ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 606/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 606/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1429 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea

reclamantului P.C., în contradictoriu cu pârâta P.M. Târgoviște, prin P., și a

constatat existența dreptului de autor al acestuia asupra lucrărilor de sculptură

reprezentând bustul lui „R.A.”, dispunând obligarea pârâtei la plata către

reclamant a sumelor de 11.000 lei, despăgubiri materiale pentru această lucrare

și 10.000 lei, despăgubiri morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeași

sentință, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantului C.A., a constatat

existența dreptului de autor al acestuia asupra lucrărilor de sculptură

reprezentând bustul lui „M.B.” și „C.B.” și a obligat pârâta să plătească

reclamantului sumele de 12.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale pentru

lucrarea „bustul lui M.B.” și de 33.048 lei, pentru lucrarea „bustul lui C.B.”,

cu 10.000 lei despăgubiri morale și cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că pârâta a organizat un concurs național pentru

obiectivul cultural, turistic și patrimonial „A.V.T.”, ce presupunea realizarea

plastică a 33 de busturi din bronz ale voievozilor reprezentativi de la Curtea Domnească, cu data de finalizare 22 iunie 2007.

În acest sens, s-au elaborat

de către pârâtă mai multe documente, necesare bunei desfășurări a concursului

privind achiziții de operă de artă sculptură ale mai multor busturi de

domnitori, potrivit O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările ulterioare: fișa de date

a achiziției, caietul de sarcini, regulamentul de desfășurare a concursului de

creație, formulare, anexe, certificat de urbanism, planul de situație pentru

zona în cauză, planul de încadrare în zonă.

La concurs au

participat și reclamanții P.C. cu lucrarea de sculptură „bustul lui R.A.” și C.A.

cu lucrarea de sculptură „bustul lui M.B.” și „bustul lui C.B.”.

Lucrările de

sculptură ale reclamanților au fost înregistrate, potrivit Regulamentului, sub nr.

13008 din 15 iunie 2007 și sub nr. 13062 din 18 iunie 2007, la P.M. Târgoviște,

după care s-a constituit juriul concursului printr-o dispoziție a P.M. Târgoviște,

participanții primind un număr de concurs pentru respectarea confidențialității

lucrărilor și autorilor.

În urma desfășurării

concursului, reclamanții nu au obținut punctajul maxim necesar câștigării

concursului, lucrările lor de sculptură rămânând în custodia pârâtei, în

regulament specificându-se un termen înlăuntrul cărora să se poată ridica aceste

lucrări.

Martorii audiați în

cauză: T.C., M.G. și B.C. au arătat că după concurs, lucrările de sculptură au

rămas la P.M. Târgoviște, care nu le-a păstrat în condiții optime, opera lui C.B.

fiind deteriorată, așa cum arată ulterior și expertul Ș.P. în lucrarea sa de

expertiză artistică.

Potrivit notei

explicative întocmită de A.Z.P., expert acreditat de Ministerul Culturii și

Cultelor ca specialist în sculptură, portretul istoric al unui domnitor

cuprinde mai multe etape: documentarea, schițe preliminarii, machete de

amplasare, modelaj în lut a portretului și turnarea în ghips, modelul în lut

fiind originalul lucrării de sculptură, având aceeași valoare artistică ca cel

turnat în bronz ori cioplit în piatră.

Martorul M.G., președinte

al F.S.B. al U.A.P.R., a apreciat valoarea lucrărilor reclamanților de 15 –

20.000 lei fiecare, în funcție de cota pe care fiecare din cei doi artiști o au

pe piață.

Acesta a mai arătat

că a participat personal la acest concurs, care a fost organizat în mod

defectuos, întrucât lucrările în ghips ale artiștilor nu au fost restituite

autorilor săi, mai mult, unele s-au deteriorat, precum „bustul lui C.B.”

executat de reclamantul C.A.

Atât președintele F.S.B.

a U.A.P.R., cât și expertul în asemenea lucrări de artă Ș.P., au arătat că, în

urma atitudinii neglijente a P.M. Târgoviște de a nu asigura păstrarea în

condiții bune a lucrărilor de artă primite, multe dintre acestea s-au degradat,

ca de altfel și lucrarea „bustul lui C.B.” realizată de sculptorul C.A.

Chiar dacă în

documentația standard pentru elaborarea și prezentarea ofertei pentru achiziția

publică de servicii, realizarea celor 33 busturi de voievozi români ce au

domnit la Târgoviște, nu s-a prevăzut un termen expres înlăuntrul căruia să se

ridice lucrările înscrise la concurs, pârâta avea obligația păstrării acestor

lucrări în bune condiții, având în vedere că valoarea acestor busturi din ghips

este aceeași cu valoarea lor turnată în bronz ori sculptată în piatră, ca o

lucrare originală.

