ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 254 din 7 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul C.P.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, precum și cererea de chemare în garanție a SC G.M.P.A. SRL, formulată de către pârât. În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a lansat o campanie națională, în cadrul căreia a folosit un spot publicitar realizat de SC G.M.P.A. SRL pro bono, iar la realizarea spotului publicitar respectiv a fost folosită opera muzicală „Zece”, al cărei autor și interpret este reclamantul.

În aplicarea art. 68 din Legea nr. 8/1996, cesiunea dreptului la adaptarea audiovizuală a operei preexistente, respectiv a operei muzicale, pe baza unui contract scris, se poate face numai între titularul dreptului de autor și producătorul operei audiovizuale. Or, producător al spotului, în sensul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a fost SC G.M.P.A. SRL, aspect pe care niciuna dintre părți nu l-a contestat.

În consecință, tribunalul a constatat că, în raport de dispozițiile legale menționate, Ministerul Culturii și Cultelor, neavând calitatea de producător al spotului publicitar menționat, nu avea obligația legală de a încheia cu reclamantul vreun contract prin care să obțină dreptul de a folosi opera muzicală preexistentă în cadrul operei audiovizuale, iar calitatea Ministerului Culturii și Cultelor de beneficiar al spotului publicitar nu atrage în sarcina sa, potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996, obligația de a încheia contracte cu autorii operelor preexistente incluse în spotul publicitar. Reclamantul a mai invocat ca temei de drept al cererii sale și dispozițiile art. 98 din Legea nr. 8/1996, dar, din probele administrate nu a rezultat că pârâtul ar fi realizat vreuna din acțiunile menționate în textul de lege arătat, astfel încât nu se poate constata că acesta ar fi încălcat drepturile reclamantului nici din acest punct de vedere, a conchis prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 49 din 26 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul formulat de către reclamant împotriva sentinței menționate, ce a fost schimbată în parte sentința, în sensul admiterii în parte a cererii principale, a constatării încălcării de către pârât a drepturilor de autor și a drepturilor conexe asupra compoziției muzicale „Zece”, aparținându-i reclamantului, și a obligării pârâtului la echivalentul în lei a sumei de 10.000 euro la cursul B.N.R. la data plății, cu titlu de despăgubiri și la publicarea integrală a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar de mare tiraj.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente esențiale: Campania de promovare „Mai bine o carte” a fost concepută în trei etape mediatice, astfel cum rezultă din înscrisurile cauzei, realizarea și difuzarea unui clip fiind prima dintre ele, care a debutat pe 23 aprilie 2005 - 23 aprilie fiind Ziua Internațională a Cărții - iar spotul a fost difuzat vreme de un an, împrejurare necontestată de niciuna dintre părțile cauzei. De asemenea, susținerile subiectelor cadrului procesual prezent au fost concordante cu privirea la executarea spotului de către chemata în garanție SC G.M.P.A. SRL pro bono, în beneficiul Ministerului Culturii și Cultelor, care a fost inițiatorul proiectului, ca și cel responsabil cu derularea sa.

Pe de altă parte, astfel cum a afirmat pârâtul, inclusiv în întâmpinarea depusă în apel, susținere care se coroborează și cu răspunsul chematei în garanție la interogatoriul ce i-a fost administrat la prima instanță, între pârât și chemata în garanție nu a existat un contract scris cu privire la realizarea clipului. Clipul publicitar este, într-adevăr, o operă audiovizuală, așa cum corect a reținut și prima instanță, fiind ea însăși obiect al protecției legii dreptului de autor, astfel cum reiese din dispozițiile art. 64 și urm. din Legea nr. 8/1996. Pornind de la definițiile din art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, Curtea a constatat că tribunalul în mod greșit a stabilit că, în cauză, calitatea de producător aparține chematei în garanție, în condițiile în care acesta are doar calitatea de executant al spotului și care, în absența executării lui pro bono de către SC G.M.P.A.

