ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2156/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2156/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin

cererea înregistrată la 10 mai 2007 și precizată apoi la 4 octombrie 2007,

reclamantul C.P.F. a chemat în judecată în calitate de pârât Ministerul

Culturii și Cultelor, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța,

să constate încălcarea de către pârât a dreptului de autor și a drepturilor

conexe ce îi aparțin cu privire la compoziția muzicală „Zece”, să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 3.306.000 lei RON, cu titlu de

despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat și la publicarea integrală a

hotărârii prin mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtului.

În motivarea cererii a arătat că la

23 aprilie 2005 pârâtul a lansat o campanie publică națională numită „Mai bine

o carte”, având ca scop readucerea în atenția publicului a cărții și regăsirea

gustului pentru lectură și, în plus, finalizarea construcției Bibliotecii

Naționale.

Campania s-a derulat pe o perioadă

de un an și a fost făcută cu ajutorul mass media; în vederea promovării ei,

pârâtul a folosit un spot publicitar realizat de firma de publicitate G.M.P.,

în regia lui E.C., vocea aparținând actorului R.A., iar muzica aparținând în

totalitate reclamantului, fiind vorba despre compoziția muzicală „Zece”;

potrivit comunicatului lansat de Biroul de Presă al Ministerului Culturii și

Cultelor, spoturile publicitare de promovare a campaniei urmau să fie difuzate

începând cu data de 23 aprilie 2005.

S-a mai arătat că la data la care

pârâtul a inițiat campania, reclamantului i s-a solicitat contribuția la

realizarea spotului publicitar de promovare, însă acesta a solicitat semnarea

contract înscris prin care să cedeze pârâtului pe perioada difuzării spotului

publicitar, drepturile de autor și conexe asupra compoziției muzicale „Zece”,

înscris care nu s-a semnat niciodată, nici sub forma unui contract de cesiune,

nici sub forma unuia de închiriere sau de împrumut, deși reclamantul a insistat

vreme de doi ani ca acest acord să se realizeze, dar s-a lovit în mod constant

de indiferență din partea pârâtului.

Reclamantul a mai arătat că prin

atitudinea Ministerului Culturilor și Cultelor de a folosi o compoziție

muzicală într-un sport publicitar de promovare a unei campanii publice

naționale, fără a avea consimțământul scris al autorul operei, pârâtul a

încălcat prevederile Legii nr. 8/1996, precum și prevederile Hotărârii de

Guvern privind propria organizare și funcționare.

Reclamantul și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 78/2005 art. 3 alin. (1), art. 7,

art. 12, art. 13, art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 54 din

Decretul nr. 31/1954, pe prevederile Convenției de la Berna pentru protecția

operelor literare și artistice din 1886, pe prevederile Convenției

Internaționale pentru Protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor

de fonograme și a organismelor de radiodifuziune încheiată la Roma în 1961 și

pe prevederile Convenției Universale privind drepturile de autor adoptată la

Geneva în 1952 și revizuită la Paris în 1971.

Pârâtul a formulat cerere de chemare

în garanție a SC G.M.P.A. SRL, solicitând ca instanța să oblige chematul în

garanție să răspundă față de el, în cazul în care va fi admisă cererea

reclamantului.

La 7 iunie 2007, Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor – O.R.D.A. a formulat o cerere intervenție accesorie

în interesul pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 254 din 7

februarie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată, precum și cererea de chemare în

garanție.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul Ministerul Culturii și

Cultelor a lansat o campanie națională, în cadrul căreia a folosit un spot

publicitar realizat de SC G.M.P.A. SRL, iar la realizarea spotului publicitar

respectiv a fost folosită opera muzicală „Zece”, al cărei autor și interpret

este reclamantul.

Din probele administrate în cauză a

rezultat că spotul publicitar susmenționat fost realizat pro bono de chemata în

garanție SC G.M.P.A. SRL.

Spotul publicitar este o operă

audiovizuală în sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996, iar opera „Zece” folosită

în cadrul spotului publicitar este o opera muzicală preexistentă operei

audiovizuale reprezentate de spotul publicitar, așa încât, în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 68 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „dreptul

la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de

autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include

într-o operă audiovizuală”.

Cesiunea dreptului menționat se

poate face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor

și producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a

operei.

Prin încheierea contractului de

adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă

unui producător dreptul exclusiv de transformare și de includere a operei

respective într-o operă audiovizuală.

Autorizarea acordată de titularul

dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres

condițiile producției, difuzării și proiecției operei audiovizuale.

Pe de altă parte, potrivit art. 65

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 producătorul unei opere audiovizuale este

persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea producerii operei

și, în această calitate, organizează realizarea operei și furnizează mijloacele

necesare tehnice și financiare.

Producător al spotului, în sensul

art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a fost SC G.M.P.A. SRL, aspect pe care,

de altfel, niciuna dintre părți nu l-a contestat.

În consecință, tribunalul a

constatat că, în raport de dispozițiile legale menționate, Ministerul Culturii

și Cultelor, neavând calitatea de producător al spotului publicitar menționat,

nu avea obligația legală de a încheia cu reclamantul vreun contract prin care

să obțină dreptul de a folosi opera muzicală preexistentă în cadrul operei

audiovizuale, iar calitatea Ministerului Culturii și Cultelor de beneficiar al

spotului publicitar nu atrage în sarcina sa, potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996,

obligația de a încheia contracte cu autorii operelor preexistente incluse în

spotul publicitar.

Reclamantul a mai invocat ca temei

de drept al cererii sale și dispozițiile art. 98 din Legea nr. 8/1996, dar, din

probele administrate nu rezultă că pârâtul ar fi realizat vreuna din acțiunile

menționate în textul de lege arătat, astfel încât nu se poate constata că

acesta ar fi încălcat drepturile reclamantului nici din acest punct de vedere.