Fiind vorba despre

lucrări artistice deosebite, lucrările reclamanților au fost evaluate de expert

la sume între 8000 – 10.000 euro fiecare, în această valoare neintrând

procedurile tehnice de certificare a lucrărilor, specifice sculpturii, adică

materialul definitiv, turnare bronz, amplasare, etc., ci exclusiv natura lor de

unicate, concepția artistică, viziunea asupra materialului și realizarea

nemijlocită a operei artistice.

Apreciind că

lucrările reclamanților constituie opere în sensul art. 7 lit. h) din Legea nr.

8/1996, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la daune morale

pentru atingerea adusă onoarei și reputației autorilor, ca artiști plastici, în

condițiile în care, din actele depuse la dosar și declarațiile martorilor

audiați în cauză, rezultă că unele lucrări au dispărut din gestiunea pârâtei,

iar altele au fost distruse parțial ori în totalitate, din culpa exclusivă a

pârâtei, care nu a manifestat diligența necesară păstrării și conservării unui

bun artistic de valoare deosebită.

În consecință,

alături de despăgubirile materiale cuvenite autorilor acestor bunuri de artă, P.M.

Târgoviște datorează și despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral adus

autorilor acestor lucrări, onoarea și demnitatea lor fiind atinsă prin

distrugerea acestor opere în care au fost învestite sentimente deosebite și

dragostea de voievozii din istoria poporului român și prezența lor în memoria

contemporană.

Prin decizia civilă nr.

38 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului C.A. împotriva

sentinței menționate; a admis apelul pârâtei P.M. Târgoviște, prin P.,

împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării

obligării apelantei-pârâte la plata de daune morale către apelantul-reclamant C.A.

și intimatul-reclamant P.C.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul, în argumentarea soluției date

cu privire la daunele morale, s-a referit numai la dispozițiile art. 10 lit. d)

din Legea nr. 8/1996, text de lege care vizează acea componentă a dreptului de

autor care permite autorului unei opere de a se opune unei atingeri de ordin

moral adusă acesteia.

Astfel, modificarea,

înregistrarea sau atingerea adusă acesteia, la care se referă art. 10 lit. d)

au ca rezultat denaturarea, alterarea sensului artistic al operei, al viziunii

artistului, a concepției artistice a acestuia, și nu deteriorări cauzate prin acțiune

mecanică asupra operei, care nu au ca scop să altereze, să modifice concepția,

viziunea artistică a autorului cu intenția de a-i oferi acestuia imaginea

publică sau onoarea din punct de vedere artistic.

Pe de altă parte,

instanța de fond nu a coroborat toate probatoriile administrate (înscrisuri,

depoziții martori) astfel, nu s-a ținut seamă de depozițiile martorilor M.G. și

T.C., care erau sculptori ca și reclamanții, și care au arătat că percepția lor

asupra operelor nu s-a schimbat ca urmare a deteriorării, dispariției

lucrărilor, în realitate nu au fost lezate onoarea și demnitatea, ca valori

morale protejate.

Astfel, doctrina

juridică a apreciat că prejudiciile nepatrimoniale nu sunt susceptibile de o

reparare propriu-zisă, așa numita reparație are menirea doar de a ușura

suferințele persoanelor prejudiciate sau de a le crea anumite satisfacții.

C.E.D.O. a statuat în

unele cazuri că hotărârea de constatare judiciară a violării unui drept al

omului constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral

încercat de cel vătămat.

În cauză, prin

acordarea despăgubirilor materiale pentru operele deteriorate, a fost acoperit

prejudiciul material provocat reclamanților, iar acordarea și de daune morale

nu se justifică.

Participarea

reclamanților cu respectivele opere la licitația organizată presupune că și

aceștia și-au sumat anumite riscuri, iar faptul că alte persoane au câștigat

concursul nu este de natură de a le aduce atingere onoarei, demnității și

simțului artistic cu privire la lucrările lor, cu atât mai mult cu cât aceste

lucrări erau niște machete.

Tribunalul a

apreciat, astfel, că sunt fondate criticile apelantei-pârâte în legătură cu

acordarea daunelor morale și sunt nefondate criticile reclamantului cu privire

la faptul că nu i-au fost acordate daunele morale în cuantum de 20.000 lei, așa

cum au fost solicitate prin cererea introductivă.

În ceea ce privește despăgubirile

materiale, s-au apreciat ca nefondate criticile apelantei – pârâte.

Condițiile

răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998 C. civ., sunt

întrunite în cauză, chiar dacă nu cumulativ, însă nu se poate infirma că există

totuși o neglijență și imprudență a pârâtei în păstrarea machetelor depuse

pentru participarea concurenților la licitație.

Astfel, în mod corect,

au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea

lucrărilor, în cuantumul calculat de către expertul de specialitate desemnat de

instanță și prin coroborarea probatoriilor administrate. Stabilirea

prejudiciului s-a făcut pentru lucrarea artistică propriu-zisă, și nu prin

raportare la valoarea de circulație (de piață) a bunului respectiv, lucrările

în sine fiind opere unicat, astfel că sub aceste aspecte soluția instanței de

fond este corectă.

