ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2156/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin cererea înregistrată la 10 mai 2007 și precizată apoi la 4 octombrie 2007, reclamantul C.P.F. a chemat în judecată în calitate de pârât Ministerul Culturii și Cultelor, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate încălcarea de către pârât a dreptului de autor și a drepturilor conexe ce îi aparțin cu privire la compoziția muzicală „Zece”, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.306.000 lei RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat și la publicarea integrală a hotărârii prin mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtului. În motivarea cererii a arătat că la 23 aprilie 2005 pârâtul a lansat o campanie publică națională numită „Mai bine o carte”, având ca scop readucerea în atenția publicului a cărții și regăsirea gustului pentru lectură și, în plus, finalizarea construcției Bibliotecii Naționale.

Campania s-a derulat pe o perioadă de un an și a fost făcută cu ajutorul mass media; în vederea promovării ei, pârâtul a folosit un spot publicitar realizat de firma de publicitate G.M.P., în regia lui E.C., vocea aparținând actorului R.A., iar muzica aparținând în totalitate reclamantului, fiind vorba despre compoziția muzicală „Zece”; potrivit comunicatului lansat de Biroul de Presă al Ministerului Culturii și Cultelor, spoturile publicitare de promovare a campaniei urmau să fie difuzate începând cu data de 23 aprilie 2005. S-a mai arătat că la data la care pârâtul a inițiat campania, reclamantului i s-a solicitat contribuția la realizarea spotului publicitar de promovare, însă acesta a solicitat semnarea contract înscris prin care să cedeze pârâtului pe perioada difuzării spotului publicitar, drepturile de autor și conexe asupra compoziției muzicale „Zece”, înscris care nu s-a semnat niciodată, nici sub forma unui contract de cesiune, nici sub forma unuia de închiriere sau de împrumut, deși reclamantul a insistat vreme de doi ani ca acest acord să se realizeze, dar s-a lovit în mod constant de indiferență din partea pârâtului.

Reclamantul a mai arătat că prin atitudinea Ministerului Culturilor și Cultelor de a folosi o compoziție muzicală într-un sport publicitar de promovare a unei campanii publice naționale, fără a avea consimțământul scris al autorul operei, pârâtul a încălcat prevederile Legii nr. 8/1996, precum și prevederile Hotărârii de Guvern privind propria organizare și funcționare. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 4 și art. 5 din H.G.

nr. 78/2005 art. 3 alin. (1), art. 7, art. 12, art. 13, art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, pe prevederile Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 1886, pe prevederile Convenției Internaționale pentru Protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune încheiată la Roma în 1961 și pe prevederile Convenției Universale privind drepturile de autor adoptată la Geneva în 1952 și revizuită la Paris în 1971. Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a SC G.M.P.A. SRL, solicitând ca instanța să oblige chematul în garanție să răspundă față de el, în cazul în care va fi admisă cererea reclamantului.

La 7 iunie 2007, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – O.R.D.A. a formulat o cerere intervenție accesorie în interesul pârâtului. Prin sentința civilă nr. 254 din 7 februarie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, precum și cererea de chemare în garanție. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a lansat o campanie națională, în cadrul căreia a folosit un spot publicitar realizat de SC G.M.P.A. SRL, iar la realizarea spotului publicitar respectiv a fost folosită opera muzicală „Zece”, al cărei autor și interpret este reclamantul. Din probele administrate în cauză a rezultat că spotul publicitar susmenționat fost realizat pro bono de chemata în garanție SC G.M.P.A.

SRL. Spotul publicitar este o operă audiovizuală în sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996, iar opera „Zece” folosită în cadrul spotului publicitar este o opera muzicală preexistentă operei audiovizuale reprezentate de spotul publicitar, așa încât, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 68 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală”. Cesiunea dreptului menționat se poate face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor și producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei.

Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare și de includere a operei respective într-o operă audiovizuală. Autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condițiile producției, difuzării și proiecției operei audiovizuale. Pe de altă parte, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea producerii operei și, în această calitate, organizează realizarea operei și furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare. Producător al spotului, în sensul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a fost SC G.M.P.A.

SRL, aspect pe care, de altfel, niciuna dintre părți nu l-a contestat. În consecință, tribunalul a constatat că, în raport de dispozițiile legale menționate, Ministerul Culturii și Cultelor, neavând calitatea de producător al spotului publicitar menționat, nu avea obligația legală de a încheia cu reclamantul vreun contract prin care să obțină dreptul de a folosi opera muzicală preexistentă în cadrul operei audiovizuale, iar calitatea Ministerului Culturii și Cultelor de beneficiar al spotului publicitar nu atrage în sarcina sa, potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996, obligația de a încheia contracte cu autorii operelor preexistente incluse în spotul publicitar.

Reclamantul a mai invocat ca temei de drept al cererii sale și dispozițiile art. 98 din Legea nr. 8/1996, dar, din probele administrate nu rezultă că pârâtul ar fi realizat vreuna din acțiunile menționate în textul de lege arătat, astfel încât nu se poate constata că acesta ar fi încălcat drepturile reclamantului nici din acest punct de vedere. Ca o consecință a respingerii cererii principale, întrucât pârâtul nu a căzut în pretenții, s-a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție. Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 49A din 26 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de către reclamant și a schimbat în parte sentința, în sensul că: A admis în parte cererea principală și a constatat încălcarea de către pârât a drepturilor de autor și a drepturilor conexe asupra compoziției muzicale „Zece”, aparținându-i reclamantului.