Ca o consecință a

respingerii cererii principale, întrucât pârâtul nu a căzut în pretenții, s-a

respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție.

Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 49A din 26

februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de către reclamant

și a schimbat în parte sentința, în sensul că:

A admis în parte cererea principală

și a constatat încălcarea de către pârât a drepturilor de autor și a

drepturilor conexe asupra compoziției muzicale „Zece”, aparținându-i

reclamantului.

L-a obligat pe pârât la echivalentul în lei a sumei de

10.000 Euro la cursul BNR la data plății, cu titlu de despăgubiri și la

publicarea integrală a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar de mare

tiraj.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Campania de promovare „Mai bine o

carte” a fost concepută în trei etape mediatice, astfel cum rezultă din

înscrisurile cauzei, realizarea și difuzarea unui clip fiind prima dintre ele,

care a debutat pe 23 aprilie 2005 - 23 aprilie fiind Ziua Internațională a

Cărții - iar spotul a fost difuzat vreme de un an, împrejurare necontestată de

niciuna dintre părțile cauzei.

De asemenea, susținerile subiectelor

cadrului procesual prezent au fost concordante cu privirea la executarea

spotului de către chemata în garanție SC G.M.P.A. SRL pro bono, în beneficiul

Ministerului Culturii și Cultelor, care a fost inițiatorul proiectului, ca și cel

responsabil cu derularea sa.

Pe de altă parte, astfel cum a

afirmat pârâtul, inclusiv în întâmpinarea depusă în apel, susținere care se

coroborează și cu răspunsul chematei în garanție la interogatoriul ce i-a fost

administrat la prima instanță, între pârât și chemata în garanție nu a existat

un contract scris cu privire la realizarea clipului.

Piesa „Zece” reprezintă o operă

aparținând reclamantului, inclusă în albumul „10 Porunci”, acesta fiind

creatorul muzicii și al versurilor; același reclamant este și interpretul

respectivei piese.

De altfel, calitatea de autor, ca și

cea de titular de drepturi conexe nu a făcut obiectul vreunei contestări în

cauză din partea pârâtului, astfel că premisa enunțată nu are nevoie de

demonstrații suplimentare, fiind suficient a se invoca dispozițiile art. 3 alin.

(1) și art. 4 alin. (1) și art. 7 și art. 94 din Legea nr. 8/1996, republicată,

temeiuri la care însuși reclamantul a făcut trimitere în motivarea cererii de

chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul s-a mai prevalat de prevederile art. 12, art. 13, art. 98 și art. 139

din aceeași lege, fără a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de

autor, care îi aparțin în egală măsură.

Ca atare, în absența unei investiri

explicite de către reclamant a primei instanțe sub raport obiectiv cu un

asemenea capăt de cerere sau cu o astfel de susținere, nici prin cererea

introductivă și nici prin completări ulterioare pe care le putea face în

condițiile art. 132 C. proc. civ., curtea a înlăturat motivul de apel cu acest

conținut, respectiv omisiunea primei instanțe de a constata, în baza rolului

activ, și încălcarea drepturilor sale morale, date fiind dispozițiile art. 129 alin.

(6) și art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 12 din

Legea nr. 8/1996, republicată, autorul unei opere are dreptul patrimonial

exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv

de a consimți la utilizarea operei de către alții, drepturile patrimoniale

fiind cele enumerate la art. 13 din lege; pe de altă parte, artistul interpret

sau executant are drepturile patrimoniale enumerate la art. 98 alin. (1) lit. a)-i)

din Legea nr. 8/1996.

Apelantul reclamant nu a indicat

ipoteza concretă din fiecare categorie de drepturi patrimoniale considerate a-i

fi fost încălcate, limitându-se să declare generic că nu și-a dat acordul

pentru utilizarea creațiilor sale; se poate reține însă, că în mod repetat în

înscrisurile dosarului de primă instanță a făcut trimitere la închirierea sau împrumutul

operei și la închirierea sau împrumutul interpretării sau a execuției fixate,

astfel încât, curtea urmează a se raporta la dispozițiile art. 13 lit. d) și e),

ca și la ale art. 98 alin. (1) lit. d) și e) din legea specială.

Din probele cauzei rezultă că în

perioada de concepție a clipului reclamantul a avut apariții publice legate de

realizarea lui, împreună cu F.T., directorul general al chematei în garanție,

în cadrul cărora a declarat că va acorda gratuit, la rândul său, dreptul de

utilizare a creațiilor sale intelectuale, dar că va trebui să semneze cu

Ministerul Culturii și Cultelor un contract scris, probator al cesiunii

drepturilor patrimoniale susceptibile de a fi utilizate în spot; acest acord de

voință nu s-a realizat, deși a trecut o perioadă de doi ani de la data

difuzării clipului până la data introducerii cererii de chemare în judecată,

motiv pentru care a recurs la intentarea acțiunii.

Pârâtul a susținut în mod constant

că persoana juridică chemată în garanție este cea care trebuia să se preocupe

de obținerea tuturor autorizărilor pentru respectarea drepturilor de autor și

conexe, întrucât pretinde că aceasta are calitatea de producător al spotului

prin intermediul căruia s-a afirmat producerea încălcării, calitate reținută și

de prima instanță.

Pârâtul nu se pune în nicio relație

cu spotul care a fost realizat în derularea unui proiect pe care l-a inițiat și

pe care l-a coordonat, afirmându-și doar calitatea de beneficiar a spotului.

Clipul publicitar este, într-adevăr,

o operă audiovizuală, așa cum corect a reținut și prima instanță, fiind ea

însăși obiect al protecției legii dreptului de autor, astfel cum reiese din

dispozițiile art. 64 și urm. din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 65 alin. (1),

regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce își

asumă conducerea creării și realizării operei audiovizuale, în calitate de

autor principal, pe când conform art. 65 alin. (2), producătorul unei opere

audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea

producerii operei și, în această calitate, organizează realizarea operei și

furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare, producătorul nefiind

titular de drepturi de autor; pe de altă parte, autori ai operei audiovizuale

sunt cei menționați la art. 66 din lege.