SRL, trebuia a fi remunerat de Ministerul Culturii și Cultelor, beneficiar al spotului, în îndeplinirea obligațiilor sale de a furniza mijloacele tehnice și financiare pentru finalizarea lui ca parte a proiectului „Mai bine o carte”, pe care îl derula și pe care și l-a asumat. Prin urmare, între intimatul pârât și chemata în garanție nu a existat decât un raport de subordonare, relația dintre ei fiind una de la comitent la prepus, de executare a unei activități circumscrise unei anume finalități, întrucât societatea de publicitate a îndeplinit o sarcină încredințată de pârât și în beneficiul acestuia.

Concluzia enunțată se impune pentru aceea că societății chemate în garanție nu i se poate recunoaște vreo autonomie în realizarea spotului, acesta trebuind a fi realizat în coordonatele prestabilite pentru promovarea proiectului în considerarea căruia a fost realizat și să fie apt a susține finalitatea declarată prin campania în discuție, aflată în deplina responsabilitate a Ministerului Culturii și Cultelor, inițiatorul ei și căruia îi revenea și dreptul de a stabili cu autorul principal (regizorul sau realizatorul) versiunea definitivă a operei audiovizuale pe care urma să o promoveze sub egida sa, prin difuzare pe posturile de televiziune, drept care, în condițiile obținerii cesiunii din partea autorilor ale căror opere au fost utilizate în clip, ar fi fost presupus, în termenii art. 70 alin. (1) din lege.

Ca atare, calitatea de producător al spotului se verifică de partea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor căruia îi revenea și care și-a asumat sarcina realizării lui în condiții de legalitate - sarcină implicită, date fiind atribuțiile legale ale acestuia - respectiv, după obținerea autorizărilor prevăzute de lege pentru respectarea drepturilor celor ale căror opere preexistente au fost utilizate în spot. Inexistența unui contract de cesiune - în forma specifică tipului de utilizare preconizat - nu este de natură a infirma calitatea pârâtului de persoană responsabilă de încălcare, ci este o situație în care se prevalează chiar de propria sa culpă.

Cum însă în cauză intimatul pârât și chematul în garanție au susținut că nu s-a încheiat un contract pentru realizarea clipului, iar alte împrejurări nu au fost dovedite pentru conturarea tuturor elementelor faptului juridic prejudiciabil, temeiul răspunderii Ministerului, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu art. 998-999 C. civ. Din acest punct de vedere, pârâtul, în mod corect, chemase în garanție pe SC G.M.P.A. SRL, cerere respinsă de prima instanță, însă, intimatul pârât neformulând cel puțin o cerere de aderare la apelul reclamantului, în condițiile art. 293 C. proc. civ., nu se poate analiza și răspunderea prepusului pentru fapta proprie, întrucât s-ar depăși limitele devoluțiunii stabilite în apel doar prin criticile reclamantului și ar avea loc o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Răspunderea ce se antrenează în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 este una ce are un temei delictual, și nu contractual, iar calitatea procesuală pasivă decurge din calitatea de autor al faptului juridic ilicit prejudiciabil: ignorarea drepturilor patrimoniale de autor al piesei muzicale și al drepturilor conexe de interpret ale apelantului, care trebuia să autorizeze tipul de utilizare în baza drepturilor sale exclusive - în condițiile în care părțile conveneau - drepturi prevăzute de dispozițiile art. 12, dar și art. 98 alin. (1) din lege, chiar dacă acestea decidea să autorizeze tipul de utilizare cu titlu gratuit, așadar să împrumute opera, în condițiile ar. 13 lit. e) și interpretarea, astfel cum este posibil, conform art. 98 lit. e) din lege.