L-a obligat pe pârât la echivalentul în lei a sumei de 10.000 Euro la cursul BNR la data plății, cu titlu de despăgubiri și la publicarea integrală a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar de mare tiraj. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Campania de promovare „Mai bine o carte” a fost concepută în trei etape mediatice, astfel cum rezultă din înscrisurile cauzei, realizarea și difuzarea unui clip fiind prima dintre ele, care a debutat pe 23 aprilie 2005 - 23 aprilie fiind Ziua Internațională a Cărții - iar spotul a fost difuzat vreme de un an, împrejurare necontestată de niciuna dintre părțile cauzei.

De asemenea, susținerile subiectelor cadrului procesual prezent au fost concordante cu privirea la executarea spotului de către chemata în garanție SC G.M.P.A. SRL pro bono, în beneficiul Ministerului Culturii și Cultelor, care a fost inițiatorul proiectului, ca și cel responsabil cu derularea sa. Pe de altă parte, astfel cum a afirmat pârâtul, inclusiv în întâmpinarea depusă în apel, susținere care se coroborează și cu răspunsul chematei în garanție la interogatoriul ce i-a fost administrat la prima instanță, între pârât și chemata în garanție nu a existat un contract scris cu privire la realizarea clipului. Piesa „Zece” reprezintă o operă aparținând reclamantului, inclusă în albumul „10 Porunci”, acesta fiind creatorul muzicii și al versurilor; același reclamant este și interpretul respectivei piese.

De altfel, calitatea de autor, ca și cea de titular de drepturi conexe nu a făcut obiectul vreunei contestări în cauză din partea pârâtului, astfel că premisa enunțată nu are nevoie de demonstrații suplimentare, fiind suficient a se invoca dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (1) și art. 7 și art. 94 din Legea nr. 8/1996, republicată, temeiuri la care însuși reclamantul a făcut trimitere în motivarea cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul s-a mai prevalat de prevederile art. 12, art. 13, art. 98 și art. 139 din aceeași lege, fără a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de autor, care îi aparțin în egală măsură. Ca atare, în absența unei investiri explicite de către reclamant a primei instanțe sub raport obiectiv cu un asemenea capăt de cerere sau cu o astfel de susținere, nici prin cererea introductivă și nici prin completări ulterioare pe care le putea face în condițiile art. 132 C. proc.

civ., curtea a înlăturat motivul de apel cu acest conținut, respectiv omisiunea primei instanțe de a constata, în baza rolului activ, și încălcarea drepturilor sale morale, date fiind dispozițiile art. 129 alin. (6) și art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 8/1996, republicată, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, drepturile patrimoniale fiind cele enumerate la art. 13 din lege; pe de altă parte, artistul interpret sau executant are drepturile patrimoniale enumerate la art. 98 alin. (1) lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996.

Apelantul reclamant nu a indicat ipoteza concretă din fiecare categorie de drepturi patrimoniale considerate a-i fi fost încălcate, limitându-se să declare generic că nu și-a dat acordul pentru utilizarea creațiilor sale; se poate reține însă, că în mod repetat în înscrisurile dosarului de primă instanță a făcut trimitere la închirierea sau împrumutul operei și la închirierea sau împrumutul interpretării sau a execuției fixate, astfel încât, curtea urmează a se raporta la dispozițiile art. 13 lit. d) și e), ca și la ale art. 98 alin. (1) lit. d) și e) din legea specială.

Din probele cauzei rezultă că în perioada de concepție a clipului reclamantul a avut apariții publice legate de realizarea lui, împreună cu F.T., directorul general al chematei în garanție, în cadrul cărora a declarat că va acorda gratuit, la rândul său, dreptul de utilizare a creațiilor sale intelectuale, dar că va trebui să semneze cu Ministerul Culturii și Cultelor un contract scris, probator al cesiunii drepturilor patrimoniale susceptibile de a fi utilizate în spot; acest acord de voință nu s-a realizat, deși a trecut o perioadă de doi ani de la data difuzării clipului până la data introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care a recurs la intentarea acțiunii.

Pârâtul a susținut în mod constant că persoana juridică chemată în garanție este cea care trebuia să se preocupe de obținerea tuturor autorizărilor pentru respectarea drepturilor de autor și conexe, întrucât pretinde că aceasta are calitatea de producător al spotului prin intermediul căruia s-a afirmat producerea încălcării, calitate reținută și de prima instanță. Pârâtul nu se pune în nicio relație cu spotul care a fost realizat în derularea unui proiect pe care l-a inițiat și pe care l-a coordonat, afirmându-și doar calitatea de beneficiar a spotului. Clipul publicitar este, într-adevăr, o operă audiovizuală, așa cum corect a reținut și prima instanță, fiind ea însăși obiect al protecției legii dreptului de autor, astfel cum reiese din dispozițiile art. 64 și urm. din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 65 alin. (1), regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce își asumă conducerea creării și realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal, pe când conform art. 65 alin. (2), producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea producerii operei și, în această calitate, organizează realizarea operei și furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare, producătorul nefiind titular de drepturi de autor; pe de altă parte, autori ai operei audiovizuale sunt cei menționați la art. 66 din lege. Pornind de la aceste definiții legale, curtea constată că tribunalul în mod greșit a stabilit că, în cauză, calitatea de producător aparține chematei în garanție, în condițiile în care acesta are doar calitatea de executant al spotului și care, în absența executării lui pro bono de către SC G.M.P.A.

