ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 254 din 7 februarie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul C.P.F.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, precum și cererea

de chemare în garanție a SC G.M.P.A. SRL, formulată de către pârât.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a

lansat o campanie națională, în cadrul căreia a folosit un spot publicitar

realizat de SC G.M.P.A. SRL pro bono, iar la realizarea spotului publicitar

respectiv a fost folosită opera muzicală „Zece”, al cărei autor și interpret

este reclamantul.

În aplicarea art. 68

din Legea nr. 8/1996, cesiunea dreptului la adaptarea audiovizuală a operei

preexistente, respectiv a operei muzicale, pe baza unui contract scris, se

poate face numai între titularul dreptului de autor și producătorul operei

audiovizuale.

Or, producător al

spotului, în sensul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a fost SC G.M.P.A. SRL,

aspect pe care niciuna dintre părți nu l-a contestat.

În consecință,

tribunalul a constatat că, în raport de dispozițiile legale menționate,

Ministerul Culturii și Cultelor, neavând calitatea de producător al spotului

publicitar menționat, nu avea obligația legală de a încheia cu reclamantul

vreun contract prin care să obțină dreptul de a folosi opera muzicală

preexistentă în cadrul operei audiovizuale, iar calitatea Ministerului Culturii

și Cultelor de beneficiar al spotului publicitar nu atrage în sarcina sa,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996, obligația de a încheia contracte cu

autorii operelor preexistente incluse în spotul publicitar.

Reclamantul a mai

invocat ca temei de drept al cererii sale și dispozițiile art. 98 din Legea nr.

8/1996, dar, din probele administrate nu a rezultat că pârâtul ar fi realizat

vreuna din acțiunile menționate în textul de lege arătat, astfel încât nu se

poate constata că acesta ar fi încălcat drepturile reclamantului nici din acest

punct de vedere, a conchis prima instanță.

Prin

decizia civilă nr. 49 din 26 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, a fost admis apelul formulat de către reclamant împotriva

sentinței menționate, ce a fost schimbată în parte sentința, în sensul admiterii

în parte a cererii principale, a constatării încălcării de către pârât a

drepturilor de autor și a drepturilor conexe asupra compoziției muzicale „Zece”,

aparținându-i reclamantului, și a obligării pârâtului la echivalentul în lei a

sumei de 10.000 euro la cursul B.N.R. la data plății, cu titlu de despăgubiri

și la publicarea integrală a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar de

mare tiraj. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente esențiale:

Campania de promovare

„Mai bine o carte” a fost concepută în trei etape mediatice, astfel cum rezultă

din înscrisurile cauzei, realizarea și difuzarea unui clip fiind prima dintre

ele, care a debutat pe 23 aprilie 2005 - 23 aprilie fiind Ziua Internațională a

Cărții - iar spotul a fost difuzat vreme de un an, împrejurare necontestată de

niciuna dintre părțile cauzei.

De asemenea,

susținerile subiectelor cadrului procesual prezent au fost concordante cu

privirea la executarea spotului de către chemata în garanție SC G.M.P.A. SRL

pro bono, în beneficiul Ministerului Culturii și Cultelor, care a fost

inițiatorul proiectului, ca și cel responsabil cu derularea sa.

Pe de altă parte,

astfel cum a afirmat pârâtul, inclusiv în întâmpinarea depusă în apel,

susținere care se coroborează și cu răspunsul chematei în garanție la

interogatoriul ce i-a fost administrat la prima instanță, între pârât și

chemata în garanție nu a existat un contract scris cu privire la realizarea

clipului.

Clipul publicitar

este, într-adevăr, o operă audiovizuală, așa cum corect a reținut și prima

instanță, fiind ea însăși obiect al protecției legii dreptului de autor, astfel

cum reiese din dispozițiile art. 64 și urm. din Legea nr. 8/1996.

Pornind de la

definițiile din art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, Curtea a constatat

că tribunalul în mod greșit a stabilit că, în cauză, calitatea de producător

aparține chematei în garanție, în condițiile în care acesta are doar calitatea

de executant al spotului și care, în absența executării lui pro bono de către SC

G.M.P.A. SRL, trebuia a fi remunerat de Ministerul Culturii și Cultelor,

beneficiar al spotului, în îndeplinirea obligațiilor sale de a furniza

mijloacele tehnice și financiare pentru finalizarea lui ca parte a proiectului

„Mai bine o carte”, pe care îl derula și pe care și l-a asumat.

