ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11054 din 8 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI–a comercială, în dosarul nr. 11311/3/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului C.G.I., formulată împotriva pârâților G.A. și SC M. SRL București. În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat excluderea pârâtului din societate în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 pentru fraudă în dauna averii societare și folosirea semnăturii sociale în folosul lui și al altora.

Frauda presupune săvârșirea unor acte sau fapte contrare legii și actului constitutiv cu intenție în folosul administratorului sau a altora urmărindu-se prejudicierea societății, susținând că pârâtul s-a folosit de semnătura socială în folosul lui și în dauna societății uzând de dubla calitate de asociat și administrator, cu depășirea limitelor prerogativelor legale și statutare în exercitarea drepturilor izvorâte din raportul de mandat managerial încredințat, executarea cu rea-credință a pactului societar.

În urma probelor administrate în cauză, instanța a considerat că acțiunile pârâtului, efectuate în calitate de administrator nu pot fi considerate ca fiind săvârșite cu intenția de a frauda societatea, noile angajări de persoane fiind justificate datorită extinderii activității societății în anul 2007, context în care a fost angajată și soția pârâtului, situație care nu s-a dovedit de reclamant ca fiind prejudiciabilă, astfel de angajări fiind de competența administratorului conform Hotărârii adunării generale din 20 decembrie 2006. S-a mai avut în vedere că, o atribuție a administratorului este și remunerarea angajaților cu contract de muncă, stabilită în temeiul aceleiași hotărâri a adunării generale și permisă de lege, art. 155 C. mun.

Referitor la bonusurile, primele anuale acordate la sfârșitului anului 2007 ca o recunoaște a activității desfășurate în cursul anului respectiv, producătoare de profit și pentru motivarea salariaților în vederea îmbunătățirii activității acestora în continuare s-a acționat tot în limita mandatului. În același context s-au efectuat plăți pentru administrator către experți colaboratori în baza unor contracte încheiate și necontestate, toate aceste operațiuni fiind înregistrate în evidențele financiare - contabile ale societății și aprobate în adunările generale care au analizat situațiile financiare pe anul 2007. Prin urmare nu se poate reține că pârâtul a acționat contrar prevederilor statutare ori dispozițiilor legale.

Referitor la hotărârea adunării generale din 29 noiembrie 2006 necontestată până în prezent în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990 reclamantul a susținut că s-a adoptat fără respectarea regulii majorității absolute a asociaților și părților sociale, aspecte care trebuiau probate, situația neputând fi reținută ca o fraudă pentru a constitui o condiție de excludere acțiunile pârâtului fiind confirmate în cadrul adunărilor generale în condițiile susmenționate. Nu s-au acceptat susținerile reclamantului potrivit cu care pârâtul ar fi renunțat intempestiv la mandat, avându-se în vedere că așa cum s-a reținut în procesul - verbal al adunării generale din 20 februarie 2008, reclamantul a solicitat demisia administratorului mandatul fiind depus în baza declarației autentificate de BNP C.E.

din 27 februarie 2008 adusă la cunoștința asociaților din A.G.A. de la 6 martie 2008. Totodată s-a avut în vedere că nu s-a dovedit că pârâtul ar fi săvârșit fapte de concurență neloială în sensul că ar fi dirijat clientela societății către o societate pe care o controla. De asemenea, avându-se în vedere că nu s-au dovedit condițiile prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, Tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 316 din 16 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, referitor la primul motiv de recurs (prin gruparea pct. 1 - 12) – că, prin încheierea din 15 ianuarie 2009 (Vol.I dosar Tribunalul București) s-au încuviințat părților probe cu înscrisuri, interogatorii și martori și s-a prorogat discutarea probei cu expertiză contabilă după depunerea înscrisurilor pentru perioada 2006, 2007, 2008, probe încuviințate în condițiile art. 167 C. proc. civ., iar față de modul în care s-a pus în discuția părților probatoriul, modul de încuviințare - și ulterior de administrare – nu s-a încălcat nicio normă procedurală astfel încât nu există niciun motiv care să atragă nulitatea absolută a acestei încheieri.