Pornind de la aceste definiții

legale, curtea constată că tribunalul în mod greșit a stabilit că, în cauză,

calitatea de producător aparține chematei în garanție, în condițiile în care

acesta are doar calitatea de executant al spotului și care, în absența

executării lui pro bono de către SC G.M.P.A. SRL, trebuia a fi remunerat de

Ministerul Culturii și Cultelor, beneficiar al spotului, în îndeplinirea

obligațiilor sale de a furniza mijloacele tehnice și financiare pentru

finalizarea lui ca parte a proiectului „Mai bine o carte”, pe care îl derula și

pe care și l-a asumat.

Prin urmare, între intimatul pârât

și chemata în garanție nu a existat decât un raport de subordonare, relația

dintre ei fiind una de la comitent la prepus, de executare a unei activități

circumscrise unei anume finalități, întrucât societatea de publicitate a

îndeplinit o sarcină încredințată de pârât și în beneficiul acestuia.

Concluzia enunțată se impune pentru

aceea că societății chemate în garanție nu i se poate recunoaște vreo autonomie

în realizarea spotului, acesta trebuind a fi realizat în coordonatele

prestabilite pentru promovarea proiectului în considerarea căruia a fost

realizat și să fie apt a susține finalitatea declarată prin campania în

discuție, aflată în deplina responsabilitate a Ministerului Culturii și

Cultelor, inițiatorul ei și căruia îi revenea și dreptul de a stabili cu

autorul principal (regizorul sau realizatorul) versiunea definitivă a operei

audiovizuale pe care urma să o promoveze sub egida sa, prin difuzare pe

posturile de televiziune, drept care, în condițiile obținerii cesiunii din

partea autorilor ale căror opere au fost utilizate în clip, ar fi fost

presupus, în termenii art. 70 alin. (1) din lege.

Ca atare, calitatea de producător al

spotului se verifică de partea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor căruia

îi revenea și care și-a asumat sarcina realizării lui în condiții de legalitate

- sarcină implicită, date fiind atribuțiile legale ale acestuia - respectiv,

după obținerea autorizărilor prevăzute de lege pentru respectarea drepturilor

celor ale căror opere preexistente au fost utilizate în spot.

În consecință, pârâtul este subiect

pasiv al raportului juridic dedus judecății, contrar celor susținute de acesta

prin întâmpinarea formulată la motivele de apel.

Inexistența unui contract de

cesiune - în forma specifică tipului de utilizare preconizat - nu este de

natură a infirma calitatea pârâtului de persoană responsabilă de încălcare, ci

este o situație în care se prevalează chiar de propria sa culpă. Chiar dacă

răspunderea concepută în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. este una

solidară, potrivit art. 1003 C. civ., victima este cea care are alegerea de a

solicita despăgubirea fie de la comitent singur, ca în speță, care este răspunzător

garant pentru fapta prepusului ori chiar în baza art. 998-999 C. civ., fie de

la prepus, care ar putea fi ținut să răspundă pentru faptă proprie, pe temeiul

art. 998-999 C. civ. Comitentul ar putea fi chemat să răspundă pentru faptă

proprie, în condițiile cel prejudiciat este în măsură să dovedească elementele

răspunderii în condițiile menționate de textele invocate.

Cum însă în cauză intimatul pârât și

chematul în garanție au susținut că nu s-a încheiat un contract pentru

realizarea clipului, iar alte împrejurări nu au fost dovedite pentru conturarea

tuturor elementelor faptului juridic prejudiciabil, urmează a se reține ca

temei al răspunderii Ministerului, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.,

iar nu art. 998-999 C. civ.

Curtea constată că, din acest punct

de vedere, pârâtul în mod corect chemase în garanție pe SC G.M.P.A. SRL, cerere

respinsă de prima instanță, însă, intimatul pârât neformulând cel puțin o

cerere de aderare la apelul reclamantului, în condițiile art. 293 C. proc. civ.,

nu se va putea analiza și răspunderea prepusului pentru fapta proprie, întrucât

s-ar depăși limitele devoluțiunii stabilite în apel doar prin criticile

reclamantului și ar avea loc o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C.

proc. civ.

Răspunderea ce se antrenează în baza

art. 139 din Legea nr. 8/1996 este una ce are un temei delictual, așa cum deja

s-a arătat și nu contractual, cum eronat a susținut intimatul, iar calitatea

procesuală pasivă decurge din calitatea de autor al faptului juridic ilicit

prejudiciabil: ignorarea drepturilor patrimoniale de autor al piesei muzicale

și al drepturilor conexe de interpret ale apelantului, care trebuia să

autorizeze tipul de utilizare în baza drepturilor sale exclusive - în

condițiile în care părțile conveneau - drepturi prevăzute de dispozițiile art.

12, dar și art. 98 alin. (1) din lege, chiar dacă acestea decidea să autorizeze

tipul de utilizare cu titlu gratuit, așadar să împrumute opera, în condițiile

ar. 13 lit. e) și interpretarea, astfel cum este posibil, conform art. 98 lit.

e) din lege.

Dispozițiile art. 139 alin. (1) din

Legea nr. 8/1996 prevăd că titularii drepturilor recunoscute și protejate prin

prezenta lege, pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme

competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării

acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea

prejudiciului cauzat.