Prin urmare, între

intimatul pârât și chemata în garanție nu a existat decât un raport de

subordonare, relația dintre ei fiind una de la comitent la prepus, de executare

a unei activități circumscrise unei anume finalități, întrucât societatea de

publicitate a îndeplinit o sarcină încredințată de pârât și în beneficiul

acestuia.

Concluzia enunțată se

impune pentru aceea că societății chemate în garanție nu i se poate recunoaște

vreo autonomie în realizarea spotului, acesta trebuind a fi realizat în

coordonatele prestabilite pentru promovarea proiectului în considerarea căruia

a fost realizat și să fie apt a susține finalitatea declarată prin campania în

discuție, aflată în deplina responsabilitate a Ministerului Culturii și

Cultelor, inițiatorul ei și căruia îi revenea și dreptul de a stabili cu

autorul principal (regizorul sau realizatorul) versiunea definitivă a operei

audiovizuale pe care urma să o promoveze sub egida sa, prin difuzare pe

posturile de televiziune, drept care, în condițiile obținerii cesiunii din

partea autorilor ale căror opere au fost utilizate în clip, ar fi fost

presupus, în termenii art. 70 alin. (1) din lege.

Ca atare, calitatea

de producător al spotului se verifică de partea pârâtului Ministerul Culturii

și Cultelor căruia îi revenea și care și-a asumat sarcina realizării lui în

condiții de legalitate - sarcină implicită, date fiind atribuțiile legale ale

acestuia - respectiv, după obținerea autorizărilor prevăzute de lege pentru

respectarea drepturilor celor ale căror opere preexistente au fost utilizate în

spot.

Inexistența unui

contract de cesiune - în forma specifică tipului de utilizare preconizat - nu

este de natură a infirma calitatea pârâtului de persoană responsabilă de

încălcare, ci este o situație în care se prevalează chiar de propria sa culpă.

Cum însă în cauză intimatul pârât și chematul în garanție au susținut că nu s-a

încheiat un contract pentru realizarea clipului, iar alte împrejurări nu au

fost dovedite pentru conturarea tuturor elementelor faptului juridic

prejudiciabil, temeiul răspunderii Ministerului, dispozițiile art. 1000 alin. (3)

C. civ., iar nu art. 998-999 C. civ.

Din acest punct de

vedere, pârâtul, în mod corect, chemase în garanție pe SC G.M.P.A. SRL, cerere

respinsă de prima instanță, însă, intimatul pârât neformulând cel puțin o

cerere de aderare la apelul reclamantului, în condițiile art. 293 C. proc. civ.,

nu se poate analiza și răspunderea prepusului pentru fapta proprie, întrucât

s-ar depăși limitele devoluțiunii stabilite în apel doar prin criticile

reclamantului și ar avea loc o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C.

proc. civ.

Răspunderea ce se

antrenează în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 este una ce are un temei

delictual, și nu contractual, iar calitatea procesuală pasivă decurge din

calitatea de autor al faptului juridic ilicit prejudiciabil: ignorarea

drepturilor patrimoniale de autor al piesei muzicale și al drepturilor conexe

de interpret ale apelantului, care trebuia să autorizeze tipul de utilizare în

baza drepturilor sale exclusive - în condițiile în care părțile conveneau -

drepturi prevăzute de dispozițiile art. 12, dar și art. 98 alin. (1) din lege,

chiar dacă acestea decidea să autorizeze tipul de utilizare cu titlu gratuit,

așadar să împrumute opera, în condițiile ar. 13 lit. e) și interpretarea,

astfel cum este posibil, conform art. 98 lit. e) din lege.

