic pe care se întemeiază o astfel de soluție este eronat, deoarece simpla neîntrunire a unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale este suficientă pentru respingerea cererii în pretenții cu o asemenea cauză juridică. Această greșeală de judecată ar fi putut fi înlăturată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă numai dacă decizia recurată cuprindea argumentele relevante în legătură cu fiecare element al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice, pentru a face posibilă cercetarea legalității deciziei sub aspectul întrunirii sau a neîntrunirii condițiilor unei asemenea răspunderi. Din cuprinsul deciziei recurate, lipsesc, însă, considerentele care au condus instanța la soluția de acordare de despăgubiri, după ce s-a conchis, în prealabil, tot nemotivat, în sensul că deși nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii, ar exista, totuși, vinovăție în forma culpei.

Se constată, în același timp, că, în realitate, însăși situația de fapt nu a fost cert și neechivoc stabilită, astfel încât nu ar fi, oricum, posibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. Astfel, s-a arătat doar că, urmare a desfășurării concursului organizat de către P.M. Târgoviște, ce nu a fost câștigat de către reclamanții din cauză, lucrările acestora, 3 machete din ghips cu busturi de voievozi, au rămas la sediul primăriei, pentru o perioadă de timp mai îndelungată, astfel încât ele au fost deteriorate. Pentru prejudiciul astfel cauzat, instanța a considerat că există o neglijență și o imprudență a pârâtei. Instanța nu a arătat, însă, în ce constă fapta ilicită a pârâtei, dacă lucrările ar fi trebuit să se afle în detenția acesteia și pentru cât timp, dacă pârâta avea vreo obligație legată de detenția lucrărilor și în ce mod și-a îndeplinit-o, aspecte la care se referă, în mod corect, P.M.

Târgoviște în motivarea recursului. Faptul că lucrările s-au deteriorat ori chiar nu mai există în materialitatea lor are o valoare diferită în cazul în care pârâta ar fi avut o anumită obligație rezultată din regulamentul de concurs de cel în care o asemenea îndatorire nu ar putea fi identificată, putând conduce la rezultate diferite, respectiv la constatarea ori înlăturarea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul creat prin degradarea operelor. În acest context, ar fi trebuit să se analizeze prevederile regulamentului de concurs, stabilindu-se dacă acestea menționează un anumit termen pentru ridicarea lucrărilor de la P. de către competitorii necâștigători, precum și eventuale obligații ale autorității administrative în legătură cu deținerea lucrărilor.

Nu se poate ignora faptul că lucrările de sculptură au ajuns în deținerea pârâtei prin actul de voință al autorilor lor, care le-au încredințat P. în vederea participării la concursul organizat de autoritatea administrativă. Instanțele de fond ar fi trebuit să determine natura raportului juridic astfel creat, dacă acesta este de natură contractuală, corespunde unui contract reglementat de Codul civil, de pildă, depozitul, sau unei convenții nenumite, care este conținutul raportului juridic, respectiv drepturile și obligațiile asumate de părți, precum și regulile ce-i sunt aplicabile, inclusiv sub aspectul duratei.

Deși a stabilit că, în ceea ce privește deteriorarea, respectiv dispariția fizică a lucrărilor, operează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie a pârâtei, instanța de apel nu a argumentat această apreciere, în raport de împrejurarea că operele în discuție au fost remise pârâtei chiar de către autorii lor, cu atât mai puțin nu a demonstrat că ar fi întrunite elementele acestei răspunderi, deduse din prevederile art. 998 și 999 C. civ. Aspectele relevate interesează, în egală măsură, condiția vinovăției (reținută, de asemenea nemotivat, de către instanța de apel a fi fost întrunită în cauză, sub forma culpei). În acest context, ar fi trebuit să se stabilească dacă nu cumva reclamanții înșiși sunt în culpă pentru lăsarea bunurilor în detenția pârâtei, ceea ce presupune, în prealabil, analizarea regulamentului de concurs și, în egală măsură, derularea efectivă a evenimentelor, în primul rând, momentul la care reclamanții au solicitat restituirea bunurilor.

O eventuală culpă a reclamanților ar determina, după caz, fie înlăturarea totală a vinovăției pârâtei, fie reducerea acesteia, cu dozarea proporțională a despăgubirilor, astfel cum, în mod corect, se afirmă prin motivele de recurs. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect invocat prin motivele de recurs, se observă că recursul vizează modul de calcul al despăgubirilor materiale exclusiv pentru lucrarea „C.B.”, creată de către reclamantul C.A., pentru care instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe de acordare de despăgubiri în cuantum de 33.048 lei. Pe acest aspect, pârâta critică obligarea sa la plata valorii totale a lucrării, în loc de plata cheltuielilor necesare aducerii bunului deteriorat la starea inițială, precum și criteriul de evaluare a lucrării, indicat de către expertul la care a apelat prima instanță în cauză, respectiv „valoarea artistică”.

Pârâta a formulat susțineri similare prin motivele de apel, însă instanța de apel s-a limitat la constatarea că stabilirea prejudiciului pentru respectiva sculptură s-a realizat pentru „lucrarea artistică propriu – zisă, și nu prin raportare la valoarea de circulație (de piață) a bunului respectiv”, constatare ce nu echivalează cu argumentarea soluției adoptate. Astfel, instanța nu a analizat în concret susținerile apelantei, nu a arătat dacă există vreo distincție între valoarea artistică a unei opere de sculptură și valoarea de circulație a acesteia și, în caz afirmativ, în ce constau aceste diferențe și argumentele pentru care este aplicabil criteriul reținut de către prima instanță, și nu cel pretins de către pârâtă.

Totodată, nu s-a arătat nici motivul pentru care au fost înlăturate susținerile apelantei relative la raportarea, în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul material, la contravaloarea dreptului de autor cuprinsă în oferta financiară depusă de către reclamantul C.A. la dosarul de participare la concurs. Cu privire la conținutul obligației stabilite în sarcina pârâtei, în sensul acordării contravalorii lucrării, și nu doar a cheltuielilor necesare restaurării acesteia, astfel cum s-a susținut prin motivele de apel, se constată absența oricăror considerente în cuprinsul deciziei recurate.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia este, practic, nemotivată pe aspectul întinderii prejudiciului material stabilit a fi fost produs pentru lucrarea „C.B.”, lipsind argumentele de fapt și de drept care au condus la soluția de menținere a hotărârii primei instanțe pe acest aspect, nefiind întrunite exigențele motivării oricărei hotărâri judecătorești, prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În condițiile în care, pe de o parte, nu rezultă, din considerentele deciziei recurate, situația de fapt pe baza căreia instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe pe aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, după cum nici existența și conținutul unei asemenea răspunderi, iar, pe de altă parte, decizia este nemotivată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale acordate în cauză, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță de recurs.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul pârâtei și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va casa în parte decizia și va trimite cauza, aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului declarat de aceeași pârâtă, respectiv a celorlalte motive de apel decât cele vizând daunele morale, ocazie cu care se vor clarifica aspectele menționate în prezenta decizie. Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei, respectiv respingerea apelului declarat de către reclamantul C.A. și înlăturarea dispoziției primei instanțe de obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta P.M. Târgoviște prin P. împotriva deciziei civile nr. 38 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia, în sensul că: Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de aceeași pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1429 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la aceeași curte de apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.C. și C.A. împotriva deciziei civile nr. 38 din 17 februarie 2011a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.