Cu privire la încheierea de ședință din 1 octombrie 2009 – care este și încheierea de dezbateri – și prin care s-a discutat utilitatea în concludența administrării probei cu expertiză financiară contabilă s-a constatat că instanța de fond a apreciat că nu se impune administrarea unei astfel de probe având în vedere celelalte probe administrate în cauză (înscrisuri, martori, interogatoriu), apreciere lăsată la latitudinea instanței, care poate dispune sau nu administrarea unei probe dacă o consideră concludentă, pertinentă și utilă cauzei. S-a constatat că, instanța de fond a motivat pentru ce nu a apreciat necesară administrarea unei astfel de probe, iar față de modul de întocmire a încheierii de ședință și față de cele reținute nu există nicio încălcare a normelor de procedură care să atragă nulitatea încheierii.

Mai mult nici instanța de apel nu a apreciat necesară efectuarea unei expertize contabile în cauză față de motivele de excludere invocate din înscrisurile și celelalte probe administrate în cauză nu rezultă că o astfel de probă este concludentă. Cu privire la al II-lea motiv de apel – referitor la frauda în dauna societății s-a reținut că se critică hotărârea adunării generale din 20 decembrie 2006, în baza căreia administratorul societății a fost mandatat să decidă cu privire la salarizarea angajaților. Astfel, s-a avut în vedere că, înscrisul intitulat „notă” și aflat la Vol.II dosar Tribunalul București a fost emis în urma Adunării generale din 20 decembrie 2006 în care s-a hotărât mărirea indemnizației administratorului (pct. 4 din nota la care au achiesat toți asociații) nu a fost atacat conform art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, (nu s-a invocat niciun motiv care să atragă nulitatea absolută a hotărârii).

Motivele referitoare la hotărârea din luna noiembrie 2007 privind plata sumei de 19.588 lei, reprezentând salariul către soția pârâtului – din înscrisul aflat la Vol.II dosar Tribunalul București, secția a V-a comercială, s-a constatat că acordarea unei prime pentru activitatea administratorului, pentru rezultatele obținute în anul 2007, hotărâre care de asemenea nu a fost atacată în condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, iar cu referire la angajarea și plata unor sume de bani către soția pârâtului temeiul legal și contractual îl constituie Codul muncii, contractul individual de muncă (Vol.II dosar Tribunalul București) decizii și acte adiționale la contractul individual de muncă ale d-nei G.L.

acte încheiate cu angajatorul SC M. SRL reprezentat prin administrator G.A. Întrucât pentru perioada în care a fost administrator pârâtul G.A. nu s-a dovedit că acesta a desfășurat vreo activitate în dauna societății sau s-a folosit de semnătura socială aspecte ce nu rezultă nici din hotărârile adoptate ulterior demisiei acestuia – nereținându-se și nefiind demarată nicio acțiune în răspunderea administratorului nu au fost reținute nici celelalte critici ale reclamantului, fiind esențial așa cum a reținut și instanța de fond că hotărârile adunării generale invocate nu au fost atacate în condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, și că pentru a putea fi aplicate dispozițiile articolului 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, fraudarea în dauna societății și folosirea semnăturii sociale și a capitalului social de către administrator trebuie dovedite.

Împotriva deciziei, reclamantul C.G.I. a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele: - Prin decizia atacată au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din încălcarea dreptului său la apărare ca efect al respingerii cererii de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, respectiv amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, în situația imposibilității de prezentare a apărătorului ales. De asemenea, decizia atacată încalcă dreptul la apărare, principiul contradictorialității dezbaterilor și principiul egalității armelor procesuale, fiind nesocotit art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că pentru data de 12 mai 2010, apărătorul său a transmis la dosarul cauzei o cerere de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, prezentându-se în instanță un colaborator al său – cu mandat restrâns, doar pentru a susține cererea de amânare a cauzei, invocând imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, iar instanța a respins în mod nelegal cererea de amânare cu nesocotirea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., a dreptului la apărare ce este garantat prin art. 24 din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. - Decizia atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., decurgând din faptul că instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților probele solicitate. - Decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În argumentare, recurenta susține că, la instanța de fond a solicitat efectuarea unei expertize contabile, iar proba a fost respinsă nelegal prin încheierea din 1 octombrie 2009, fără motivare, iar argumentul instanței de apel potrivit cu care – aprecierea necesității administrării probelor este lăsată la latitudinea instanței de judecată – este nelegal. Se mai arată că lipsa expertizei face imposibilă cercetarea completă a fondului și înțelegerea corectă a mecanismului excluderii și că, principiul motivării hotărârii judecătorești este o garanție procesuală a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, iar încălcarea sa este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunțate.