În consecință, curtea de apel a constatat că, întrucât pârâtul nu a obținut acordul reclamantului pentru utilizarea creațiilor sale, opera muzicală cu text și interpretarea sa pentru piesa „Zece”, printr-un contract de cesiune corespunzător tipului de utilizare pe care părțile îl conveneau, respectiv, împrumutul operei și al interpretării sau execuției fixate, astfel cum a afirmat reclamantul că intenționa, dreptul de autorizare a utilizării aparținându-i în exclusivitate conform art. 12 și art. 98 alin. (1) din lege, pârâtul a săvârșit un fapt juridic ilicit, utilizând în condiții nelegale opere purtătoare de drepturi de autor și conexe protejate prin lege. Nu este necesar a se verifica intenția directă sau indirectă a intimatului pârât sub raport subiectiv, răspunderea în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție. În aplicarea art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Curtea a apreciat că reclamantul are alegerea criteriilor în raport de care solicită instanței determinarea prejudiciului suferit și stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei. În cauză, reclamantul nu a arătat ipoteza legală pentru care a optat prin indicarea explicită a acesteia, ci doar cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv, 3.306.000 lei, echivalentul sumei de 1.000.000 euro la cursul B.N.R. de la data formulării cererii de chemare în judecată. Din motivarea expusă în cererea introductivă pentru susținerea acestei pretenții, Curtea a apreciat că daunele morale cauzate titularului drepturilor reprezintă criteriul cel mai adecvat pentru dimensionarea lor, conform art. 139 lit. a) din lege.

Concluzia se impune deoarece apelantul reclamant intenționa autorizarea utilizării gratuite, astfel că nu s-ar putea aplica criterii având legătură cu eventualul beneficiu direct sau indirect pe care l-ar fi obținut pentru același tip de utilizare ori pe care l-ar fi putut obține, situație în care se putea prevala de probe prin care să dovedească eventual câștigul obținut de terți pentru același tip de utilizare, în condiții identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un artist cu o cotă de piață similară sau apropiată de a sa, pentru a putea oferi instanței criterii orientative pentru stabilirea prejudiciului încercat de acesta; în măsura în care autoriza gratuit utilizarea creațiilor sale, în mod evident, un atare acord nu avea un corespondent patrimonial pentru apelant, motiv pentru care criteriile economice sunt excluse.

Or, apelantul a susținut în motivarea cererii de chemare în judecată că nu este admisibil ca tocmai Ministerul Culturii și Cultelor să fie constatat responsabil de încălcarea unor drepturi pe care are obligația legală de a le apăra și promova, deoarece potrivit art. 4 și 5 din H.G. nr. 78/2005 de organizare și funcționare a Ministerului Culturii și Cultelor, reiese că această autoritate administrativă centrală are ca principale atribuții: promovarea și dezvoltarea creației contemporane și susținerea creatorilor, promovarea drepturilor și intereselor creatorilor, artiștilor și specialiștilor în domeniul culturii și sprijinirea, în condițiile legii, protecției drepturilor de autor și ale artiștilor interpreți.

S-a constatat, astfel, că apelantul a pretins despăgubirea sa pentru repararea unor daune morale, câtă vreme se indică valori legale, nepatrimoniale și morale pe care le-a considerat lezate prin conduita intimatului pârât, garant al valorilor enumerate, conduită neconformă cu legea și care a presupus folosirea compoziției și a interpretării sale muzicale într-un spot publicitar de promovare a unei campanii publice naționale, fără a avea consimțământul său, valori care altfel, ar rămâne grav compromise, formale, neconsistente sau chiar ipotetice. Pentru repararea acestui prejudiciu, daunele morale trebuind a fi justificate, iar nu dovedite, suma de 10.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R.