În consecință, curtea

de apel a constatat că, întrucât pârâtul nu a obținut acordul reclamantului

pentru utilizarea creațiilor sale, opera muzicală cu text și interpretarea sa

pentru piesa „Zece”, printr-un contract de cesiune corespunzător tipului de

utilizare pe care părțile îl conveneau, respectiv, împrumutul operei și al

interpretării sau execuției fixate, astfel cum a afirmat reclamantul că

intenționa, dreptul de autorizare a utilizării aparținându-i în exclusivitate

conform art. 12 și art. 98 alin. (1) din lege, pârâtul a săvârșit un fapt

juridic ilicit, utilizând în condiții nelegale opere purtătoare de drepturi de

autor și conexe protejate prin lege.

Nu este necesar a se

verifica intenția directă sau indirectă a intimatului pârât sub raport

subiectiv, răspunderea în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. fiind una

obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție.

În aplicarea art. 139

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Curtea a apreciat că reclamantul are alegerea

criteriilor în raport de care solicită instanței determinarea prejudiciului

suferit și stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei.

În cauză, reclamantul

nu a arătat ipoteza legală pentru care a optat prin indicarea explicită a

acesteia, ci doar cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv, 3.306.000 lei,

echivalentul sumei de 1.000.000 euro la cursul B.N.R. de la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Din motivarea expusă

în cererea introductivă pentru susținerea acestei pretenții, Curtea a apreciat

că daunele morale cauzate titularului drepturilor reprezintă criteriul cel mai

adecvat pentru dimensionarea lor, conform art. 139 lit. a) din lege.

Concluzia se impune

deoarece apelantul reclamant intenționa autorizarea utilizării gratuite, astfel

că nu s-ar putea aplica criterii având legătură cu eventualul beneficiu direct

sau indirect pe care l-ar fi obținut pentru același tip de utilizare ori pe

care l-ar fi putut obține, situație în care se putea prevala de probe prin care

să dovedească eventual câștigul obținut de terți pentru același tip de

utilizare, în condiții identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare,

de către un artist cu o cotă de piață similară sau apropiată de a sa, pentru a

putea oferi instanței criterii orientative pentru stabilirea prejudiciului

încercat de acesta; în măsura în care autoriza gratuit utilizarea creațiilor

sale, în mod evident, un atare acord nu avea un corespondent patrimonial pentru

apelant, motiv pentru care criteriile economice sunt excluse.

Or, apelantul a

susținut în motivarea cererii de chemare în judecată că nu este admisibil ca

tocmai Ministerul Culturii și Cultelor să fie constatat responsabil de

încălcarea unor drepturi pe care are obligația legală de a le apăra și promova,

deoarece potrivit art. 4 și 5 din H.G. nr. 78/2005 de organizare și funcționare

a Ministerului Culturii și Cultelor, reiese că această autoritate

administrativă centrală are ca principale atribuții: promovarea și dezvoltarea

creației contemporane și susținerea creatorilor, promovarea drepturilor și

intereselor creatorilor, artiștilor și specialiștilor în domeniul culturii și

sprijinirea, în condițiile legii, protecției drepturilor de autor și ale

artiștilor interpreți.

S-a constatat, astfel,

că apelantul a pretins despăgubirea sa pentru repararea unor daune morale, câtă

vreme se indică valori legale, nepatrimoniale și morale pe care le-a considerat

lezate prin conduita intimatului pârât, garant al valorilor enumerate, conduită

neconformă cu legea și care a presupus folosirea compoziției și a interpretării

sale muzicale într-un spot publicitar de promovare a unei campanii publice

naționale, fără a avea consimțământul său, valori care altfel, ar rămâne grav

compromise, formale, neconsistente sau chiar ipotetice.

Pentru repararea

acestui prejudiciu, daunele morale trebuind a fi justificate, iar nu dovedite,

suma de 10.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. la data plății) este o

sumă suficient de rezonabilă și acoperitoare.

Prin decizia nr. 2156

din 26 martie 2010

,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul C.P.F. împotriva

deciziei menționate, a casat, în parte, decizia, numai în ce privește

dispoziția referitoare la cuantumul despăgubirilor și a trimis cauza pentru

rejudecare pe acest aspect la aceeași curte de apel, a păstrat celelalte

dispoziții ale deciziei, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național împotriva aceleiași

decizii.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantul C.P.F., în stabilirea despăgubirilor care se

cuvin reclamantului, curtea de apel a pornit de la situația premisă că acesta

și-a manifestat intenția de a pune la dispoziție opera și interpretarea

acesteia, cu titlu gratuit, precum și de la faptul că reclamantul, fără a

indica expres forma de utilizare nepermisă a operei, s-a referit pe parcursul

judecății la împrumutul sau închirierea operei.