Având în vedere cele anterior

arătate, curtea de apel a constatat că, întrucât Ministerul Culturii și

Cultelor nu a obținut acordul reclamantului pentru utilizarea creațiilor sale,

opera muzicală cu text și interpretarea sa pentru piesa „Zece”, printr-un

contract de cesiune corespunzător tipului de utilizare pe care părțile îl

conveneau, respectiv, împrumutul operei și al interpretării sau execuției

fixate, astfel cum a afirmat reclamantul că intenționa, dreptul de autorizare a

utilizării aparținându-i în exclusivitate conform art. 12 și art. 98 alin. (1)

din lege, pârâtul a săvârșit un fapt juridic ilicit, utilizând în condiții

nelegale opere purtătoare de drepturi de autor și conexe protejate prin lege.

Nu este necesar a se verifica

intenția directă sau indirectă a intimatului pârât sub raport subiectiv,

răspunderea în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. fiind una obiectivă,

întemeiată pe ideea de garanție.

Potrivit art. 139 alin. (2) din

Legea nr. 8/1996 republicată: „La stabilirea despăgubirilor, instanța de

judecată ia în considerare: fie criterii cum ar fi consecințele economice

negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de

făptuitor, și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor

economici, cum ar fi daunele morale cauze titularului dreptului [lit. a)]; fie

acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal

datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul

în care nu se pot aplica criteriile menționate la lit. a) [lit. b)].

Curtea a apreciat că reclamantul are

alegerea criteriilor în raport de care solicită instanței determinarea

prejudiciului suferit și stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei,

acesta nearătând ipoteza legală pentru care a optat prin indicarea explicită a

acesteia, ci doar cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv, 3.306.000 lei,

echivalentul sumei de 1.000.000 Euro la cursul BNR de la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Din motivarea expusă în cererea

introductivă pentru susținerea acestei pretenții, Curtea a apreciat că daunele

morale cauzate titularului drepturilor reprezintă criteriul cel mai adecvat

pentru dimensionarea lor, conform art. 139 lit. a) din lege.

Concluzia se impune deoarece

apelantul reclamant intenționa autorizarea utilizării gratuite, astfel că nu

s-ar putea aplica criterii având legătură cu eventualul beneficiu direct sau

indirect pe care l-ar fi obținut pentru același tip de utilizare ori pe care

l-ar fi putut obține, situație în care se putea prevala de probe prin care să

dovedească eventual câștigul obținut de terți pentru același tip de utilizare,

în condiții identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un

artist cu o cotă de piață similară sau apropiată de a sa, pentru a putea oferi

instanței criterii orientative pentru stabilirea prejudiciului încercat de

acesta; în măsura în care autoriza gratuit utilizarea creațiilor sale, în mod

evident, un atare acord nu avea un corespondent patrimonial pentru apelant,

motiv pentru care criteriile economice sunt excluse.

Or, apelantul a susținut în

motivarea cererii de chemare în judecată că nu este admisibil ca tocmai

Ministerul Culturii și Cultelor să fie constatat responsabil de încălcarea unor

drepturi pe care are obligația legală de a le apăra și promova, deoarece

potrivit art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 78/2005 de organizare și funcționare a

Ministerului Culturii și Cultelor, reiese că această autoritate administrativă

centrală are ca principale atribuții: promovarea și dezvoltarea creației

contemporane și susținerea creatorilor, promovarea drepturilor și intereselor

creatorilor, artiștilor și specialiștilor în domeniul culturii și sprijinirea,

în condițiile legii, protecției drepturilor de autor și ale artiștilor

interpreți.

Se constată din cele anterior

redate, că apelantul a pretins despăgubirea sa pentru repararea unor daune

morale, câtă vreme se indică valori legale, nepatrimoniale și morale pe care

le-a considerat lezate prin conduita intimatului pârât, garant al valorilor

enumerate, conduită neconformă cu legea și care a presupus folosirea

compoziției și a interpretării sale muzicale într-un spot publicitar de

promovare a unei campanii publice naționale, fără a avea consimțământul său,

valori care altfel, ar rămâne grav compromise, formale, neconsistente sau chiar

ipotetice.

Pentru repararea acestui

prejudiciu, daunele morale trebuind a fi justificate, iar nu dovedite, suma de

10.000 Euro (în echivalent lei la cursul BNR la data plății) este o sumă

suficient de rezonabilă și acoperitoare.

Judecata în recurs

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs

reclamantul C.P.F. și pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național (fost Ministerul Culturii și Cultelor).

1.Reclamantul C.P.F. critică decizia

instanței de apel sub următoarele aspecte:

Instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, limitând cuantumul daunelor

solicitate de recurentul-reclamant la suma de 10.000 Euro.

Instanța de apel trebuia să ia în

considerare că textul de lege menționat prevede, pe lângă daunele morale pe

care autorul sau interpretul prejudiciat prin utilizarea operei/interpretării le

poate pretinde și următoarele și câștigul nerealizat de către titularul

dreptului recunoscut și protejat care a suferit un prejudiciu sau beneficiile

realizate pe nedrept de către făptuitor.

Astfel, instanța trebuia să ia în

considerare la stabilirea daunelor acordate reclamantului, câștigul care ar fi

trebui să fie obținut de acesta în condițiile unei utilizări legale a

compoziției „Zece”.

În acest context, pentru

determinarea câștigului nerealizat, instanța de apel trebuia să facă o

comparație cu alte câștiguri care s-au acordat titularilor drepturilor de autor

sau conexe în situații similare, având obligația conform art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale.

În acest sens instanța de fond putea

ordona administrarea probelor pe care le considera necesare pentru a stabili

valoarea justa a despăgubirilor, precum și veniturile realizate în condițiile

unei astfel de utilizări a operelor.

Este injust pentru reclamant ca,

pentru utilizarea operei sale inclusă în spotul publicitar „Mai bine o carte”,

spot difuzat vreme de un an, să nu se ia în considerare câștigul care ar fi

putut fi obținut prin încheierea unui contract care privea cesionarea

drepturilor de autor și a drepturilor conexe asupra operei.