la data plății) este o sumă suficient de rezonabilă și acoperitoare. Prin decizia nr. 2156 din 26 martie 2010 , Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul C.P.F. împotriva deciziei menționate, a casat, în parte, decizia, numai în ce privește dispoziția referitoare la cuantumul despăgubirilor și a trimis cauza pentru rejudecare pe acest aspect la aceeași curte de apel, a păstrat celelalte dispoziții ale deciziei, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național împotriva aceleiași decizii.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul C.P.F., în stabilirea despăgubirilor care se cuvin reclamantului, curtea de apel a pornit de la situația premisă că acesta și-a manifestat intenția de a pune la dispoziție opera și interpretarea acesteia, cu titlu gratuit, precum și de la faptul că reclamantul, fără a indica expres forma de utilizare nepermisă a operei, s-a referit pe parcursul judecății la împrumutul sau închirierea operei. Sub acest din urmă aspect, lipsa indicării unui text de lege sau indicarea sa greșită trebuie considerată de instanță prin raportare la situația de fapt descrisă, deoarece, dacă aceasta se confirmă prin probele administrate, încadrarea corectă în drept poate fi făcută de instanță fără ca în acest fel să se aducă atingere principiului disponibilității.

Or, în speță, recurentul s-a adresat justiției pentru utilizarea fără drept a operei muzicale și a interpretării acesteia fixate deja pe un suport, despre care a arătat în mod explicit că s-a realizat prin operațiunea de înglobare într-o altă operă, de data aceasta audiovizuală. O asemenea activitate nu intră sub incidența art. 14 4 din Legea nr. 8/1996, care definește împrumutul ca fiind punerea la dispoziție spre utilizare pentru un timp limitat și fără un avantaj economic sau comercial, direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituții care permite accesul publicului în acest scop. Și în dreptul comun, contractul de comodat - împrumut de folosință, astfel cum este reglementat de art. 1560 C. civ., presupune, prin definiție, punerea la dispoziție a unui obiect material și, consecutiv, restituirea acestuia.

Or, opera muzicală nu se pretează unei atare operațiuni, iar chestiunea litigioasă nu a vizat nici împrumutul suportului material pe care se află fixată interpretarea operei, ci folosirea operei interpretate de reclamant la crearea unei alte opere. Nici din faptul că reclamantul își manifestase intenția de a permite folosirea operei muzicale compuse și interpretate de el în realizarea unei opere audiovizuale, fără o remunerație în schimb, nu se poate trage concluzia că actul juridic pe care avea intenția să-l încheie era un împrumut în sensul art. 14 4 din Legea nr. 8/1996, cum greșit a reținut instanța de apel. În realitate, era vorba despre o cesiune a dreptului de utilizare a operei, sub forma adaptării audiovizuale, care, ca orice cesiune, poate fi făcută cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, formă de utilizare a unei opere preexistente expres reglementată în art. 68 al Legii nr. 8/1996, reținut în mod corect de tribunal.

Tocmai pentru că acordul de voință cu privire la o atare cesiune nu s-a mai încheiat și, în lipsa acordului, pârâtul a folosit fără drept opera și interpretarea fixată a acesteia, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în suma care i s-ar fi cuvenit pentru folosire. În lipsa contractului, acțiunea pârâtului naște răspunderea delictuală, în cadrul căreia reclamantul are dreptul să solicite o despăgubire pentru dreptul ce i-a fost încălcat, după criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Potrivit textului de lege menționat, câștigul nerealizat - pe care reclamantul îl pretinde prin acțiune - reprezintă unul din criteriile de care instanța urmează să țină seama la stabilirea despăgubirilor, iar în aplicarea acestui criteriu comparația cu situații similare sugerată de reclamant este pertinentă.