Sub acest din urmă

aspect, lipsa indicării unui text de lege sau indicarea sa greșită trebuie

considerată de instanță prin raportare la situația de fapt descrisă, deoarece,

dacă aceasta se confirmă prin probele administrate, încadrarea corectă în drept

poate fi făcută de instanță fără ca în acest fel să se aducă atingere

principiului disponibilității.

Or, în speță,

recurentul s-a adresat justiției pentru utilizarea fără drept a operei muzicale

și a interpretării acesteia fixate deja pe un suport, despre care a arătat în

mod explicit că s-a realizat prin operațiunea de înglobare într-o altă operă,

de data aceasta audiovizuală.

O asemenea activitate

nu intră sub incidența art. 14

4

din Legea nr. 8/1996, care definește

împrumutul ca fiind punerea la dispoziție spre utilizare pentru un timp limitat

și fără un avantaj economic sau comercial, direct ori indirect, a unei opere

prin intermediul unei instituții care permite accesul publicului în acest scop.

Și în dreptul comun,

contractul de comodat - împrumut de folosință, astfel cum este reglementat de art.

1560 C. civ., presupune, prin definiție, punerea la dispoziție a unui obiect

material și, consecutiv, restituirea acestuia.

Or, opera muzicală nu

se pretează unei atare operațiuni, iar chestiunea litigioasă nu a vizat nici

împrumutul suportului material pe care se află fixată interpretarea operei, ci

folosirea operei interpretate de reclamant la crearea unei alte opere.

Nici din faptul că

reclamantul își manifestase intenția de a permite folosirea operei muzicale

compuse și interpretate de el în realizarea unei opere audiovizuale, fără o

remunerație în schimb, nu se poate trage concluzia că actul juridic pe care

avea intenția să-l încheie era un împrumut în sensul art. 14

4

din

Legea nr. 8/1996, cum greșit a reținut instanța de apel.

În realitate, era

vorba despre o cesiune a dreptului de utilizare a operei, sub forma adaptării

audiovizuale, care, ca orice cesiune, poate fi făcută cu titlu oneros sau cu

titlu gratuit, formă de utilizare a unei opere preexistente expres reglementată

în art. 68 al Legii nr. 8/1996, reținut în mod corect de tribunal.

Tocmai pentru că

acordul de voință cu privire la o atare cesiune nu s-a mai încheiat și, în

lipsa acordului, pârâtul a folosit fără drept opera și interpretarea fixată a

acesteia, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în suma care i s-ar fi

cuvenit pentru folosire. În lipsa contractului, acțiunea pârâtului naște

răspunderea delictuală, în cadrul căreia reclamantul are dreptul să solicite o

despăgubire pentru dreptul ce i-a fost încălcat, după criteriile prevăzute de art.

139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit textului de

lege menționat, câștigul nerealizat - pe care reclamantul îl pretinde prin

acțiune - reprezintă unul din criteriile de care instanța urmează să țină seama

la stabilirea despăgubirilor, iar în aplicarea acestui criteriu comparația cu

situații similare sugerată de reclamant este pertinentă.

Faptul că același

text de lege prevede și posibilitatea acordării de daune morale, nu înseamnă că

acestea sunt menite să acopere un prejudiciu patrimonial, or, în speță un

astfel de prejudiciu este reclamat.

Prin urmare, instanța

de apel trebuia să stabilească pe bază de probe care este suma pe care ar fi

obținut-o reclamantul în condițiile unei utilizări legale ale operei compuse și

interpretate de el.

Tocmai lipsa

contractului îi permite reclamantului să solicite o remunerație cu titlu de

despăgubire și să revină asupra declarației privitoare la caracterul gratuit al

cesiunii care a rămas astfel doar în stadiul de intenție.