SRL, trebuia a fi remunerat de Ministerul Culturii și Cultelor, beneficiar al spotului, în îndeplinirea obligațiilor sale de a furniza mijloacele tehnice și financiare pentru finalizarea lui ca parte a proiectului „Mai bine o carte”, pe care îl derula și pe care și l-a asumat. Prin urmare, între intimatul pârât și chemata în garanție nu a existat decât un raport de subordonare, relația dintre ei fiind una de la comitent la prepus, de executare a unei activități circumscrise unei anume finalități, întrucât societatea de publicitate a îndeplinit o sarcină încredințată de pârât și în beneficiul acestuia.

Concluzia enunțată se impune pentru aceea că societății chemate în garanție nu i se poate recunoaște vreo autonomie în realizarea spotului, acesta trebuind a fi realizat în coordonatele prestabilite pentru promovarea proiectului în considerarea căruia a fost realizat și să fie apt a susține finalitatea declarată prin campania în discuție, aflată în deplina responsabilitate a Ministerului Culturii și Cultelor, inițiatorul ei și căruia îi revenea și dreptul de a stabili cu autorul principal (regizorul sau realizatorul) versiunea definitivă a operei audiovizuale pe care urma să o promoveze sub egida sa, prin difuzare pe posturile de televiziune, drept care, în condițiile obținerii cesiunii din partea autorilor ale căror opere au fost utilizate în clip, ar fi fost presupus, în termenii art. 70 alin. (1) din lege.

Ca atare, calitatea de producător al spotului se verifică de partea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor căruia îi revenea și care și-a asumat sarcina realizării lui în condiții de legalitate - sarcină implicită, date fiind atribuțiile legale ale acestuia - respectiv, după obținerea autorizărilor prevăzute de lege pentru respectarea drepturilor celor ale căror opere preexistente au fost utilizate în spot. În consecință, pârâtul este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, contrar celor susținute de acesta prin întâmpinarea formulată la motivele de apel. Inexistența unui contract de cesiune - în forma specifică tipului de utilizare preconizat - nu este de natură a infirma calitatea pârâtului de persoană responsabilă de încălcare, ci este o situație în care se prevalează chiar de propria sa culpă.

Chiar dacă răspunderea concepută în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. este una solidară, potrivit art. 1003 C. civ., victima este cea care are alegerea de a solicita despăgubirea fie de la comitent singur, ca în speță, care este răspunzător garant pentru fapta prepusului ori chiar în baza art. 998-999 C. civ., fie de la prepus, care ar putea fi ținut să răspundă pentru faptă proprie, pe temeiul art. 998-999 C. civ. Comitentul ar putea fi chemat să răspundă pentru faptă proprie, în condițiile cel prejudiciat este în măsură să dovedească elementele răspunderii în condițiile menționate de textele invocate.

Cum însă în cauză intimatul pârât și chematul în garanție au susținut că nu s-a încheiat un contract pentru realizarea clipului, iar alte împrejurări nu au fost dovedite pentru conturarea tuturor elementelor faptului juridic prejudiciabil, urmează a se reține ca temei al răspunderii Ministerului, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu art. 998-999 C. civ. Curtea constată că, din acest punct de vedere, pârâtul în mod corect chemase în garanție pe SC G.M.P.A. SRL, cerere respinsă de prima instanță, însă, intimatul pârât neformulând cel puțin o cerere de aderare la apelul reclamantului, în condițiile art. 293 C. proc. civ., nu se va putea analiza și răspunderea prepusului pentru fapta proprie, întrucât s-ar depăși limitele devoluțiunii stabilite în apel doar prin criticile reclamantului și ar avea loc o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Răspunderea ce se antrenează în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 este una ce are un temei delictual, așa cum deja s-a arătat și nu contractual, cum eronat a susținut intimatul, iar calitatea procesuală pasivă decurge din calitatea de autor al faptului juridic ilicit prejudiciabil: ignorarea drepturilor patrimoniale de autor al piesei muzicale și al drepturilor conexe de interpret ale apelantului, care trebuia să autorizeze tipul de utilizare în baza drepturilor sale exclusive - în condițiile în care părțile conveneau - drepturi prevăzute de dispozițiile art. 12, dar și art. 98 alin. (1) din lege, chiar dacă acestea decidea să autorizeze tipul de utilizare cu titlu gratuit, așadar să împrumute opera, în condițiile ar.

13 lit. e) și interpretarea, astfel cum este posibil, conform art. 98 lit. e) din lege. Dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevăd că titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege, pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Având în vedere cele anterior arătate, curtea de apel a constatat că, întrucât Ministerul Culturii și Cultelor nu a obținut acordul reclamantului pentru utilizarea creațiilor sale, opera muzicală cu text și interpretarea sa pentru piesa „Zece”, printr-un contract de cesiune corespunzător tipului de utilizare pe care părțile îl conveneau, respectiv, împrumutul operei și al interpretării sau execuției fixate, astfel cum a afirmat reclamantul că intenționa, dreptul de autorizare a utilizării aparținându-i în exclusivitate conform art. 12 și art. 98 alin. (1) din lege, pârâtul a săvârșit un fapt juridic ilicit, utilizând în condiții nelegale opere purtătoare de drepturi de autor și conexe protejate prin lege.