Reținerile instanței de apel privind

intenția autorizării gratuite a operei muzicale „Zece” și, pe cale de

consecința, neaplicarea unor criterii având legătura cu eventualul beneficiu

direct sau indirect pe care l-ar fi obținut pentru același tip de utilizare ori

pe care l-ar fi putut obține sunt nelegale.

Prin aceasta instanța de judecata

încalcă un drept recunoscut de lege titularului, acela de a obține pe cale

judecătoreasca câștigul nerealizat.

Instanța de apel omite să ia în

considerare speța în ansamblul sau, în sensul că, chiar în condițiile în care

au existat discuții intre recurentul-reclamant și reprezentanții Ministerului

Culturii și Cultelor cu privire la utilizarea operei sale „Zece”, acestea nu au

fost concretizate prin încheierea unui contract intre părți. Chiar dacă

recurentul-reclamant ar fi afirmat la un moment dat, înainte de i se fi adus

atingere drepturilor sale, că intenționează cesionarea cu titlu gratuit a

drepturilor sale de autor și a drepturilor sale conexe, aceasta nu prezintă

nicio importanta în situația creata prin utilizarea neautorizata a operei

„Zece”.

Instanța de recurs urmează a lua în

considerare ca recurentul-reclamant este îndreptățit la acordarea câștigului pe

care ar fi trebuit să îl realizeze în condițiile respectării prevederilor

legale.

În acest sens beneficiul care i se

cuvine recurentului-reclamant trebuie să fie analizat de instanța recurs în

raport cu remunerația obținută de terți pentru același tip de utilizare, în

condiții identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un

artist cu o cota de piață similară sau apropriată de a sa.

În continuare, recurentul

exemplifică prin câteva remunerații acordate de către același pârât pentru

cesionarea drepturilor sau pentru realizarea anumitor opere, respectiv

3.600.000 lei pentru realizarea unei lucrări de artă plastică, 17.000.000 lei

pentru cesionarea drepturilor de autor privind o opera de arhitectură.

În dovedirea acestor susțineri,

recurentul-reclamant a depus la dosar, conform art. 305 C. proc. civ., o serie

de înscrisuri noi.

recurs următoarele critici:

Decizia

recurată a fost dată cu depășirea

atribuțiilor judecătorești, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentul arată că în doctrina de specialitate și în practica judiciară se

consideră că o hotărâre judecătorească este dată cu depășirea atribuțiilor

judecătorești atunci când, instanța, cu exces de putere, atribuie o altă

valoare legală unui text decât pe aceea care exprimă voința legiuitorului,

tăgăduindu-i prin interpretarea și aplicarea greșită forța legală.

Este cazul interpretării pe care

instanța de apel a dat-o textelor de lege menționate în cuprinsul deciziei

recurate și în special textului de lege înscris în art. 65 din Legea nr. 8/1996,

pe care îl citează și îl interpretează într-un sens vădit contrar voinței

legiuitorului. Astfel, după ce în paginile precedente prin alineatele indicate,

instanța de apel constată că „cererea de chemare în judecată a avut ca obiect

constatarea încălcării de către subscrisul a drepturilor patrimoniale de autor

și a celor conexe de interpret ale apelantului-reclamant, încălcare produsă cu

ocazia realizării și difuzării spotului publicitar „Mai bine o carte”, aceeași

instanță reține că „prin cererea de chemare în judecată apelantul-reclamant s-a

prevalat de prevederile art. 12, art. 13, art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/1996,

fără a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de autor, care îi

aparțin în egală măsură”. Ca atare, instanța de apel reține lipsa învestirii

instanței cu cererea de a fi constatat în favoarea apelantului încălcarea

drepturilor morale de autor, respingându-i cererea în baza art. 129 alin. (6)

și a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dar, paradoxal, în motivarea deciziei

citează dispozițiile art. 12 din același act normativ indicat mai sus și, deși

reține că apelantul nu își poate modifica cererea în apel, instanța se

raportează la dispozițiile art. 13 lit. d) și e) și la cele ale art. 98 alin.

(1) lit. d) și e), reținând în mod greșit că:

Din probele cauzei, pe care instanța

le-a ignorat - declarația martorei M.O.M. - a rezultat că apelantul a avut în

perioada realizării spotului publicitar o serie de apariții publice, dar nu le

menționează și nici nu sunt probate cu nici un mijloc de probă. Faptul că

apelantul ar fi afirmat că va participa la lansarea campaniei pro bono, ca și

chemata în garanție, dar cu condiția semnării unui contract scris nu este

probat de reclamant cu nici un mijloc de probă, iar cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o dovedească , potrivit art. 1169 C. civ.

Greșit a reținut curtea că pârâtul

ar fi afirmat că G.M.P.A. era cea care trebuia să obțină toate autorizările

pentru utilizarea melodiei. Această obligație a producătorului este dată chiar

de legiuitor în cuprinsul art. 65 al Legii nr. 8/1996, pe care instanța de apel

îl citează și îl interpretează greșit și cu exces de putere în sensul că: deși

calitatea de producător aparține chematei în garanție, această are doar

calitatea de executant al spotului, care, în absența executării lui pro bono de

către G.M.P.A. SRL, trebuia să fi fost remunerat de recurent.

Din acest punct de vedere consideră

decizia ca fiind dată și cu interpretarea greșită a legii și cu schimbarea

naturii actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Aceeași interpretare greșită o dă

instanța și împrejurării potrivit căreia societății chemate în garanție nu i se

poate recunoaște vreo autonomie în realizarea spotului, în condițiile în care,

martora M.O.M. a afirmat foarte clar că a fost vorba de o gratuitate

necondiționată în nici un fel de pârât și pe care a acceptat-o la insistențele

domnului F.T., căruia i s-a spus că Ministerul nu poate să comande un asemenea

spot, neavând resurse bugetare alocate cu această destinație.