În ceea ce privește

sarcina probei, aceasta aparține reclamantului, conform art. 1169 C. civ.,

rolul activ al instanței consacrat de art. 129 C. proc. civ. neputând substitui

obligația reclamantului de a propune dovezi și de a depune diligentele necesare

în vederea administrării lor.

Cauza a

fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, iar, în cursul rejudecării, intimatul

pârât a formulat cerere de aderare la apel și de chemare în garanție a SC

G.M.P.A. SRL, care a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanță având în

vedere, pe de o parte, limitele casării, iar, pe de altă parte, depășirea

termenului prevăzut de art. 293

1

coroborat cu art. 293 C. proc. civ.

pentru formularea apelului incident.

Prin decizia civilă nr.

229 din 14 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a obligat pârâtul

Ministerul Culturii și Cultelor la plata către reclamantul C.P.F. a

echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data plății, al sumei de 10.000

euro, cu titlu de despăgubiri morale și a respins cererea privind despăgubirile

materiale, ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța de rejudecare a reținut, în primul rând, că recursul declarat

de către reclamant a privit doar neacordarea daunelor materiale de către

instanța de apel, iar nu și cuantumul daunelor morale acordate prin decizie,

iar recursul pârâtului a fost respins ca nefondat.

În consecință, sub

acest aspectul îndreptățirii reclamantului la plata daunelor morale și al

cuantumului acestora stabilit prin decizia civilă nr. 49/ A din 26 februarie

2009, sunt aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (4) C. proc. civ., neputând

fi înrăutățită situația părții în propria cale de atac, totodată, avându-se în

vedere că, prin decizia pronunțată în recurs, a fost casată, în parte, decizia de

apel în ce privește dispoziția referitoare la cuantumul despăgubirilor, fără a

distinge după natura lor, materiale sau morale.

În ceea ce privește

cererea privind despăgubirile materiale Curtea a reținut că reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale constând în

câștigul nerealizat, criteriu prevăzut de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996,

așa cum s-a reținut și în motivarea deciziei Înaltei Curți.

Înalta Curte a

precizat că, în aplicarea acestui criteriu comparația cu situații similare

sugerată de reclamant este pertinentă și că instanța de apel trebuie să

stabilească pe bază de probe care este suma pe care ar fi obținut-o reclamantul

în condițiile unei utilizări legale a operei compuse și interpretate de el.

În rejudecare,

reclamantul a arătat că nu mai are alte probe de administrat în afara celor

deja anexate la dosar în fazele procesuale anterioare.

Pentru a

dovedi câștigul nerealizat ca urmare a utilizării fără drept a operei muzicale

(piesa muzicală „Zece”) și a interpretării acesteia fixate deja pe un suport,

reclamantul a depus în recurs ca probă contractul de comandă din 8 martie 2007,

din care rezultă că privește realizarea unei lucrări de artă monumentală, că

valoarea lucrării comandate este de 17.000.000 lei, reprezentând onorariul brut

al autorului pentru execuția monumentului inclusiv cesiunea dreptului de autor

către beneficiar, onorariu care acoperă cheltuielile pentru realizarea

conceptului urbanistic/ arhitectură, documentație PUZ, documentație lucrări de

viabilizare a terenului, execuție și amplasare componente artistice ale

monumentului, etc.

În

același scop reclamantul a mai depus la dosar în ciclul procesual anterior al

judecării apelului un contract de comandă a unei lucrări de artă plastică

monumentală din 2006 - monument - statuia ecvestră a regelui Carol, în bronz.

Aceste înscrisuri nu

pot fi avute în vedere ca elemente de comparație pentru determinarea câștigul

nerealizat, a sumei pe care ar fi obținut-o reclamantul în condițiile unei

utilizări legale a operei compuse și interpretate de el, întrucât nu privesc

drepturi de proprietate intelectuală similare cu cel al reclamantului.

De altfel, chiar

Înalta Curte a reținut că în recurs, reclamantul a depus la dosar o serie de

înscrisuri pentru a dovedi ce alte drepturi au mai fost achitate de către

același pârât pentru achiziționarea altor drepturi de proprietate intelectuală.