S-a apreciat că nu se

mai impune analiza celorlalte critici privind existența unor neconcordanțe,

între considerentele sentinței și dispozitivul acesteia cu privire la daunele

morale acordate apelantului – reclamant, dat fiind faptul că aceste daune au

fost înlăturate în totalitate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții

P.C. și C.A., precum și

pârâta P.M. Târgoviște, prin

P.

cereri de recurs distincte, reclamanții P.C. și C.A. au susținut critici

identice, arătând următoarele:

Hotărârea atacată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că interpretarea dispozițiilor

art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 este eronată, de altfel, din motivarea

deciziei nu se înțelege care a fost raționamentul aplicat de către instanță.

Mai mult decât atât,

instanța și-a format convingerea potrivit căreia daunele morale nu ar fi

justificate în baza unei singure probe, și anume proba testimonială, dând

eficiență declarațiilor martorilor M.G. și T.C., potrivit cărora „percepția lor

asupra operelor nu s-a schimbat ca urmare a deteriorării, dispariției

lucrărilor”. Or, dispozițiile art. 10 lit. d) nu se interpretează prin

raportare la „percepția” operei, ci prin raportare la distrugerea operei, ca

expresie a personalității autorului și la lezarea demnității și onoarei

autorului, ca efect al distrugerii operei sale.

În mod greșit, nu s-a

dat eficiență adresei Președintelui U.A.P.R., înregistrată sub nr. 9022 din 01

iulie 2008, rezultă că „prin dispariția lucrărilor, dl. C.A. și dl. P.C. au

suferit un prejudiciu moral și patrimonial, fiind grav lezate drepturile asupra

demnității si integrității artiștilor”, precum și răspunsului formulat de către

O.R.D.A., potrivit căruia s-a confirmat ca „distrugerea respectivelor opere

constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 8/1996, atât sub aspectul

drepturilor morale, cat și sub aspectul drepturilor patrimoniale”.

Instanța de apel nu a

ținut cont de calitatea reclamanților, respectiv aceea de sculptori profesioniști

și, totodată, membri ai U.A.P.R. și nu a înțeles impactul suferit din cauza

distrugerii și dispariției lucrărilor, impact ce s-a proiectat asupra

pierderilor privind satisfacțiile morale și materiale de care se puteau bucura,

având în vedere că elementul definitoriu al reputației unui artist constă tocmai

în aprecierile recunoscute creațiilor artistice, fără de care artiștii nu ar

putea exista.

Instanța de fond a

apreciat în mod corect că daunele morale sunt justificate și întemeiate prin

prisma faptului că onoarea și demnitatea au fost atinse prin distrugerea operelor

în care au fost investite sentimente de dragoste față de voievozii din istoria

poporului român și chiar dacă daunele morale nu au fost acordate în întregime,

totuși percepția instanței de fond cu privire la prejudiciul moral suferit a fost

justificată.

Instanța de apel a

reținut în mod eronat că onoarea, demnitatea și simțul artistic au fost atinse

de faptul că alte persoane au câștigat concursul, nefiind vorba despre acest

lucru. Drepturile reclamanților de a se bucura de creațiile sale artistice au

fost private prin dispariția, respectiv deteriorarea acestora, astfel încât se

află în imposibilitate de a beneficia de valorificarea și exploatarea lor.

Conținutul

drepturilor morale reglementate de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 vizează

acea componentă a dreptului de autor care permite autorului unei opere de a se

opune oricărei atingeri de ordin moral aduse acesteia, respectiv oricărei

modificări, denaturări sau altei atingeri de acest fel aduse operei, care

afectează concepția artistică a autorului, forma și modul de expunere a

viziunii artistice a acestuia asupra operei sale, de natura a prejudicia

onoarea și reputația autorului.

Potrivit doctrinei,

dar și practicii judiciare, dreptul la respectarea integrității operei este

mult mai complex, acționând atât în cazul în care integritatea operei este

afectată în mod vizibil, brutal, cât și în cazul în care lipsa de respect se

manifestă mai subtil, nesocotindu-se mai mult „spiritul” operei, au conchis

reclamanții.

recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta P.M.

Târgoviște, prin P., a arătat următoarele:

Menținerea dispozițiilor

privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale către reclamanți,

în cuantum total de 56.048 lei, reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art.

998 și 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În acest sens,

instanța de apel, deși a reținut corect condițiile ce se cer a fi îndeplinite

cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a apreciat că, în

cauză, chiar dacă nu sunt îndeplinite cumulativ aceste condiții, există o

neglijență și imprudență a pârâtei în păstrarea machetelor depuse pentru

participarea concurenților la licitație.