Potrivit art. 92 din Legea nr. 8/1996,

modificată, drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor

autorilor, iar potrivit art. 94 din aceeași lege sunt recunoscuți și protejați,

ca titulari de drepturi conexe de autor, producătorii de înregistrări sonore și

audiovizuale, în cazul dat, fiind vorba despre producătorul spotului publicitar

indicat chiar de către reclamantul-apelant, adică de firma GMP, care nu l-a dat

în judecată, așa cum a făcut apelantul.

Producătorul de înregistrări sonore

este persoana fizică sau juridică ce are inițiativa și își asumă

responsabilitatea organizării și finanțării primei fixări a sunetelor, fie că

acestea constituie sau nu o operă în înțelesul art. 103 alin. (2) din Legea nr.

8/1996, text de lege reținut de instanța de apel, dar încălcat.

Potrivit art. 105, producătorul de

înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a

interzice reproducerea prin orice mijloc și sub orice formă a propriilor

înregistrări sonore.

Nu există la dosar vreun mijloc de

probă din care să rezulte că producătorul i-a interzis utilizarea spotului, dar

există proba că el i-a oferit spotul. Producătorul unei înregistrări audiovizuale

are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea

prin orice mijloc și sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale.

Așa fiind, reclamantul, din culpă proprie nu a depus diligente pentru a conveni

cu producătorul spotului publicitar, respectiv cu firma G.M.P., modalitățile în

care urma să îi fie reprodusă melodia, mărginindu-se să ne acuze pe noi de

prejudicierea dreptului său de autor. Or, este binecunoscut principiul de drept

potrivit cărui nimeni nu poate invoca în apărarea dreptului său propria culpă,

greșit reținând curtea de apel că pârâtul ar fi utilizat opera autorului fără o

autorizare din partea acestuia.

Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național nu a contestat niciodată calitatea de autor a reclamantului-intimat

asupra melodiei „Zece” și nici că autorul unei opere are dreptul patrimonial

exclusiv de a decide dacă, și în ce mod va fi utilizată opera sa; prin

acțiunile recurentului, acesta încurajează promovarea și exercitarea în

condițiile legii a drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Că artistul

interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a

interzice fixarea, reproducerea sau distribuirea interpretării, ori punerea la

dispoziția publicului a acesteia, de asemenea, nu a contestat. Ceea ce contestă

recurentul este faptul că el are calitatea de producător de spoturi

publicitare, astfel cum a reținut curtea de apel.

În ce privește prejudiciul pretins

creat, acesta nu este în niciun fel motivat în fapt și în drept, iar instanța

de apel nu putea face ea însăși, în locul reclamantului, această motivare,

decât acordându-i apelantului mai mult decât a cerut sau ce nu a cerut, în

sensul art. 304 pct. 6. C. proc. civ.

Reclamantul nu a cerut instanței să

verifice intenția directă sau indirectă a pârâtului în raport de dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ., dar, cu toate acestea, instanța, de la sine reține

că răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. este una obiectivă,

încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pe care l-a

amintit la începutul motivării soluției sale.

Nu se poate identifica nicio

legătură între pârât și ipoteza sau dispoziția acestei norme, de le care

instanța de apel a plecat fără a fi învestită, în aprecierea asupra

prejudiciului așa-zis creat.

Referitor la cuantumul daunelor

morale, pe lângă lipsa oricărei motivări legale, decizia produce reclamantului

o îmbogățire fără justă cauză.

Raportată la cazul în speță,

definiția îmbogățirii fără justă cauză, se traduce prin fapta reclamantului

care, în loc de a perfecta cu producătorul spotului publicitar condițiile și

modalitățile, inclusiv financiare, în care urma să îi fie utilizată melodia,

rămâne în pasivitate din propria culpă și înțelege ca pentru această atitudine

neglijentă si culpabilă să sancționeze în mod injust si incorect pe pârât.

Greșit a apreciat, așadar, instanța

de apel că reclamantul are alegerea criteriilor în raport de care solicită

instanței determinarea prejudiciului suferit si stabilirea cuantumului

despăgubirilor pe acest temei.

Deși reclamantul nu face aceste

alegeri, instanța de apel, cu depășirea atribuțiilor judecătorești, cu exces de

putere și acordându-i mai mult decât a cerut, face ea alegerea criteriilor și

stabilește tot ea, în afara dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

aprecierea daunelor morale și dimensionarea lor, în raport de art. 139 lit. a)

din lege, în sensul că pârâtul datorează, cu titlu de daune morale, suma de

10.000 Euro, la cursul de schimb al BNR din ziua efectuării plății.

Cât privește faptul că pârâtul ar fi

trebuit să formuleze o cerere incidentală de aderare la apel, pentru a se

îndrepta împotriva chematei în garanție, aceeași aplicare greșită a legii stă

la baza acestei concluzii a instanței de apel.

Recurentul se întreabă cum ar fi

putut să atace o soluție care îi era favorabilă, în condițiile în care cererea

principală fusese respinsă. Principiul de drept este acela că accesoriul

urmează soarta principalului și niciodată principalul soarta accesoriului.

Conform art. 293 C. proc. civ.,

intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la

apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la

schimbarea hotărârii primei instanțe. Care era interesul pârâtului să fi

formulat o astfel de cerere pentru schimbarea hotărârii primei instanțe dacă

aceasta respinsese cererea principală? Recurentul consideră că o astfel de

cerere ar fi fost lipsită de interes și de obiect, nefiind așadar admisibilă,

ea fiind accesorie și nu principală.

Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național și C.P.F., în calitate de intimați, au depus la dosar

întâmpinări, solicitând fiecare respingerea recursurilor declarate împotriva

lor.

Analizând recursurile declarate în

cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național se impune a fi analizat

cu prioritate, deoarece ridică problema însăși a îndreptățirii reclamantului la

despăgubiri, în timp ce recursul declarat de reclamant privește doar cuantumul

acestora.