Or, potrivit art. 1169

C. civ., sarcina probei aparține reclamantului, condiții în care Înalta Curte a

reținut în considerentele deciziei de casare că rolul activ al instanței

consacrat de art. 129 C. proc. civ. nu poate substitui obligația reclamantului

de a propune dovezi și de a depune diligențele necesare în vederea

administrării lor.

Atât timp cât

reclamantul, în rejudecare, nu a înțeles să administreze probe din care să

reiasă care sunt sumele care se plătesc de regulă pentru utilizarea unor

drepturi de proprietate intelectuală similare cu cel al reclamantului

(compoziția și interpretarea unei opere muzicale fixate deja pe un suport),

conform obligației care îi revenea potrivit art. 1169 C. civ., Curtea,

aflându-se în imposibilitatea de a determina cuantumul câștigului nerealizat

prin compararea cu situații similare, criteriu sugerat chiar de către

reclamant, Curtea a respins cererea de acordare a daunelor materiale ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.P.F. și pârâtul

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

motivelor de recurs, reclamantul C.P.F. a susținut că instanța de apel a

realizat o aplicare greșită a legii în ceea ce privește suma acordată cu titlu

de despăgubiri pentru utilizarea nelegală a operei muzicale „Zece”.

Pentru determinarea

câștigului nerealizat, este relevantă remunerația obținută de terți pentru

același tip de utilizare, în condiții identice, pentru o opera aproximativ egală

ca valoare, de către un artist cu o cotă de piață similară sau apropiată de a

sa.

În recurs, reclamantul

a exemplificat câteva remunerații acordate de pârât pentru cesionarea

drepturilor autor și/sau conexe pentru realizarea anumitor opere, de care ar fi

trebuit să se țină seama în cuantificarea prejudiciului material, respectiv

3.600.000 RON pentru utilizarea unei lucrări de artă plastică și 17.000.000 RON

pentru cesionarea drepturilor de autor privind o operă de arhitectură.

În dovedirea acestor

susțineri, reclamantul a depus la dosarul cauzei, conform art. 305 C. proc.

civ., o serie de înscrisuri noi, respectiv Contractul de Comandă a unei lucrări

de artă plastică monumentală nr. 412 din 31 octombrie 2006 încheiat cu F.C. și

Contractul de Comandă a unei lucrări de artă plastică monumentală nr. 9 din 16

aprilie 2007 încheiat cu P.J.

Recurentul -

reclamant a susținut, totodată, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.

315 alin. (1) C. proc. civ., neținând cont de dezlegarea problemelor de drept date

prin decizia de casare, obligatorie în rejudecare.

criticilor formulate, pârâtul

Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național a arătat următoarele:

- Soluția de acordare

a daunelor morale echivalează, cu o pronunțare extra petița, instanța depășind

cadrul procesual supus judecății, în condițiile în care cererea de chemare în

judecată a avut ca obiect constatarea încălcării drepturilor patrimoniale de

autor și a celor conexe de interpret ale apelantului-reclamant, pe temeiul art.

12, 13, 98 și 139 din Legea nr. 8/1996, fără a se referi la vreo încălcare a

drepturilor morale de autor.

Într-un asemenea

cadru procesual, instanța de apel ar fi urmat să rețină lipsa învestirii sale

cu cererea de constatare în favoarea apelantului încălcarea drepturilor morale

de autor, respingându-i, pe cale de consecință, cererea în temeiul art. 129 alin.

(6) și a art. 94 alin. (1) din C. proc. civ.,ceea ce în speță, nu s-a realizat.

Însăși instanța de

recurs, în cuprinsul considerentelor, a limitat sfera analizei la posibilitatea

acoperirii unui pretins prejudiciu patrimonial, prin sublinierea învestirii

instanței de apel (din perspectiva cadrului procesual fixat de reclamant și

însușit ca atare de instanță) la un asemenea tip de prejudiciu, prin aceasta

excluzând examinarea posibilității acordării de daune morale, care rămân astfel

în afara cadrului procesual.