Întrucât neglijența

și imprudența sunt doar forme pe care le poate îmbrăca vinovăția, ca element al

răspunderii civile delictuale, rezultă că instanța de apel a considerat în

cauză a fost probată vinovăția autorității publice în producerea prejudiciului,

ceea ce, pe lângă faptul că se reținuse neîntrunirea condițiilor prevăzute de art.

998 și 999 C. civ., s-a făcut o greșită interpretare a acestor dispoziții

legale.

Deși instanța de apel

se refera doar la vinovăție, în forma neglijenței sau imprudenței, rezultă că

s-a reținut și săvârșirea unei fapte ilicite, respectiv cea de nerespectare a

unei obligații de păstrare a machetelor, pentru că nu poate exista vinovăție, ca

element al răspunderii civile delictuale, fără existența unei fapte ilicite

săvârșite din neglijență sau imprudență.

În acest context,

concluzia instanței cu privire la îndeplinirea acestor două condiții din art. 998

și 999 C. civ., este contrazisă de situația de fapt, probată cu depozițiile martorilor

audiați în cauză, care arată că lucrările autorilor participanți la concurs nu

au rămas în păstrarea P.M. Târgoviște după data finalizării concursului; între

autoritatea publica și participanții la concurs nu a intervenit vreo înțelegere

în sensul asumării unei obligații de păstrare a lucrărilor după acest moment,

astfel ca acesteia să i se poată imputa o eventuala culpă în păstrarea pachetelor

și care să fi cauzat producerea prejudiciului în patrimoniul reclamanților.

Din toate aceste

probe rezultă că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că autoritatea

publică a săvârșit o fapta ilicită constând în încălcarea acelei obligații de „păstrare”

sau că această faptă ar fi fost săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care

nu a fost probat faptul că autoritatea publică ar fi fost înștiințată în

prealabil cu privire la intenția reclamanților-intimați de a lăsa lucrările în

păstrarea acesteia o perioadă mai îndelungată de timp, după data finalizării

concursului, cunoscută de aceștia, astfel încât autoritatea să fi putut lua

masurile necesare pentru asigurarea securității machetelor și prevenirea

dispariției/deteriorării acestora.

În aceste condiții,

nici legătura de cauzalitate între pretinsa fapta ilicită și prejudiciu nu

există, căci, deși în patrimoniul intimaților-reclamanți s-a produs un

prejudiciu, acesta nu este rezultatul unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție

de autoritatea publică, prejudiciul constând în dispariția/deteriorarea

lucrărilor fiind rezultatul faptei unor terțe persoane, a căror acțiune nu

putea fi împiedicată sau prevenită de P.M. Târgoviște, atât timp cât aceasta nu

a avut cunoștința despre „abandonarea” lucrărilor în incinta în care acestea se

aflaseră la data desfășurării concursului.

Faptul, reținut în

considerentele deciziei recurate, că lucrările au rămas sediul primăriei o

perioadă mai îndelungată de timp îmbracă în fapt caracterul existenței unei

fapte a „victimei” înseși a prejudiciului, în sensul că, neridicând lucrările

la data finalizării concursului și neînștiințând autoritatea despre această

împrejurare, intimații-reclamanți au avut o participare cauzală la producerea

prejudiciului, situație care, dacă nu ar fi dus la înlăturarea totală a

vinovăției reținute în sarcina pârâtei, cel puțin ar fi putut conduce la

stabilirea unei vinovății comune a autorului și a victimei prejudiciului, cu

dozarea despăgubirilor civile, proporțional cu participarea cauzală și cu

gravitatea vinovăției fiecăruia dintre aceștia.

În ceea ce privește întinderea

despăgubirilor materiale acordate intimatului-reclamant C.A. pentru lucrarea „C.B.”,

a fost stabilită cu încălcarea principiilor ce guvernează răspunderea civilă

delictuală.

Astfel, un prim

aspect vizează încălcarea principiului consacrat în materia reparării

prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de degradare a unui bun mobil sau

imobil, potrivit căruia valoarea despăgubirilor acordate trebuie să fie

echivalente degradărilor.

În acest sens, atât

prima instanță, cât și instanța de apel, în mod greșit, au stabilit valoarea

despăgubirii la valoarea totală a bunului degradat, cât timp, potrivit

expertizei întocmite în cauză, restaurarea lucrării „C.B.” este posibilă,

situație în care despăgubirile nu pot consta decât în contravaloarea

cheltuielilor necesare pentru aducerea bunului deteriorat la o stare care să-l

facă apt să servească scopului pentru care a fost creat.

S-a ignorat faptul că

raportul de expertiză arată că lucrarea respectivă poate fi transpusă în bronz,

scop în care a și fost creată, costurile acestei operațiuni fiind de 1000 euro,

criteriu care trebuie luat în considerare, și nu valoarea integrala a lucrării.