Nu este necesar a se verifica intenția directă sau indirectă a intimatului pârât sub raport subiectiv, răspunderea în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție.

Potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată: „La stabilirea despăgubirilor, instanța de judecată ia în considerare: fie criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor, și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauze titularului dreptului [lit. a)]; fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menționate la lit. a) [lit. b)]. Curtea a apreciat că reclamantul are alegerea criteriilor în raport de care solicită instanței determinarea prejudiciului suferit și stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei, acesta nearătând ipoteza legală pentru care a optat prin indicarea explicită a acesteia, ci doar cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv, 3.306.000 lei, echivalentul sumei de 1.000.000 Euro la cursul BNR de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Din motivarea expusă în cererea introductivă pentru susținerea acestei pretenții, Curtea a apreciat că daunele morale cauzate titularului drepturilor reprezintă criteriul cel mai adecvat pentru dimensionarea lor, conform art. 139 lit. a) din lege.

Concluzia se impune deoarece apelantul reclamant intenționa autorizarea utilizării gratuite, astfel că nu s-ar putea aplica criterii având legătură cu eventualul beneficiu direct sau indirect pe care l-ar fi obținut pentru același tip de utilizare ori pe care l-ar fi putut obține, situație în care se putea prevala de probe prin care să dovedească eventual câștigul obținut de terți pentru același tip de utilizare, în condiții identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un artist cu o cotă de piață similară sau apropiată de a sa, pentru a putea oferi instanței criterii orientative pentru stabilirea prejudiciului încercat de acesta; în măsura în care autoriza gratuit utilizarea creațiilor sale, în mod evident, un atare acord nu avea un corespondent patrimonial pentru apelant, motiv pentru care criteriile economice sunt excluse.

Or, apelantul a susținut în motivarea cererii de chemare în judecată că nu este admisibil ca tocmai Ministerul Culturii și Cultelor să fie constatat responsabil de încălcarea unor drepturi pe care are obligația legală de a le apăra și promova, deoarece potrivit art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 78/2005 de organizare și funcționare a Ministerului Culturii și Cultelor, reiese că această autoritate administrativă centrală are ca principale atribuții: promovarea și dezvoltarea creației contemporane și susținerea creatorilor, promovarea drepturilor și intereselor creatorilor, artiștilor și specialiștilor în domeniul culturii și sprijinirea, în condițiile legii, protecției drepturilor de autor și ale artiștilor interpreți.

Se constată din cele anterior redate, că apelantul a pretins despăgubirea sa pentru repararea unor daune morale, câtă vreme se indică valori legale, nepatrimoniale și morale pe care le-a considerat lezate prin conduita intimatului pârât, garant al valorilor enumerate, conduită neconformă cu legea și care a presupus folosirea compoziției și a interpretării sale muzicale într-un spot publicitar de promovare a unei campanii publice naționale, fără a avea consimțământul său, valori care altfel, ar rămâne grav compromise, formale, neconsistente sau chiar ipotetice. Pentru repararea acestui prejudiciu, daunele morale trebuind a fi justificate, iar nu dovedite, suma de 10.000 Euro (în echivalent lei la cursul BNR la data plății) este o sumă suficient de rezonabilă și acoperitoare.

Judecata în recurs Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul C.P.F. și pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național (fost Ministerul Culturii și Cultelor). 1.Reclamantul C.P.F. critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte: Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, limitând cuantumul daunelor solicitate de recurentul-reclamant la suma de 10.000 Euro. Instanța de apel trebuia să ia în considerare că textul de lege menționat prevede, pe lângă daunele morale pe care autorul sau interpretul prejudiciat prin utilizarea operei/interpretării le poate pretinde și următoarele și câștigul nerealizat de către titularul dreptului recunoscut și protejat care a suferit un prejudiciu sau beneficiile realizate pe nedrept de către făptuitor.

Astfel, instanța trebuia să ia în considerare la stabilirea daunelor acordate reclamantului, câștigul care ar fi trebui să fie obținut de acesta în condițiile unei utilizări legale a compoziției „Zece”. În acest context, pentru determinarea câștigului nerealizat, instanța de apel trebuia să facă o comparație cu alte câștiguri care s-au acordat titularilor drepturilor de autor sau conexe în situații similare, având obligația conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest sens instanța de fond putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare pentru a stabili valoarea justa a despăgubirilor, precum și veniturile realizate în condițiile unei astfel de utilizări a operelor.

Este injust pentru reclamant ca, pentru utilizarea operei sale inclusă în spotul publicitar „Mai bine o carte”, spot difuzat vreme de un an, să nu se ia în considerare câștigul care ar fi putut fi obținut prin încheierea unui contract care privea cesionarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe asupra operei. Reținerile instanței de apel privind intenția autorizării gratuite a operei muzicale „Zece” și, pe cale de consecința, neaplicarea unor criterii având legătura cu eventualul beneficiu direct sau indirect pe care l-ar fi obținut pentru același tip de utilizare ori pe care l-ar fi putut obține sunt nelegale. Prin aceasta instanța de judecata încalcă un drept recunoscut de lege titularului, acela de a obține pe cale judecătoreasca câștigul nerealizat.