Faptul că același text de lege prevede și posibilitatea acordării de daune morale, nu înseamnă că acestea sunt menite să acopere un prejudiciu patrimonial, or, în speță un astfel de prejudiciu este reclamat. Prin urmare, instanța de apel trebuia să stabilească pe bază de probe care este suma pe care ar fi obținut-o reclamantul în condițiile unei utilizări legale ale operei compuse și interpretate de el. Tocmai lipsa contractului îi permite reclamantului să solicite o remunerație cu titlu de despăgubire și să revină asupra declarației privitoare la caracterul gratuit al cesiunii care a rămas astfel doar în stadiul de intenție. În ceea ce privește sarcina probei, aceasta aparține reclamantului, conform art. 1169 C. civ., rolul activ al instanței consacrat de art. 129 C. proc.

civ. neputând substitui obligația reclamantului de a propune dovezi și de a depune diligentele necesare în vederea administrării lor. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, iar, în cursul rejudecării, intimatul pârât a formulat cerere de aderare la apel și de chemare în garanție a SC G.M.P.A. SRL, care a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanță având în vedere, pe de o parte, limitele casării, iar, pe de altă parte, depășirea termenului prevăzut de art. 293 1 coroborat cu art. 293 C. proc. civ. pentru formularea apelului incident. Prin decizia civilă nr. 229 din 14 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a obligat pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor la plata către reclamantul C.P.F.

a echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data plății, al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale și a respins cererea privind despăgubirile materiale, ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanța de rejudecare a reținut, în primul rând, că recursul declarat de către reclamant a privit doar neacordarea daunelor materiale de către instanța de apel, iar nu și cuantumul daunelor morale acordate prin decizie, iar recursul pârâtului a fost respins ca nefondat. În consecință, sub acest aspectul îndreptățirii reclamantului la plata daunelor morale și al cuantumului acestora stabilit prin decizia civilă nr. 49/ A din 26 februarie 2009, sunt aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (4) C. proc.

civ., neputând fi înrăutățită situația părții în propria cale de atac, totodată, avându-se în vedere că, prin decizia pronunțată în recurs, a fost casată, în parte, decizia de apel în ce privește dispoziția referitoare la cuantumul despăgubirilor, fără a distinge după natura lor, materiale sau morale. În ceea ce privește cererea privind despăgubirile materiale Curtea a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale constând în câștigul nerealizat, criteriu prevăzut de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, așa cum s-a reținut și în motivarea deciziei Înaltei Curți. Înalta Curte a precizat că, în aplicarea acestui criteriu comparația cu situații similare sugerată de reclamant este pertinentă și că instanța de apel trebuie să stabilească pe bază de probe care este suma pe care ar fi obținut-o reclamantul în condițiile unei utilizări legale a operei compuse și interpretate de el.

În rejudecare, reclamantul a arătat că nu mai are alte probe de administrat în afara celor deja anexate la dosar în fazele procesuale anterioare.

Pentru a dovedi câștigul nerealizat ca urmare a utilizării fără drept a operei muzicale (piesa muzicală „Zece”) și a interpretării acesteia fixate deja pe un suport, reclamantul a depus în recurs ca probă contractul de comandă din 8 martie 2007, din care rezultă că privește realizarea unei lucrări de artă monumentală, că valoarea lucrării comandate este de 17.000.000 lei, reprezentând onorariul brut al autorului pentru execuția monumentului inclusiv cesiunea dreptului de autor către beneficiar, onorariu care acoperă cheltuielile pentru realizarea conceptului urbanistic/ arhitectură, documentație PUZ, documentație lucrări de viabilizare a terenului, execuție și amplasare componente artistice ale monumentului, etc. În același scop reclamantul a mai depus la dosar în ciclul procesual anterior al judecării apelului un contract de comandă a unei lucrări de artă plastică monumentală din 2006 - monument - statuia ecvestră a regelui Carol, în bronz.