- Pretenția de excludere a pârâtului este întemeiată, fiind cumulativ întrunite condițiile de fond în conformitate cu art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. După ce recurenta expune motivele pentru care a solicitat excluderea pârâtului din societate apreciază că nu trebuie ignorate dispozițiile prohibitive ale art. 79 alin. (1) din Legea societăților comerciale cu trimitere la normele conținute de art. 197 alin. (3), care instituie obligația administratorului ca, într-o operațiune determinată, în care (...) are, pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare societății, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operațiune.

Definind noțiunea de fraudă și componentele acesteia recurentul susține următoarele: - simpla încheiere a contractului individual de muncă între societate reprezentată de pârât și soția sa constituie o încălcare a obligației prevăzută de art. 79 alin. (1), faptă ce se circumscrise folosirii abuzive a semnăturii sociale în folosul său - prin plata sumei de 19.588 lei către soția sa, pârâtul s-a folosit de semnătura socială și a fraudat societatea, întrucât prin contractul de muncă nu s-au prevăzut clauze referitoare la sporuri, indemnizații acordate salariatului - nu există nicio justificare pertinentă care să legitimeze fapta pârâtului contrară legii și actului constitutiv de a plăti fără temei legal ori contractual, intenția acestuia fiind de a diminua profitul societății, într-o operațiune în care avea un înțeles direct - contrar prevederilor statutare, pârâtul și-a acordat o primă în cuantum de 12.000 lei, invocând o pretinsă hotărâre a A.G.A., care este lovită de nulitate absolută, fiind adoptată cu încălcarea regulii majorității absolute a asociațiilor - deși a invocat, în primă instanță, pe cale de apărare – nulitatea absolută a actului juridic, instanța de fond a înlăturat în mod nelegal și superficial această apărare pentru motivul că nu a fost contestată în condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990,

iar instanța de apel nu a motivat toate aspectele învederate sub acest motiv de apel - nu există prevederi statutare referitoare la posibilitatea administratorului de a primi remunerații din patrimoniul social, iar sub acest aspect faptele pârâtului au prejudiciat societatea - pârâtul a depășit prerogativele legale și statutare în exercitarea drepturilor izvorâte din dreptul de mandat, fiind răspunzător pentru frauda produsă în dauna societății – faptele sale evidențiază exercitarea cu rea - credință a pactului societar - decizia pronunțată este dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. alin. (1) și (3) C. proc. civ., art. 129 alin. (1) și art. 116 9 C. civ. Recurenta susține că din cuprinsul scriptelor dosarului, nu rezultă înscrisurile justificative privind cuantumul cheltuielilor de judecată și nici faptul că acestea au fost plătite în calea de atac.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată se apreciază că nu s-a avut în vedere valoarea pricinii, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat și nici dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cu care instanța poate micșora sau majora onorariul de avocat. Prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2010, intimatul G.A. a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: - Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se susține nelegalitatea deciziei prin aceea că s-ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., decurgând din încălcarea dreptului la apărare ca efect al respingerii cererii de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței, respingerea cererii de amânare ce echivalează și cu încălcarea contradictorialității dezbaterilor, a principiului egalității armelor procesuale și cu violarea art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. se constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 12 mai 2010, în care au fost consemnate dezbaterile și prin care s-a amânat pronunțarea asupra cauzei (ce face parte integrantă din decizie) s-a reținut cererea formulată de apărătorul reclamantului apelant prin care a solicitat strigarea cauzei la sfârșitul ședinței, precum și cererea de amânare a cauzei (nemotivată) formulată de același apărător.