În condițiile în care

degradarea bunului nu atrage totala neutilizare a acestuia, conform destinației

pentru care a fost creat, valoarea despăgubirilor nu poate fi echivalentă cu

valoarea totală a bunului, cu atât mai mult cu cât bunul a fost restituit

autorului, putând fi valorificat de acesta.

Încălcându-se acest

principiu al reparării prejudiciilor constând în deteriorarea unui bun, s-a

ajuns la situația injustă ca, pentru lucrarea „M.B.” a aceluiași autor, C.A.,

lucrare care nu mai există în materialitatea ei, întinderea despăgubirii

materiale cuvenite acestuia să fie de 12.000 lei (echivalentul drepturilor de

autor solicitate cu ocazia participării la concurs), iar pentru lucrarea care

este doar deteriorată și care există în materialitatea sa, putând fi restaurată

și valorificată de autorul sau, întinderea despăgubirii să fie mult mai mare (33.048

lei).

Un alt aspect care

vizează modul în care a fost stabilită întinderea despăgubirilor materiale pentru

lucrarea „C.B.” privește faptul că ambele instanțe au încălcat principiul

consacrat în doctrina și practica judecătorească, potrivit căruia, în cazul

reparării prin echivalent a prejudiciilor, stabilirea despăgubirilor trebuie să

se facă prin raportare la valoarea de circulație (de piață) a bunurilor

respective.

Astfel, criteriul

care a fost utilizat de expert la evaluarea prejudiciului cauzat prin deteriorarea

lucrării „C.B.” nu a fost criteriul valorii de piață a unor astfel de bunuri,

evaluarea realizându-se exclusiv prin raportare la valoarea artistică a lucrării,

aceasta valoare nefiind concludentă, putând da naștere unei îmbogățiri fără

justă cauză.

Distincția între

aceste două moduri de evaluare este reliefată prin chiar probatoriul

administrat în cauză, reieșind din chiar declarația unuia din martorii audiați

(președinte al F.S.B. a U.A.P.R.) că valoarea unei lucrări de genul celei cu

care reclamantul a participat la concurs este de 15/20.000 lei, în funcție de

cota de piață a artistului.

Or, raportul de

expertiză stabilește valoarea despăgubirilor fără a se raporta și la valoarea

de piață a unei astfel de lucrări sau la cota artistului pe piața specifică,

motiv pentru care în mod eronat s-a dat eficienta acestui raport și s-a respins

solicitarea pârâtei privind refacerea probei cu expertiza de specialitate, în

scopul evaluării prejudiciului conform criteriului valorii de piață a lucrării.

Mai mult, această

distincție este reliefată și de împrejurarea că însuși intimatul-reclamant și-a

prețuit macheta la o valoare de 12.000 lei (conform ofertei financiare cu care

a participat la concurs), urmând ca valoarea totală a lucrării, după

transpunerea în bronz a machetei și pe care ar fi încasat-o dacă ar fi fost

desemnat câștigător, să fie de 20.500 lei (inclusiv costul materialelor

necesare transpunerii în bronz), rezultând astfel că valoarea de piață a

lucrării, prețuită de însuși autorul, este diferită de valoarea artistică a lucrării,

aceasta din urmă nereflectând prețul la care autorul și-ar putea valorifica

opera pe piața artistică.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului și, în principal, modificarea în parte a deciziei

recurate, în sensul înlăturării obligației de plată a despăgubirilor materiale

către ambii intimați-reclamanți, iar în subsidiar, stabilirea cuantumului

despăgubirilor materiale cuvenite intimatului-reclamant C.A. fie la suma de

1000 Euro (echivalent în lei), fie la suma de 12.000 lei, reprezentând valoarea

drepturilor de autor.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

privește recursul declarat de reclamanți, se constată că acesta nu este fondat.

Prin motivele de

recurs formulate, reclamanții au formulat critici identice, relative la greșita

respingere a cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul pretins

cauzat prin fapta pârâtei.

Această solicitare a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe, invocându-se prejudiciul moral

cauzat reclamanților prin nerespectarea, de către pârâtă, a integrității

operelor lor.

Reclamanții au

imputat pârâtei faptul că, în perioada în care operele de sculptură create de

aceștia, 3 machete din ghips cu busturi de voievozi, au rămas în detenția P.M.

Târgoviște, ulterior desfășurării concursului organizat de către P. (ce nu a

fost câștigat de către reclamanții din cauză), lucrările au fost deteriorate, în

cazul lucrării „C.B.”, aparținând reclamantului C.A., sau nu mai există în

materialitatea lor, în cazul lucrărilor „R.A.”, creată de reclamantul C.P. și

„M.B.”, aparținând reclamantului C.A.