Aceste înscrisuri nu pot fi avute în vedere ca elemente de comparație pentru determinarea câștigul nerealizat, a sumei pe care ar fi obținut-o reclamantul în condițiile unei utilizări legale a operei compuse și interpretate de el, întrucât nu privesc drepturi de proprietate intelectuală similare cu cel al reclamantului. De altfel, chiar Înalta Curte a reținut că în recurs, reclamantul a depus la dosar o serie de înscrisuri pentru a dovedi ce alte drepturi au mai fost achitate de către același pârât pentru achiziționarea altor drepturi de proprietate intelectuală. Or, potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei aparține reclamantului, condiții în care Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei de casare că rolul activ al instanței consacrat de art. 129 C. proc.

civ. nu poate substitui obligația reclamantului de a propune dovezi și de a depune diligențele necesare în vederea administrării lor. Atât timp cât reclamantul, în rejudecare, nu a înțeles să administreze probe din care să reiasă care sunt sumele care se plătesc de regulă pentru utilizarea unor drepturi de proprietate intelectuală similare cu cel al reclamantului (compoziția și interpretarea unei opere muzicale fixate deja pe un suport), conform obligației care îi revenea potrivit art. 1169 C. civ., Curtea, aflându-se în imposibilitatea de a determina cuantumul câștigului nerealizat prin compararea cu situații similare, criteriu sugerat chiar de către reclamant, Curtea a respins cererea de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.P.F. și pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. 1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul C.P.F. a susținut că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a legii în ceea ce privește suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea nelegală a operei muzicale „Zece”. Pentru determinarea câștigului nerealizat, este relevantă remunerația obținută de terți pentru același tip de utilizare, în condiții identice, pentru o opera aproximativ egală ca valoare, de către un artist cu o cotă de piață similară sau apropiată de a sa.

În recurs, reclamantul a exemplificat câteva remunerații acordate de pârât pentru cesionarea drepturilor autor și/sau conexe pentru realizarea anumitor opere, de care ar fi trebuit să se țină seama în cuantificarea prejudiciului material, respectiv 3.600.000 RON pentru utilizarea unei lucrări de artă plastică și 17.000.000 RON pentru cesionarea drepturilor de autor privind o operă de arhitectură. În dovedirea acestor susțineri, reclamantul a depus la dosarul cauzei, conform art. 305 C. proc. civ., o serie de înscrisuri noi, respectiv Contractul de Comandă a unei lucrări de artă plastică monumentală nr. 412 din 31 octombrie 2006 încheiat cu F.C. și Contractul de Comandă a unei lucrări de artă plastică monumentală nr. 9 din 16 aprilie 2007 încheiat cu P.J.

Recurentul - reclamant a susținut, totodată, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neținând cont de dezlegarea problemelor de drept date prin decizia de casare, obligatorie în rejudecare. 2. În motivarea criticilor formulate, pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a arătat următoarele: - Soluția de acordare a daunelor morale echivalează, cu o pronunțare extra petița, instanța depășind cadrul procesual supus judecății, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatarea încălcării drepturilor patrimoniale de autor și a celor conexe de interpret ale apelantului-reclamant, pe temeiul art. 12, 13, 98 și 139 din Legea nr. 8/1996, fără a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de autor.

Într-un asemenea cadru procesual, instanța de apel ar fi urmat să rețină lipsa învestirii sale cu cererea de constatare în favoarea apelantului încălcarea drepturilor morale de autor, respingându-i, pe cale de consecință, cererea în temeiul art. 129 alin. (6) și a art. 94 alin. (1) din C. proc. civ.,ceea ce în speță, nu s-a realizat. Însăși instanța de recurs, în cuprinsul considerentelor, a limitat sfera analizei la posibilitatea acoperirii unui pretins prejudiciu patrimonial, prin sublinierea învestirii instanței de apel (din perspectiva cadrului procesual fixat de reclamant și însușit ca atare de instanță) la un asemenea tip de prejudiciu, prin aceasta excluzând examinarea posibilității acordării de daune morale, care rămân astfel în afara cadrului procesual.