Instanța de apel omite să ia în considerare speța în ansamblul sau, în sensul că, chiar în condițiile în care au existat discuții intre recurentul-reclamant și reprezentanții Ministerului Culturii și Cultelor cu privire la utilizarea operei sale „Zece”, acestea nu au fost concretizate prin încheierea unui contract intre părți. Chiar dacă recurentul-reclamant ar fi afirmat la un moment dat, înainte de i se fi adus atingere drepturilor sale, că intenționează cesionarea cu titlu gratuit a drepturilor sale de autor și a drepturilor sale conexe, aceasta nu prezintă nicio importanta în situația creata prin utilizarea neautorizata a operei „Zece”. Instanța de recurs urmează a lua în considerare ca recurentul-reclamant este îndreptățit la acordarea câștigului pe care ar fi trebuit să îl realizeze în condițiile respectării prevederilor legale.

În acest sens beneficiul care i se cuvine recurentului-reclamant trebuie să fie analizat de instanța recurs în raport cu remunerația obținută de terți pentru același tip de utilizare, în condiții identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un artist cu o cota de piață similară sau apropriată de a sa. În continuare, recurentul exemplifică prin câteva remunerații acordate de către același pârât pentru cesionarea drepturilor sau pentru realizarea anumitor opere, respectiv 3.600.000 lei pentru realizarea unei lucrări de artă plastică, 17.000.000 lei pentru cesionarea drepturilor de autor privind o opera de arhitectură. În dovedirea acestor susțineri, recurentul-reclamant a depus la dosar, conform art. 305 C. proc.

civ., o serie de înscrisuri noi. 2. Pârâtul invocă în cererea sa de recurs următoarele critici: Decizia recurată a fost dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că în doctrina de specialitate și în practica judiciară se consideră că o hotărâre judecătorească este dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești atunci când, instanța, cu exces de putere, atribuie o altă valoare legală unui text decât pe aceea care exprimă voința legiuitorului, tăgăduindu-i prin interpretarea și aplicarea greșită forța legală. Este cazul interpretării pe care instanța de apel a dat-o textelor de lege menționate în cuprinsul deciziei recurate și în special textului de lege înscris în art. 65 din Legea nr. 8/1996, pe care îl citează și îl interpretează într-un sens vădit contrar voinței legiuitorului.

Astfel, după ce în paginile precedente prin alineatele indicate, instanța de apel constată că „cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatarea încălcării de către subscrisul a drepturilor patrimoniale de autor și a celor conexe de interpret ale apelantului-reclamant, încălcare produsă cu ocazia realizării și difuzării spotului publicitar „Mai bine o carte”, aceeași instanță reține că „prin cererea de chemare în judecată apelantul-reclamant s-a prevalat de prevederile art. 12, art. 13, art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, fără a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de autor, care îi aparțin în egală măsură”. Ca atare, instanța de apel reține lipsa învestirii instanței cu cererea de a fi constatat în favoarea apelantului încălcarea drepturilor morale de autor, respingându-i cererea în baza art. 129 alin. (6) și a art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., dar, paradoxal, în motivarea deciziei citează dispozițiile art. 12 din același act normativ indicat mai sus și, deși reține că apelantul nu își poate modifica cererea în apel, instanța se raportează la dispozițiile art. 13 lit. d) și e) și la cele ale art. 98 alin. (1) lit. d) și e), reținând în mod greșit că: Din probele cauzei, pe care instanța le-a ignorat - declarația martorei M.O.M. - a rezultat că apelantul a avut în perioada realizării spotului publicitar o serie de apariții publice, dar nu le menționează și nici nu sunt probate cu nici un mijloc de probă. Faptul că apelantul ar fi afirmat că va participa la lansarea campaniei pro bono, ca și chemata în garanție, dar cu condiția semnării unui contract scris nu este probat de reclamant cu nici un mijloc de probă, iar cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească , potrivit art. 1169 C. civ.

Greșit a reținut curtea că pârâtul ar fi afirmat că G.M.P.A. era cea care trebuia să obțină toate autorizările pentru utilizarea melodiei. Această obligație a producătorului este dată chiar de legiuitor în cuprinsul art. 65 al Legii nr. 8/1996, pe care instanța de apel îl citează și îl interpretează greșit și cu exces de putere în sensul că: deși calitatea de producător aparține chematei în garanție, această are doar calitatea de executant al spotului, care, în absența executării lui pro bono de către G.M.P.A. SRL, trebuia să fi fost remunerat de recurent. Din acest punct de vedere consideră decizia ca fiind dată și cu interpretarea greșită a legii și cu schimbarea naturii actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Aceeași interpretare greșită o dă instanța și împrejurării potrivit căreia societății chemate în garanție nu i se poate recunoaște vreo autonomie în realizarea spotului, în condițiile în care, martora M.O.M. a afirmat foarte clar că a fost vorba de o gratuitate necondiționată în nici un fel de pârât și pe care a acceptat-o la insistențele domnului F.T., căruia i s-a spus că Ministerul nu poate să comande un asemenea spot, neavând resurse bugetare alocate cu această destinație. Potrivit art. 92 din Legea nr. 8/1996, modificată, drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor, iar potrivit art. 94 din aceeași lege sunt recunoscuți și protejați, ca titulari de drepturi conexe de autor, producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale, în cazul dat, fiind vorba despre producătorul spotului publicitar indicat chiar de către reclamantul-apelant, adică de firma GMP, care nu l-a dat în judecată, așa cum a făcut apelantul.

Producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce are inițiativa și își asumă responsabilitatea organizării și finanțării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în înțelesul art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, text de lege reținut de instanța de apel, dar încălcat. Potrivit art. 105, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin orice mijloc și sub orice formă a propriilor înregistrări sonore. Nu există la dosar vreun mijloc de probă din care să rezulte că producătorul i-a interzis utilizarea spotului, dar există proba că el i-a oferit spotul. Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin orice mijloc și sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale.

Așa fiind, reclamantul, din culpă proprie nu a depus diligente pentru a conveni cu producătorul spotului publicitar, respectiv cu firma G.M.P., modalitățile în care urma să îi fie reprodusă melodia, mărginindu-se să ne acuze pe noi de prejudicierea dreptului său de autor. Or, este binecunoscut principiul de drept potrivit cărui nimeni nu poate invoca în apărarea dreptului său propria culpă, greșit reținând curtea de apel că pârâtul ar fi utilizat opera autorului fără o autorizare din partea acestuia. Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nu a contestat niciodată calitatea de autor a reclamantului-intimat asupra melodiei „Zece” și nici că autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, și în ce mod va fi utilizată opera sa; prin acțiunile recurentului, acesta încurajează promovarea și exercitarea în condițiile legii a drepturilor de autor și a drepturilor conexe.

Că artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice fixarea, reproducerea sau distribuirea interpretării, ori punerea la dispoziția publicului a acesteia, de asemenea, nu a contestat. Ceea ce contestă recurentul este faptul că el are calitatea de producător de spoturi publicitare, astfel cum a reținut curtea de apel. În ce privește prejudiciul pretins creat, acesta nu este în niciun fel motivat în fapt și în drept, iar instanța de apel nu putea face ea însăși, în locul reclamantului, această motivare, decât acordându-i apelantului mai mult decât a cerut sau ce nu a cerut, în sensul art. 304 pct. 6. C. proc. civ. Reclamantul nu a cerut instanței să verifice intenția directă sau indirectă a pârâtului în raport de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., dar, cu toate acestea, instanța, de la sine reține că răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ.

este una obiectivă, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pe care l-a amintit la începutul motivării soluției sale. Nu se poate identifica nicio legătură între pârât și ipoteza sau dispoziția acestei norme, de le care instanța de apel a plecat fără a fi învestită, în aprecierea asupra prejudiciului așa-zis creat. Referitor la cuantumul daunelor morale, pe lângă lipsa oricărei motivări legale, decizia produce reclamantului o îmbogățire fără justă cauză. Raportată la cazul în speță, definiția îmbogățirii fără justă cauză, se traduce prin fapta reclamantului care, în loc de a perfecta cu producătorul spotului publicitar condițiile și modalitățile, inclusiv financiare, în care urma să îi fie utilizată melodia, rămâne în pasivitate din propria culpă și înțelege ca pentru această atitudine neglijentă si culpabilă să sancționeze în mod injust si incorect pe pârât.

Greșit a apreciat, așadar, instanța de apel că reclamantul are alegerea criteriilor în raport de care solicită instanței determinarea prejudiciului suferit si stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei. Deși reclamantul nu face aceste alegeri, instanța de apel, cu depășirea atribuțiilor judecătorești, cu exces de putere și acordându-i mai mult decât a cerut, face ea alegerea criteriilor și stabilește tot ea, în afara dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aprecierea daunelor morale și dimensionarea lor, în raport de art. 139 lit. a) din lege, în sensul că pârâtul datorează, cu titlu de daune morale, suma de 10.000 Euro, la cursul de schimb al BNR din ziua efectuării plății.

Cât privește faptul că pârâtul ar fi trebuit să formuleze o cerere incidentală de aderare la apel, pentru a se îndrepta împotriva chematei în garanție, aceeași aplicare greșită a legii stă la baza acestei concluzii a instanței de apel. Recurentul se întreabă cum ar fi putut să atace o soluție care îi era favorabilă, în condițiile în care cererea principală fusese respinsă. Principiul de drept este acela că accesoriul urmează soarta principalului și niciodată principalul soarta accesoriului. Conform art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Care era interesul pârâtului să fi formulat o astfel de cerere pentru schimbarea hotărârii primei instanțe dacă aceasta respinsese cererea principală? Recurentul consideră că o astfel de cerere ar fi fost lipsită de interes și de obiect, nefiind așadar admisibilă, ea fiind accesorie și nu principală. Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și C.P.F., în calitate de intimați, au depus la dosar întâmpinări, solicitând fiecare respingerea recursurilor declarate împotriva lor. Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național se impune a fi analizat cu prioritate, deoarece ridică problema însăși a îndreptățirii reclamantului la despăgubiri, în timp ce recursul declarat de reclamant privește doar cuantumul acestora.