Instanța de apel a

apreciat, pe baza probatoriilor administrate, pe de o parte, că protecția

recunoscută prin art. 10 lit. d) din aceeași lege, are ca obiect doar

denaturarea sensului artistic al operei, nu și eventuale deteriorări cauzate

operei prin acțiuni mecanice, pe de altă parte, că, prin consecințele

păgubitoare produse, nu au fost lezate onoarea și demnitatea autorilor, ca

valori morale protejate, așadar, a constatat nedovedirea producerii unui

prejudiciu moral.

În conformitate cu art.

10 lit. d) din aceeași lege, autorul unei opere are „dreptul la

respectarea

integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei

atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa”.

În ceea ce privește limitele

protecției conferite unei opere prin legea specială, se constată că nu este

viabilă distincția realizată de către instanța de apel între alterarea viziunii

creatoare a autorului și acțiunea mecanică ce a condus la afectarea

integrității operei, întrucât cel de-al doilea element menționat reprezintă mijlocul

prin care se obține un rezultat păgubitor, în timp ce primul element este chiar

acest rezultat, la care se poate ajunge inclusiv printr-o acțiune mecanică de

distrugere fizică, totală sau parțială, a operei.

Reclamanții din cauză

au invocat atingerea adusă suportului material, care ar putea conduce la

denaturarea concepției artistice creatoare a autorului, nefiind exclus, așadar,

ca fapta imputată pârâtei să producă un prejudiciu moral susceptibil de a fi

reparat în temeiul art. 10 lit. d) din aceeași lege.

Pentru a fi, însă, în

prezența unei încălcări a dreptului moral la respectarea operei, în sens larg,

în conformitate cu art. 10 lit. d), prejudiciul moral, indiferent de

modalitatea în care este produs, trebuie să constea în afectarea a înseși

onoarei sau a reputației autorului, valori expres prevăzute de legiuitor.

Așadar, nu este

suficientă simpla atingere fizică, fiind necesar ca aceasta să fie de o anumită

consistență și gravitate, astfel încât să afecteze onoarea și reputația

autorului, consecință ce echivalează cu denaturarea viziunii artistice a

autorului asupra operei sale, după cum, în mod corect, a considerat instanța de

apel.

Evaluarea potențialului

prejudiciabil al atingerii, în raport de valorile morale pretins lezate, este

la latitudinea instanței de judecată, pe baza probatoriului administrat,

ținându-se cont de faptul că, deși autoaprecierea autorului este importantă, impactul

faptei prejudiciabile asupra concepției artistice este, în egală măsură, un

element obiectiv, în aprecierea căruia se poate recurge la proba testimonială,

ce a fost efectiv administrată în cauză.

În acest context, în

mod corect, instanța de apel a dat eficiență declarațiilor martorilor audiați,

iar constatările astfel formulate nu pot fi reapreciate în această fază

procesuală, finalitate urmărită de către recurenți prin referirile la alte

probe administrate, deoarece nu reprezintă o chestiune de legalitate a

deciziei, ci de temeinicie, ce excede atribuțiilor acestei instanțe de control

judiciar, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, conținutul

concret al prejudiciului moral pretins suferit de către reclamanți a fost

indicat abia prin motivele de recurs, ca fiind reflectat de lezarea demnității

și reputației acestora de sculptori profesioniști.

Or, potrivit art. 316

cu referire la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se pot formula

motive noi, ceea ce determină a nu fi luate în considerare susținerile

recurenților privind valorile morale pretins lezate prin fapta pârâtei.

Trebuie precizat, de

asemenea, că, în contextul art. 10 lit. d) din aceeași lege, este necesar ca

atingerea obiectivă adusă dreptului să se producă în legătură cu utilizarea

operei, în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Or, în cauză, acțiunea

de distrugere, parțială, în cazul unei opere, respectiv totală (în cazul altor

două, care nu se mai regăsesc în materialitatea lor), a avut loc în răstimpul

în care lucrările s-au aflat în detenția pârâtei, fără vreo legătură cu

utilizarea lor.

Această condiție nu

este necesară în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiate

pe dreptul comun, însă, chiar dacă s-ar evalua pretențiile reclamanților prin

prisma dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., subzistă celelalte considerente

anterior expuse cu referire la nedovedirea prejudiciului moral, chiar

pornindu-se de la premisa existenței unei fapte ilicite pretinse în sarcina

pârâtei (aspect ce formează obiectul recursului pârâtei).

Or, pentru ca

răspunderea unui terț să fie atrasă, este necesară întrunirea cumulativă a

condițiilor deduse din art. 998 și 999 C. civ., astfel încât neîndeplinirea

uneia, în speță, a prejudiciului moral, împiedică reținerea uneia asemenea

consecințe.

Nu în ultimul rând,

se observă că susținerile reclamanților referitoare la prejudiciul moral

coincid cu cele formulate în sprijinul pretenției de reparare a prejudiciului

material suferit prin distrugerea, respectiv dispariția fizică a operelor,

așadar, tot pentru alterarea integrității lucrărilor.