- Referitor la

cuantumul daunelor morale, încadrarea corectă a cererii ar fi trebuit să se

raporteze la ipoteza unei îmbogățiri fără justă cauză, ținându-se cont de

atitudinea culpabilă a reclamantului față de propria persoană, deoarece, în loc

de a perfecta cu producătorul spotului publicitar (SC G.M.P.A. SRL) condițiile

și modalitățile, inclusiv cele financiare în care urma să îi fie utilizată

melodia, rămâne în activitate din propria culpă, înțelegând ca, pentru aceasta,

să sancționeze în mod injust și incorect Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național.

Instanța de apel, cu

depășirea atribuțiilor judecătorești, cu exces de putere și acordându-i ceea ce

nu a cerut, a stabilit, cu nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin (5) și (6)

C. proc. civ., aprecierea daunelor morale și dimensionarea lor, în raport de art.

139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

- Decizia recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, în ceea ce privește obligarea

instituției recurente la plata către reclamant a sumei de 10 000 euro,

rezumându-se la a face un simplu istoric al considerațiilor reținute de

instanțe pe parcursul ciclurilor procesuale, fără a răspunde în fapt și în

drept la toate pretențiile formulate de către părți și fără a demonstra în mod

logic și convingător soluția din dispozitiv, încălcându-se, astfel dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile nu sunt fondate.

privește recursul reclamantului, acesta vizează forța probantă a înscrisurilor

depuse pe aspectul cuantumului despăgubirilor materiale solicitate,

considerându-se că, în mod greșit, nu au fost luate în considerare de către

instanța de apel, care a respins, astfel, cererea sa în pretenții.

Pentru ca

înscrisurile administrate drept mijloace de probă în cauză să fie reținute de către

instanța de judecată în stabilirea situației de fapt, este necesar, în primul

rând, ca respectivele înscrisuri să fie apte a servi scopului pentru care au

fost folosite în proces, respectiv de a demonstra, prin ele însele, faptul -

obiect al probațiunii.

În cauză, această

cerință nu este întrunită, după cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia

recurată.

Prin decizia de

casare nr. 2156 din 26 martie 2010, s-a stabilit că, în aplicarea art. 139 alin.

(2) din Legea nr. 8/1996, despăgubirile pentru prejudiciul material creat prin utilizarea

fără drept a operei muzicale compuse și interpretate de către reclamant constau

în suma pe care ar fi obținut-o reclamantul în condițiile unei utilizări legale

ale operei, sarcina probei revenind reclamantului.

Acest criteriu

corespunde celui al câștigului nerealizat, după cum s-a arătat prin decizia de

casare și care, menționat fiind în art. 139 alin. (2), a fost indicat chiar de

către reclamant și confirmat ca atare prin motivele de recurs.

Criteriul în discuție

implică determinarea sumelor de bani încasate de către autori, în mod obișnuit,

pentru utilizarea unor opere de aceeași natură, context în care reclamantul ar

fi trebuit să probeze cuantumul remunerațiilor practicate, de obicei, în

domeniul muzical, reflectate de contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale

de autor pentru asemenea opere, încheiate în condițiile art. 43 din Legea nr. 8/1996,

eventual, cu referire și la art. 92 alin. (2) din lege, în cazul artiștilor interpreți

sau executanți.

O asemenea dovadă nu

a fost înfățișată, în condițiile în care reclamantul a depus la dosar contracte

privind realizarea unor lucrări de artă monumentală, în mod corect, înlăturate

de către instanța de apel, neavând nicio legătură cu remunerațiile încasate de

către compozitori sau de către artiștii interpreți sau executanți de opere

muzicale.

Reclamantul pretinde

că beneficiul nerealizat s-ar putea proba prin raportarea la utilizarea de

opere aproximativ egale ca valoare, ale unor autori cu o cotă de piață similară

sau apropiată de a sa.

Aceste susțineri ar

fi viabile numai în contextul în care contractele depuse ar fi vizat opere

muzicale și ar fi relevat o diferență mare de cuantum între remunerații, ce ar

fi necesitat reținerea doar a unora dintre acestea, situație care nu este

întrunită în speță, nefiind vorba despre opere muzicale, ci despre lucrări de

artă monumentală, după cum s-a arătat anterior.