Recursul pârâtului este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: 1.1. Deși își întemeiază prima critică pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., acest text de lege nu este incident în cauză. Textul de lege menționat prevede ca motiv de casare a hotărârii depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ceea ce nu este cazul în speță. Interpretarea unor texte de lege și aplicarea lor greșită într-un caz concret, așa cum pretinde recurentul că s-a întâmplat în apel, referindu-se la art. 6, art. 12, art. 13, art. 65, art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, pot face obiect de analiză ca motiv de recurs din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul se plânge că, deși instanța de apel a constatat că reclamantul nu invocă prin acțiune încălcarea unor drepturi morale de autor și că cererea de chemare în judecată nu poate fi modificată în apel, în mod paradoxal își raportează decizia la dispozițiile art. 13 lit. d) și e) și la cele ale art. 98 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 8/1996. Înalta Curte constată că referirea instanței de apel la prevederile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 8/1996 nu are nimic paradoxal, deoarece aceste texte de lege reglementează dreptul patrimonial al autorului de a decide asupra utilizării operei, adică exact dreptul despre care reclamantul a susținut că i-a fost încălcat de către pârât.

În ceea ce privește art. 98 al aceleași legi, și acesta reglementează tot un drept patrimonial, de data aceasta aparținând artistului interpret sau executant, drept care, de asemenea, a fost pretins încălcat, reclamantul întemeindu-și pretențiile atât pe calitatea de autor al operei muzicale, cât și pe calitatea de artist interpret al acesteia. Art. 139 al Legii nr. 8/1996 reglementează chestiunea despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul încălcării de către terți a drepturilor aparținând titularilor de drepturi de autor sau conexe, la care se referă actul normativ în discuție. În ceea ce privește greșita interpretare a art. 65 din Legea nr. 8/1996, critica este reluată într-un motiv detaliat ulterior și va fi analizată în cadrul respectivului motiv, privitor la calitatea pârâtului de producător al operei.

În speță nu se poate reține că instanța de apel ar fi analizat pricina prin prisma unor texte de lege care nu au legătură cu aceasta, pe care să le fi aplicat greșit. 1.2. În continuarea motivului de recurs greșit indicat ca fiind art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul face o serie de referiri la modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul. Astfel, susține că instanța a ignorat anumite dovezi – respectiv declarația martorei M.O.M. – și a reținut în mod greșit că reclamantul ar fi afirmat cu ocazia unor apariții publice că va participa la lansarea campaniei organizate de pârât pro bono, dar cu condiția semnării unui contract scris. O asemenea afirmație trebuia probată, în opinia recurentului, în condițiile art. 1169 C. civ.

și acest lucru nu s-a realizat. Înalta Curte nu poate analiza aceste critici dată fiind actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece vizează interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt. În urma abrogării pct. 10 și 11 C. proc. civ., greșita interpretare a probelor sau omisiunea analizării unei dovezi nu mai constituie motive de recurs și, ca atare, instanța sesizată cu judecata acestei căi extraordinare de atac nu mai poate ca, reevaluând probele administrate sau omise, să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută în fazele procesuale anterioare. 1.3. Referindu-se la declarația martorei M.O.M. și la împrejurarea pe care a tins să o dovedească pârâtul prin această declarație, recurentul susține că instanța ar fi schimbat natura actului juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Făcând această susținere, recurentul confundă actul juridic dedus judecății cu actul de procedură constând în declarația unui martor, care nu este act dedus judecății, ci mijloc de probă administrat în cursul acesteia. Interpretarea oricărei probe, inclusiv a declarației unui martor, nu poate fi în niciun caz încadrată în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi nici reapreciată în recurs. 1.4. Deși se referă din nou la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății – referire improprie întrucât litigiul nu are ca obiect un act juridic, ci un fapt juridic pretins ilicit – recurentul susține că s-a aplicat greșit legea atunci când s-a reținut calitatea sa de producător al spotului publicitar, calitate care aparține de fapt firmei G.M.P.

Or, susține recurentul, această firmă, în calitate de producător nu i-a interzis utilizarea spotului ci, mai mult, i l-a pus la dispoziție. În combaterea celor reținute de instanța de apel în legătură cu calitatea de producător, recurentul susține că Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nu are calitatea de producător de spoturi publicitare. Înalta Curte constată că aceste critici, care se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 64, art. 65 și urm. din Legea nr. 8/1996, nu sunt fondate. În primul rând, litigiul nu a avut ca obiect pretinsa încălcare de către pârât a unui drept aparținând altei persoane asupra operei audio-vizuale, constând din clipul publicitar în discuție.

În atare situație, existența acordului din partea respectivului terț în legătură cu utilizarea de către pârât a clipului nu are nicio relevanță. Ceea ce a pretins reclamantul a fost încălcarea dreptului său patrimonial de autor asupra operei constând în muzica și versurile piesei „Zece”, precum și a dreptului patrimonial conex ce decurge din calitatea de interpret al respectivei opere, încălcare produsă cu ocazia încorporării operei fixate în clipul publicitar și difuzării acestuia. În raport de situația de fapt reținută, privitoare la condițiile concrete în care s-a decis realizarea spotului publicitar, prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 au fost corect aplicate. Conform textului de lege menționat, producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea producerii operei și, în această calitate, organizează realizarea operei și furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare.