Ambele instanțe de

fond au constatat existența unui prejudiciu material produs reclamanților, fie prin

deteriorarea operei, ca urmare a unor acțiuni mecanice, fie prin dispariția

fizică a lucrărilor.

Existența

prejudiciului material nu a fost contestată în cauză, pârâta formulând critici,

atât în apel, cât și în recurs, în ceea ce privește întrunirea în persoana sa a

celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale deduse din art. 998 și

999 C. civ., respectiv fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate

între faptă și prejudiciu (aceste aspecte urmează a fi analizate în cadrul

recursului declarat de către pârâtă împotriva aceleiași decizii).

Or, este inadmisibilă

o dublă reparare a aceleiași consecințe păgubitoare, astfel încât, în mod

corect, a constatat instanța de apel.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este

nefondat și îl va respinge, ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

privește recursul declarat de către pârâta P.M. Târgoviște, se constată că este

fondat.

Criticile pârâtei

vizează, pe de o parte, condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum au

fost reținute de către instanța de apel, iar, pe de altă parte, modul de

evaluare a prejudiciului material reținut ca fiind suferit de către reclamanții

din cauză.

Aceste critici se

încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea

dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești.

Se observă, în

privința primului aspect, că instanța de apel a constatat că nu sunt

îndeplinite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale desprinse din art.

998 și 999 C. civ., cu toate acestea, a acordat despăgubiri pentru prejudiciul

material cauzat reclamanților.

Or, raționamentul

juridic pe care se întemeiază o astfel de soluție este eronat, deoarece simpla

neîntrunire a unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale este

suficientă pentru respingerea cererii în pretenții cu o asemenea cauză

juridică.

Această greșeală de

judecată ar fi putut fi înlăturată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă

numai dacă decizia recurată cuprindea argumentele relevante în legătură cu fiecare

element al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei

juridice, pentru a face posibilă cercetarea legalității deciziei sub aspectul

întrunirii sau a neîntrunirii condițiilor unei asemenea răspunderi.

Din cuprinsul

deciziei recurate, lipsesc, însă, considerentele care au condus instanța la

soluția de acordare de despăgubiri, după ce s-a conchis, în prealabil, tot

nemotivat, în sensul că deși nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

răspunderii, ar exista, totuși, vinovăție în forma culpei.

Se constată, în

același timp, că, în realitate, însăși situația de fapt nu a fost cert și

neechivoc stabilită, astfel încât nu ar fi, oricum, posibilă exercitarea

controlului judiciar de către instanța de recurs.

Astfel, s-a arătat

doar că, urmare a desfășurării concursului organizat de către P.M. Târgoviște, ce

nu a fost câștigat de către reclamanții din cauză, lucrările acestora, 3

machete din ghips cu busturi de voievozi, au rămas la sediul primăriei, pentru

o perioadă de timp mai îndelungată, astfel încât ele au fost deteriorate. Pentru

prejudiciul astfel cauzat, instanța a considerat că există o neglijență și o

imprudență a pârâtei.

Instanța nu a arătat,

însă, în ce constă fapta ilicită a pârâtei, dacă lucrările ar fi trebuit să se

afle în detenția acesteia și pentru cât timp, dacă pârâta avea vreo obligație

legată de detenția lucrărilor și în ce mod și-a îndeplinit-o, aspecte la care

se referă, în mod corect, P.M. Târgoviște în motivarea recursului.

Faptul că lucrările

s-au deteriorat ori chiar nu mai există în materialitatea lor are o valoare

diferită în cazul în care pârâta ar fi avut o anumită obligație rezultată din

regulamentul de concurs de cel în care o asemenea îndatorire nu ar putea fi

identificată, putând conduce la rezultate diferite, respectiv la constatarea

ori înlăturarea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul creat prin degradarea

operelor.

În acest context, ar

fi trebuit să se analizeze prevederile regulamentului de concurs, stabilindu-se

dacă acestea menționează un anumit termen pentru ridicarea lucrărilor de la P.

de către competitorii necâștigători, precum și eventuale obligații ale

autorității administrative în legătură cu deținerea lucrărilor.

Nu se poate ignora

faptul că lucrările de sculptură au ajuns în deținerea pârâtei prin actul de

voință al autorilor lor, care le-au încredințat P. în vederea participării la

concursul organizat de autoritatea administrativă.

Instanțele de fond ar

fi trebuit să determine natura raportului juridic astfel creat, dacă acesta este

de natură contractuală, corespunde unui contract reglementat de Codul civil, de

pildă, depozitul, sau unei convenții nenumite, care este conținutul raportului juridic,

respectiv drepturile și obligațiile asumate de părți, precum și regulile ce-i

sunt aplicabile, inclusiv sub aspectul duratei.