Recursul pârâtului este nefondat și

va fi respins pentru următoarele considerente:

1.1. Deși își întemeiază prima

critică pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., acest text de lege nu

este incident în cauză.

Textul de lege menționat prevede ca

motiv de casare a hotărârii depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ceea

ce nu este cazul în speță.

Interpretarea unor texte de lege și

aplicarea lor greșită într-un caz concret, așa cum pretinde recurentul că s-a

întâmplat în apel, referindu-se la art. 6, art. 12, art. 13, art. 65, art. 98

și art. 139 din Legea nr. 8/1996, pot face obiect de analiză ca motiv de recurs

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul se plânge că, deși

instanța de apel a constatat că reclamantul nu invocă prin acțiune încălcarea

unor drepturi morale de autor și că cererea de chemare în judecată nu poate fi

modificată în apel, în mod paradoxal își raportează decizia la dispozițiile

art. 13 lit. d) și e) și la cele ale art. 98 alin. (1) lit. d) și e) din Legea

nr. 8/1996.

Înalta Curte constată că referirea

instanței de apel la prevederile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 8/1996 nu are

nimic paradoxal, deoarece aceste texte de lege reglementează dreptul

patrimonial al autorului de a decide asupra utilizării operei, adică exact

dreptul despre care reclamantul a susținut că i-a fost încălcat de către pârât.

În ceea ce privește art. 98 al

aceleași legi, și acesta reglementează tot un drept patrimonial, de data

aceasta aparținând artistului interpret sau executant, drept care, de asemenea,

a fost pretins încălcat, reclamantul întemeindu-și pretențiile atât pe

calitatea de autor al operei muzicale, cât și pe calitatea de artist interpret

al acesteia.

Art. 139 al Legii nr. 8/1996

reglementează chestiunea despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul încălcării

de către terți a drepturilor aparținând titularilor de drepturi de autor sau

conexe, la care se referă actul normativ în discuție.

În ceea ce privește greșita

interpretare a art. 65 din Legea nr. 8/1996, critica este reluată într-un motiv

detaliat ulterior și va fi analizată în cadrul respectivului motiv, privitor la

calitatea pârâtului de producător al operei.

În speță nu se poate reține că

instanța de apel ar fi analizat pricina prin prisma unor texte de lege care nu

au legătură cu aceasta, pe care să le fi aplicat greșit.

1.2. În continuarea motivului de

recurs greșit indicat ca fiind art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul face o

serie de referiri la modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul.

Astfel, susține că instanța a

ignorat anumite dovezi – respectiv declarația martorei M.O.M. – și a reținut în

mod greșit că reclamantul ar fi afirmat cu ocazia unor apariții publice că va

participa la lansarea campaniei organizate de pârât pro bono, dar cu condiția

semnării unui contract scris. O asemenea afirmație trebuia probată, în opinia

recurentului, în condițiile art. 1169 C. civ. și acest lucru nu s-a realizat.

Înalta Curte nu poate analiza aceste

critici dată fiind actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

deoarece vizează interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt.

În urma abrogării pct. 10 și 11 C.

proc. civ., greșita interpretare a probelor sau omisiunea analizării unei

dovezi nu mai constituie motive de recurs și, ca atare, instanța sesizată cu

judecata acestei căi extraordinare de atac nu mai poate ca, reevaluând probele

administrate sau omise, să stabilească o altă situație de fapt decât cea

reținută în fazele procesuale anterioare.

1.3. Referindu-se la declarația

martorei M.O.M. și la împrejurarea pe care a tins să o dovedească pârâtul prin

această declarație, recurentul susține că instanța ar fi schimbat natura

actului juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Făcând această susținere, recurentul

confundă actul juridic dedus judecății cu actul de procedură constând în

declarația unui martor, care nu este act dedus judecății, ci mijloc de probă

administrat în cursul acesteia.

Interpretarea oricărei probe,

inclusiv a declarației unui martor, nu poate fi în niciun caz încadrată în

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și, pentru motivele anterior expuse,

nu poate fi nici reapreciată în recurs.

1.4. Deși se referă din nou la

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății – referire improprie

întrucât litigiul nu are ca obiect un act juridic, ci un fapt juridic pretins

ilicit – recurentul susține că s-a aplicat greșit legea atunci când s-a reținut

calitatea sa de producător al spotului publicitar, calitate care aparține de

fapt firmei G.M.P.

Or, susține recurentul, această

firmă, în calitate de producător nu i-a interzis utilizarea spotului ci, mai

mult, i l-a pus la dispoziție.

În combaterea celor reținute de

instanța de apel în legătură cu calitatea de producător, recurentul susține că

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nu are calitatea de

producător de spoturi publicitare.

Înalta Curte constată că aceste

critici, care se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu

referire la art. 64, art. 65 și urm. din Legea nr. 8/1996, nu sunt fondate.

În primul rând, litigiul nu a avut

ca obiect pretinsa încălcare de către pârât a unui drept aparținând altei

persoane asupra operei audio-vizuale, constând din clipul publicitar în

discuție.

În atare situație, existența

acordului din partea respectivului terț în legătură cu utilizarea de către

pârât a clipului nu are nicio relevanță.

Ceea ce a pretins reclamantul a fost

încălcarea dreptului său patrimonial de autor asupra operei constând în muzica

și versurile piesei „Zece”, precum și a dreptului patrimonial conex ce decurge

din calitatea de interpret al respectivei opere, încălcare produsă cu ocazia

încorporării operei fixate în clipul publicitar și difuzării acestuia.

În raport de situația de fapt

reținută, privitoare la condițiile concrete în care s-a decis realizarea

spotului publicitar, prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 au fost

corect aplicate.

Conform textului de lege menționat,

producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce își

asumă responsabilitatea producerii operei și, în această calitate, organizează

realizarea operei și furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare.