- Referitor la cuantumul daunelor morale, încadrarea corectă a cererii ar fi trebuit să se raporteze la ipoteza unei îmbogățiri fără justă cauză, ținându-se cont de atitudinea culpabilă a reclamantului față de propria persoană, deoarece, în loc de a perfecta cu producătorul spotului publicitar (SC G.M.P.A. SRL) condițiile și modalitățile, inclusiv cele financiare în care urma să îi fie utilizată melodia, rămâne în activitate din propria culpă, înțelegând ca, pentru aceasta, să sancționeze în mod injust și incorect Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Instanța de apel, cu depășirea atribuțiilor judecătorești, cu exces de putere și acordându-i ceea ce nu a cerut, a stabilit, cu nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin (5) și (6) C. proc.

civ., aprecierea daunelor morale și dimensionarea lor, în raport de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996. - Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în ceea ce privește obligarea instituției recurente la plata către reclamant a sumei de 10 000 euro, rezumându-se la a face un simplu istoric al considerațiilor reținute de instanțe pe parcursul ciclurilor procesuale, fără a răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți și fără a demonstra în mod logic și convingător soluția din dispozitiv, încălcându-se, astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.

1. În ceea ce privește recursul reclamantului, acesta vizează forța probantă a înscrisurilor depuse pe aspectul cuantumului despăgubirilor materiale solicitate, considerându-se că, în mod greșit, nu au fost luate în considerare de către instanța de apel, care a respins, astfel, cererea sa în pretenții. Pentru ca înscrisurile administrate drept mijloace de probă în cauză să fie reținute de către instanța de judecată în stabilirea situației de fapt, este necesar, în primul rând, ca respectivele înscrisuri să fie apte a servi scopului pentru care au fost folosite în proces, respectiv de a demonstra, prin ele însele, faptul - obiect al probațiunii. În cauză, această cerință nu este întrunită, după cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia recurată.

Prin decizia de casare nr. 2156 din 26 martie 2010, s-a stabilit că, în aplicarea art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, despăgubirile pentru prejudiciul material creat prin utilizarea fără drept a operei muzicale compuse și interpretate de către reclamant constau în suma pe care ar fi obținut-o reclamantul în condițiile unei utilizări legale ale operei, sarcina probei revenind reclamantului. Acest criteriu corespunde celui al câștigului nerealizat, după cum s-a arătat prin decizia de casare și care, menționat fiind în art. 139 alin. (2), a fost indicat chiar de către reclamant și confirmat ca atare prin motivele de recurs.

Criteriul în discuție implică determinarea sumelor de bani încasate de către autori, în mod obișnuit, pentru utilizarea unor opere de aceeași natură, context în care reclamantul ar fi trebuit să probeze cuantumul remunerațiilor practicate, de obicei, în domeniul muzical, reflectate de contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor pentru asemenea opere, încheiate în condițiile art. 43 din Legea nr. 8/1996, eventual, cu referire și la art. 92 alin. (2) din lege, în cazul artiștilor interpreți sau executanți. O asemenea dovadă nu a fost înfățișată, în condițiile în care reclamantul a depus la dosar contracte privind realizarea unor lucrări de artă monumentală, în mod corect, înlăturate de către instanța de apel, neavând nicio legătură cu remunerațiile încasate de către compozitori sau de către artiștii interpreți sau executanți de opere muzicale.