Astfel, în mod

corect, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantului de acordare a

cuantumului rezultat din contractele înfățișate nu au temei și a respins

cererea în pretenții ca neîntemeiată, în condițiile depunerii de către

reclamant doar a acestor înscrisuri pentru cuantificarea prejudiciului.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca

nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

privește recursul declarat de către pârâtul

Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național, se constată, de asemenea, că este nefondat.

Toate

criticile formulate vizează greșita acordare, de către instanța de apel, a

daunelor morale, invocându-se incidența cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 4,

6 și 7 C. proc. civ.

În fapt,

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se referă la

depășirea limitelor judecății fixate prin cererea de chemare în judecată,

așadar, sunt subsumate celor încadrate în cazul descris de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.

Instanța de

rejudecare a apelului

a motivat soluția de

obligare

a pârâtului la plata către reclamantul C.P.F. a sumei de 10.000 euro, cu titlu

de despăgubiri morale prin invocarea principiului neagravării situației

reclamantului în propria cale de atac, în aplicarea art. 315 alin. (4) cu

referire la art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Motivarea instanței

de apel este corectă, în contextul în care, dată fiind casarea totală a

deciziei anterioare, instanța de rejudecare s-a considerat învestită cu

reevaluarea tuturor motivelor de apel, inclusiv a celor privind daunele morale,

apreciind că este necesară o pronunțare explicită asupra pretențiilor cu acest

obiect.

Recurentul - pârât nu

are interesul contestării acestei premise, deoarece premisa alternativă, față

de respingerea recursului pârâtului în primul ciclu procesual, este aceea că dispoziția

referitoare la daunele morale a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând

obiectul învestirii instanței de rejudecare a apelului, ceea ce ar lipsi de

finalitate recursul pârâtului.

Pornind de la premisa

necontestată pe care s-a întemeiat instanța de rejudecare, se reține că instanța

de apel, în primul ciclu procesual, acordase daune morale în același cuantum de

10.000 euro, iar recursul pârâtului împotriva acestei dispoziții din decizie a

fost respins ca nefondat, decizia fiind casată în considerarea recursului

reclamantului.

Așadar, dacă reclamantul

nu ar fi declarat recurs împotriva deciziei nr. 49/26 februarie 2009 a Curții

de Apel București și respingându-se recursul pârâtului, nu s-ar fi ajuns la

casarea deciziei și rejudecarea apelului reclamantului, ceea ce înseamnă, în

aplicarea principiului non reformatio in pejus, că reclamantul nu poate fi pus,

în rejudecarea apelului său, după admiterea recursului, într-o situație mai

grea decât în aceea în care s-ar fi aflat dacă nu declara recurs.

Ca atare, reclamantul

nu putea fi lipsit de suma de 10.000 euro pe care ar fi încasat-o chiar în baza

deciziei de apel anterioare, dacă nu ar fi declarat recurs împotriva sa.

Este adevărat că, în

rejudecarea apelului reclamantului, ținându-se cont de dezlegările instanței de

casare privind obiectul cererii de chemare în judecată, anume despăgubiri exclusiv

pentru prejudiciul patrimonial produs reclamantului, care nu poate fi reparat

prin acordarea de daune morale, ar fi trebuit ca suma de 10.000 euro să fie

recunoscută cu titlu de despăgubiri materiale.

Această împrejurare

este, însă, lipsită de relevanță în cadrul recursului pârâtului, întrucât este

lipsită de interes pentru pârât o eventuală admitere a recursului său doar pentru

a se modifica temeiul acordării despăgubirilor, din daune morale, în daune

materiale, suma de bani acordată rămânând neatinsă.

Din considerentele

expuse, rezultă că instanța de rejudecare a apelului s-a pronunțat în limitele

învestirii sale, iar decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe

care sprijină, conform exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., argumentarea

decurgând din aplicarea corectă a principiului neagravării situației

reclamantului în propria cale de atac.

Se constată că susținerile

recurentului - pârât vizând analiza condițiilor legale pentru acordarea

daunelor morale nu au obiect, în condițiile în care nu s-a procedat la o

asemenea analiză în apel, dată fiind aplicarea principiului anterior menționat.

Față de

considerentele expuse, se constată că recursul pârâtului este nefondat și

urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul

C.P.F.

și pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împ

otriva

deciziei civile nr. 229/ A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.