Deși a stabilit că,

în ceea ce privește deteriorarea, respectiv dispariția fizică a lucrărilor,

operează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie a pârâtei, instanța

de apel nu a argumentat această apreciere, în raport de împrejurarea că operele

în discuție au fost remise pârâtei chiar de către autorii lor, cu atât mai

puțin nu a demonstrat că ar fi întrunite elementele acestei răspunderi, deduse

din prevederile art. 998 și 999 C. civ.

Aspectele relevate

interesează, în egală măsură, condiția vinovăției (reținută, de asemenea nemotivat,

de către instanța de apel a fi fost întrunită în cauză, sub forma culpei).

În acest context, ar

fi trebuit să se stabilească dacă nu cumva reclamanții înșiși sunt în culpă pentru

lăsarea bunurilor în detenția pârâtei, ceea ce presupune, în prealabil,

analizarea regulamentului de concurs și, în egală măsură, derularea efectivă a

evenimentelor, în primul rând, momentul la care reclamanții au solicitat

restituirea bunurilor.

O eventuală culpă a reclamanților

ar determina, după caz, fie înlăturarea totală a vinovăției pârâtei, fie reducerea

acesteia, cu dozarea proporțională a despăgubirilor, astfel cum, în mod corect,

se afirmă prin motivele de recurs.

În ceea ce privește cel

de-al doilea aspect invocat prin motivele de recurs, se observă că recursul

vizează modul de calcul al despăgubirilor materiale exclusiv pentru lucrarea „C.B.”,

creată de către reclamantul C.A., pentru care instanța de apel a menținut

hotărârea primei instanțe de acordare de despăgubiri în cuantum de 33.048 lei.

Pe acest aspect,

pârâta critică obligarea sa la plata valorii totale a lucrării, în loc de plata

cheltuielilor necesare aducerii bunului deteriorat la starea inițială, precum

și criteriul de evaluare a lucrării, indicat de către expertul la care a apelat

prima instanță în cauză, respectiv „valoarea artistică”.

Pârâta a formulat

susțineri similare prin motivele de apel, însă instanța de apel s-a limitat la

constatarea că stabilirea prejudiciului pentru respectiva sculptură s-a

realizat pentru „lucrarea artistică propriu – zisă, și nu prin raportare la

valoarea de circulație (de piață) a bunului respectiv”, constatare ce nu

echivalează cu argumentarea soluției adoptate.

Astfel, instanța nu a

analizat în concret susținerile apelantei, nu a arătat dacă există vreo

distincție între valoarea artistică a unei opere de sculptură și valoarea de

circulație a acesteia și, în caz afirmativ, în ce constau aceste diferențe și

argumentele pentru care este aplicabil criteriul reținut de către prima

instanță, și nu cel pretins de către pârâtă.

Totodată, nu s-a

arătat nici motivul pentru care au fost înlăturate susținerile apelantei

relative la raportarea, în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul

material, la contravaloarea dreptului de autor cuprinsă în oferta financiară

depusă de către reclamantul C.A. la dosarul de participare la concurs.

Cu privire la

conținutul obligației stabilite în sarcina pârâtei, în sensul acordării

contravalorii lucrării, și nu doar a cheltuielilor necesare restaurării

acesteia, astfel cum s-a susținut prin motivele de apel, se constată absența

oricăror considerente în cuprinsul deciziei recurate.

În acest context,

Înalta Curte constată că decizia este, practic, nemotivată pe aspectul

întinderii prejudiciului material stabilit a fi fost produs pentru lucrarea „C.B.”,

lipsind argumentele de fapt și de drept care au condus la soluția de menținere

a hotărârii primei instanțe pe acest aspect, nefiind întrunite exigențele

motivării oricărei hotărâri judecătorești, prevăzute de art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

În condițiile în

care, pe de o parte, nu rezultă, din considerentele deciziei recurate, situația

de fapt pe baza căreia instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe

pe aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, după cum nici

existența și conținutul unei asemenea răspunderi, iar, pe de altă parte, decizia

este nemotivată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale acordate

în cauză, este imposibilă

exercitarea controlului judiciar de către această

instanță de recurs.

În consecință, Înalta

Curte va admite recursul pârâtei și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct.

5 C. proc. civ., va casa în parte decizia și va trimite cauza, aceleiași

instanțe, pentru rejudecarea apelului declarat de aceeași pârâtă, respectiv a celorlalte

motive de apel decât cele vizând daunele morale, ocazie cu care se vor

clarifica aspectele menționate în prezenta decizie.

Urmează a fi

menținute celelalte dispoziții ale deciziei, respectiv respingerea apelului

declarat de către reclamantul C.A. și înlăturarea dispoziției primei instanțe

de obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta P.M. Târgoviște prin P. împotriva deciziei civile nr. 38 din

17 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează în parte

decizia, în sensul că:

Trimite cauza spre

rejudecarea apelului declarat de aceeași pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1429

din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la aceeași

curte de apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții

P.C.

și C.A.

împotriva deciziei civile nr.

38 din 17 februarie 2011a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.