Reclamantul pretinde că beneficiul nerealizat s-ar putea proba prin raportarea la utilizarea de opere aproximativ egale ca valoare, ale unor autori cu o cotă de piață similară sau apropiată de a sa. Aceste susțineri ar fi viabile numai în contextul în care contractele depuse ar fi vizat opere muzicale și ar fi relevat o diferență mare de cuantum între remunerații, ce ar fi necesitat reținerea doar a unora dintre acestea, situație care nu este întrunită în speță, nefiind vorba despre opere muzicale, ci despre lucrări de artă monumentală, după cum s-a arătat anterior. Astfel, în mod corect, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantului de acordare a cuantumului rezultat din contractele înfățișate nu au temei și a respins cererea în pretenții ca neîntemeiată, în condițiile depunerii de către reclamant doar a acestor înscrisuri pentru cuantificarea prejudiciului.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 2. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, se constată, de asemenea, că este nefondat. Toate criticile formulate vizează greșita acordare, de către instanța de apel, a daunelor morale, invocându-se incidența cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ. În fapt, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se referă la depășirea limitelor judecății fixate prin cererea de chemare în judecată, așadar, sunt subsumate celor încadrate în cazul descris de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Instanța de rejudecare a apelului a motivat soluția de obligare a pârâtului la plata către reclamantul C.P.F. a sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale prin invocarea principiului neagravării situației reclamantului în propria cale de atac, în aplicarea art. 315 alin. (4) cu referire la art. 296 teza a II-a C. proc. civ. Motivarea instanței de apel este corectă, în contextul în care, dată fiind casarea totală a deciziei anterioare, instanța de rejudecare s-a considerat învestită cu reevaluarea tuturor motivelor de apel, inclusiv a celor privind daunele morale, apreciind că este necesară o pronunțare explicită asupra pretențiilor cu acest obiect.

Recurentul - pârât nu are interesul contestării acestei premise, deoarece premisa alternativă, față de respingerea recursului pârâtului în primul ciclu procesual, este aceea că dispoziția referitoare la daunele morale a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii instanței de rejudecare a apelului, ceea ce ar lipsi de finalitate recursul pârâtului. Pornind de la premisa necontestată pe care s-a întemeiat instanța de rejudecare, se reține că instanța de apel, în primul ciclu procesual, acordase daune morale în același cuantum de 10.000 euro, iar recursul pârâtului împotriva acestei dispoziții din decizie a fost respins ca nefondat, decizia fiind casată în considerarea recursului reclamantului.

Așadar, dacă reclamantul nu ar fi declarat recurs împotriva deciziei nr. 49/26 februarie 2009 a Curții de Apel București și respingându-se recursul pârâtului, nu s-ar fi ajuns la casarea deciziei și rejudecarea apelului reclamantului, ceea ce înseamnă, în aplicarea principiului non reformatio in pejus, că reclamantul nu poate fi pus, în rejudecarea apelului său, după admiterea recursului, într-o situație mai grea decât în aceea în care s-ar fi aflat dacă nu declara recurs. Ca atare, reclamantul nu putea fi lipsit de suma de 10.000 euro pe care ar fi încasat-o chiar în baza deciziei de apel anterioare, dacă nu ar fi declarat recurs împotriva sa.

Este adevărat că, în rejudecarea apelului reclamantului, ținându-se cont de dezlegările instanței de casare privind obiectul cererii de chemare în judecată, anume despăgubiri exclusiv pentru prejudiciul patrimonial produs reclamantului, care nu poate fi reparat prin acordarea de daune morale, ar fi trebuit ca suma de 10.000 euro să fie recunoscută cu titlu de despăgubiri materiale. Această împrejurare este, însă, lipsită de relevanță în cadrul recursului pârâtului, întrucât este lipsită de interes pentru pârât o eventuală admitere a recursului său doar pentru a se modifica temeiul acordării despăgubirilor, din daune morale, în daune materiale, suma de bani acordată rămânând neatinsă. Din considerentele expuse, rezultă că instanța de rejudecare a apelului s-a pronunțat în limitele învestirii sale, iar decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care sprijină, conform exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., argumentarea decurgând din aplicarea corectă a principiului neagravării situației reclamantului în propria cale de atac. Se constată că susținerile recurentului - pârât vizând analiza condițiilor legale pentru acordarea daunelor morale nu au obiect, în condițiile în care nu s-a procedat la o asemenea analiză în apel, dată fiind aplicarea principiului anterior menționat. Față de considerentele expuse, se constată că recursul pârâtului este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.P.F. și pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împ otriva deciziei civile nr. 229/ A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.