Or, în speță, s-a reținut ca situație de fapt, care nu poate fi reapreciată, că pârâtul a fost cel care și-a sumat responsabilitatea realizării spotului publicitar, ca parte în derularea unui întreg proiect, și că, în această calitate i-ar fi revenit și obligațiile de a furniza mijloacele tehnice și financiare pentru realizarea spotului publicitar, ceea ce l-a exonerat de obligațiile financiare față de executantul spotului fiind acceptul acestuia de a lucra pro bono. Așadar, s-a reținut pârâtul a fost cel care și-a asumat responsabilitatea producerii operei constând în spotul publicitar, iar SC G.M.P.A. SRL nu a avut decât calitatea de executant al acestuia.

În calitate de producător, pârâtului îi revenea și obligația de a stabili cu autorul principal – regizorul sau realizatorul – contribuțiile care urmau a fi incluse în operă, precum și de a veghea la respectarea legalității unei asemenea includeri, date fiind prevederile art. 66 și art. 70 din Legea nr. 8/1996, de asemenea corect aplicate de instanța de apel. Faptul că Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nu are ca activitate predilectă pe aceea de „producător de spoturi publicitare” nu exclude ca în anumite situații, cum este cea de față, să acționeze în calitate de producător al unei astfel de opere audio-vizuale. 1.5. Reținându-i-se corect această calitate de către instanța de apel, verificarea legalității utilizării în cadrul clipului a melodiei „Zece”, al cărei compozitor și interpret este reclamantul C.P.F.

s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 12, art. 13 și art. 98 din Legea nr. 8/1996, care au fost corect aplicate în raport de situația de fapt astfel cum a fost stabilită. Potrivit acestei situații de fapt, reclamantul este cel care a compus versurile și melodia piesei intitulate „Zece”, inclusă pe albumul „10 Porunci”, interpretarea fixată pe album aparținându-i tot reclamantului. S-a mai reținut tot ca situație de fapt, ce nu poate fi reapreciată în recurs, că în mai multe apariții publice reclamantul a declarat că va acorda gratuit dreptul de utilizare a creației sale intelectuale în cadrul proiectului derulat de Ministerul Culturii și Cultelor sub titulatura „Mai bine o carte”, dar că va trebui să semneze cu acesta un contract scris, probator al cesiunii drepturilor patrimoniale susceptibile a fi utilizate într-un spot publicitar.

Acest acord de voință nu s-a realizat, deși a trecut o perioadă de 2 ani de la data difuzării clipului și până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin urmare, s-a reținut că reclamantul și-a exprimat intenția de a încheia un contract de cesiune a drepturilor patrimoniale derivând din calitatea de autor și interpret, contract care să prevadă obiectul și întinderea drepturilor cedate, dar că acest contract, pentru încheierea căruia reclamantul și-a manifestat disponibilitatea, nu s-a încheiat. Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996 autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.

Potrivit art. 39 din aceeași lege, autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. Conform art. 41, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acesta, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor. Art. 42 prevede că existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia, excepție făcând contractele având drept obiect opere utilizate în presă.

Date fiind toate aceste texte de lege, în mod corect a reținut curtea de apel încălcarea de către pârât a dreptului patrimonial de autor cu privire la utilizarea operei, în condițiile în care, fără a încheia contractul de cesiune prevăzut de lege și solicitat de reclamant, pârâtul a folosit opera muzicală compusă de acesta prin includerea într-o altă operă, audiovizuală. Pentru aceleași considerente, însă cu referire la art. 98 din Legea nr. 8/1996, s-a constatat în mod corect și încălcarea dreptului patrimonial conex al reclamantului, care decurge din calitatea acestuia de artist interpret al melodiei.

În acest context trebuie menționat că împrejurarea că reclamantul își manifestase intenția de a ceda folosința drepturilor sale cu titlu gratuit nu exonera pe pârât de obligația de a încheia contractul de cesiune, în condițiile legii, contract care are menirea de a face dovada limitelor cesiunii, în funcție de specificul obiectului acesteia și de dispozițiile speciale din art. 68 al Legii nr. 8/1996. Față de toate prevederile anterior redate ale legii dreptului de autor și drepturilor conexe, în speță sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar referirile recurentului la intenția directă sau indirectă cu care a acționat, cu trimitere la art. 1000 alin. (3) C. civ. nu au nicio relevanță.

De altfel, textul de lege menționat a fost utilizat de curtea de apel în demonstrarea relației dintre pârât și chemata în garanție, pe care a definit-o ca fiind una dintre comitent și prepus; curtea de apel a înlăturat astfel apărarea pârâtului care pretindea că chematei în garanție îi aparține calitatea de producător și nu i se poate imputa că a depășit limitele învestirii, pe considerentul că acest text de lege nu apare în cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. 1.6. Critica referitoare la acordarea de către instanța de apel a mai mult decât s-a cerut sau a ceea ce nu s-a cerut, pe considerentul că reclamantul nu a motivat în fapt și în drept prejudiciul pretins, nu poate fi primită.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.306.000 lei, echivalentul a 1.000.000 Euro calculat la cursul B.N.R. în data de 8 mai 2007, iar instanța de apel i-a acordat suma de 10.000 Euro, deci mai puțin decât a cerut reclamantul. În atare situație nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 1.7. Nici critica întemeiată pe greșita aplicare a art. 293 C. proc. civ. nu este întemeiată. În mod corect a reținut curtea de apel că, în lipsa unui apel, pretențiile pârâtului împotriva chematei în gar