Or, în speță, s-a reținut ca

situație de fapt, care nu poate fi reapreciată, că pârâtul a fost cel care și-a

sumat responsabilitatea realizării spotului publicitar, ca parte în derularea

unui întreg proiect, și că, în această calitate i-ar fi revenit și obligațiile

de a furniza mijloacele tehnice și financiare pentru realizarea spotului

publicitar, ceea ce l-a exonerat de obligațiile financiare față de executantul

spotului fiind acceptul acestuia de a lucra pro bono.

Așadar,

s-a reținut pârâtul a fost cel care și-a asumat responsabilitatea producerii

operei constând în spotul publicitar, iar SC G.M.P.A. SRL nu a avut decât

calitatea de executant al acestuia.

În calitate de producător, pârâtului

îi revenea și obligația de a stabili cu autorul principal – regizorul sau

realizatorul – contribuțiile care urmau a fi incluse în operă, precum și de a

veghea la respectarea legalității unei asemenea includeri, date fiind

prevederile art. 66 și art. 70 din Legea nr. 8/1996, de asemenea corect

aplicate de instanța de apel.

Faptul că Ministerul Culturii, Cultelor

și Patrimoniului Național nu are ca activitate predilectă pe aceea de

„producător de spoturi publicitare” nu exclude ca în anumite situații, cum este

cea de față, să acționeze în calitate de producător al unei astfel de opere

audio-vizuale.

1.5. Reținându-i-se corect această

calitate de către instanța de apel, verificarea legalității utilizării în

cadrul clipului a melodiei „Zece”, al cărei compozitor și interpret este

reclamantul C.P.F. s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 12, art. 13 și art.

98 din Legea nr. 8/1996, care au fost corect aplicate în raport de situația de

fapt astfel cum a fost stabilită.

Potrivit acestei situații de fapt,

reclamantul este cel care a compus versurile și melodia piesei intitulate

„Zece”, inclusă pe albumul „10 Porunci”, interpretarea fixată pe album

aparținându-i tot reclamantului.

S-a mai reținut tot ca situație de

fapt, ce nu poate fi reapreciată în recurs, că în mai multe apariții publice

reclamantul a declarat că va acorda gratuit dreptul de utilizare a creației

sale intelectuale în cadrul proiectului derulat de Ministerul Culturii și

Cultelor sub titulatura „Mai bine o carte”, dar că va trebui să semneze cu

acesta un contract scris, probator al cesiunii drepturilor patrimoniale

susceptibile a fi utilizate într-un spot publicitar. Acest acord de voință nu

s-a realizat, deși a trecut o perioadă de 2 ani de la data difuzării clipului

și până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, s-a reținut că

reclamantul și-a exprimat intenția de a încheia un contract de cesiune a

drepturilor patrimoniale derivând din calitatea de autor și interpret, contract

care să prevadă obiectul și întinderea drepturilor cedate, dar că acest

contract, pentru încheierea căruia reclamantul și-a manifestat disponibilitatea,

nu s-a încheiat.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996

autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod

și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei

de către alții.

Potrivit art. 39 din aceeași lege,

autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor

persoane numai drepturile sale patrimoniale.

Conform art. 41, contractul de

cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale

transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acesta, modalitățile de

utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului

dreptului de autor.

Art. 42 prevede că existența și

conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi

numai prin forma scrisă a acestuia, excepție făcând contractele având drept

obiect opere utilizate în presă.

Date fiind toate aceste texte de

lege, în mod corect a reținut curtea de apel încălcarea de către pârât a

dreptului patrimonial de autor cu privire la utilizarea operei, în condițiile

în care, fără a încheia contractul de cesiune prevăzut de lege și solicitat de

reclamant, pârâtul a folosit opera muzicală compusă de acesta prin includerea

într-o altă operă, audiovizuală.

Pentru aceleași considerente, însă

cu referire la art. 98 din Legea nr. 8/1996, s-a constatat în mod corect și

încălcarea dreptului patrimonial conex al reclamantului, care decurge din

calitatea acestuia de artist interpret al melodiei.

În acest context trebuie menționat

că împrejurarea că reclamantul își manifestase intenția de a ceda folosința

drepturilor sale cu titlu gratuit nu exonera pe pârât de obligația de a încheia

contractul de cesiune, în condițiile legii, contract care are menirea de a face

dovada limitelor cesiunii, în funcție de specificul obiectului acesteia și de

dispozițiile speciale din art. 68 al Legii nr. 8/1996.

Față de toate prevederile anterior

redate ale legii dreptului de autor și drepturilor conexe, în speță sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar referirile recurentului

la intenția directă sau indirectă cu care a acționat, cu trimitere la art. 1000

alin. (3) C. civ. nu au nicio relevanță.

De altfel, textul de lege menționat

a fost utilizat de curtea de apel în demonstrarea relației dintre pârât și

chemata în garanție, pe care a definit-o ca fiind una dintre comitent și

prepus; curtea de apel a înlăturat astfel apărarea pârâtului care pretindea că

chematei în garanție îi aparține calitatea de producător și nu i se poate

imputa că a depășit limitele învestirii, pe considerentul că acest text de lege

nu apare în cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

1.6. Critica referitoare la

acordarea de către instanța de apel a mai mult decât s-a cerut sau a ceea ce nu

s-a cerut, pe considerentul că reclamantul nu a motivat în fapt și în drept

prejudiciul pretins, nu poate fi primită.

Reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 3.306.000 lei, echivalentul a 1.000.000 Euro

calculat la cursul B.N.R. în data de 8 mai 2007, iar instanța de apel i-a

acordat suma de 10.000 Euro, deci mai puțin decât a cerut reclamantul.

În atare situație nu se poate reține

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

1.7. Nici critica întemeiată pe

greșita aplicare a art. 293 C. proc. civ. nu este întemeiată.

În mod corect a reținut curtea de

apel că, în lipsa unui apel, pretențiile pârâtului împotriva chematei în

gar