Urmare cererilor menționate, instanța a procedat la a doua strigare când, pentru reclamant s-a prezentat un alt avocat (C.D.), care a avut împuternicire doar pentru a solicita amânarea cauzei și pentru a lua termenul în cunoștință, substituindu-l pe apărătorul ales de parte (M.P.). Cu privire la cererea de amânare, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., în sensul în care, respingând ca nedovedită cererea de amânare (dat fiind că nu s-a invocat niciun motiv pentru care s-ar fi impus amânarea cauzei, care să fi justificat imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales) a dispus amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise. Așa fiind, apelantului – reclamant nu i s-a încălcat dreptul la apărare, în contextul în care cererea de amânare a cauzei la alt termen nu a fost motivată, aplicându-se corect art. 156 C. proc.

civ., potrivit cu care instanța nu poate acorda termen decât pentru motive temeinice. Mai mult, deși nu a solicitat, instanța a amânat pronunțarea în dosar, caz în care reclamantul nu a fost – în niciun fel – prejudiciat sub aspectul lipsei unei apărări competente, deoarece avea posibilitatea formulării și depunerii de concluzii scrise. Din aceeași încheiere rezultă că – după reținerea cauzei în pronunțare – apărătorul ales s-a prezentat și a solicitat să se ia act de prezența sa, iar faptul că nu a depus concluzii scrise nu poate fi imputat instanței. În consecință, criticile recurentului invocate în cadrul punctului I din recurs (concretizate în cele susținute – la pct. 1 – 20) sunt nefondate, neputându-se susține nici încălcarea principiului contradictorialității și nici a art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

pentru aceleași considerente expuse anterior. II. Nici critica prin care se susține încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din faptul de a nu a se fi pus în discuția părților probele solicitate prin cererea de apel nu poate fi primită, întrucât la termenul de ședință din 24 martie 2010 – așa cum rezultă din încheierea de ședință din aceeași dată – instanța a dat posibilitatea reclamantului să ia la cunoștință de întâmpinare și, în vederea discutării probatoriilor, a amânat cauza la 12 mai 2010 când, nici reclamantul și nici apărătorul ales nu s-au prezentat din motive ce nu pot fi imputate instanței, care a respectat întocmai drepturile procesuale ale părților.

În atare situație, argumentele expuse la pct. 1 – 6 aduse în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs sunt nefondate, în contextul în care părților li s-a acordat dreptul de a face cereri, de a propune și administra probe și de a pune concluzii în fața instanței. III. Cu privire la pretinsa nelegalitate a deciziei din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu referire strictă la lipsa motivării deciziei a neînsușirii de către instanță a criticii din apel ce a vizat respingerea probei cu expertiză financiar – contabilă de către prima instanță este fără suport. Prin argumentele de la punctele 1 – 12 subsumate acestui motiv de recurs, recurentul critică sentința instanței de fond concluzionând că „instanța de apel trebuia să observe că din analiza sentinței apelate rezultă fără putință de tăgadă că prima instanță nu a analizat deloc probele administrate în cauză”.

Ori, faptul că motivarea deciziei pe aspectul invocat este considerată de recurent ca fiind nemulțumitoare ori neîndestulătoare nu poate atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Din cuprinsul deciziei atacate rezultă că probele cu înscrisuri, interogatorii și martori au fost încuviințate cu respectarea prevederilor art. 167 C. proc. civ., iar în ceea ce privește proba cu expertiză financiar – contabilă a cărei utilitate și concludență ce a fost pusă în discuția părților la 1 octombrie 2009 (așa cum rezultă din încheierea de ședință din aceeași dată, care este și încheierea de dezbateri) a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei.

Instanța de apel a expus considerentele pentru care a înlăturat criticile reclamantului, arătând că aprecierea asupra administrării sau nu a unei probe este atributul instanței, care în situația în care constată că aceasta nu este concludentă, pertinentă și utilă cauzei poate să dispună asupra respingerii. Mai mult, instanța de apel a apreciat că efectuarea expertizei nu era necesară în raport de motivele de excludere invocate și de celelalte probe administrate în cauză mai ales că partea - prin obiectivele propuse – a solicitat ca expertul să stabilească temeiurile legale și contractuale în baza cărora a acționat pârâtul. IV. Cu privire la argumentele expuse la pct. 1 – 44, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 prin care se invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc.

civ. se impune a se preciza că instanța de recurs se va limita strict doar la analiza acelora ce se referă la nelegalitatea deciziei, iar nu la cele ce privesc stabilirea situației de fapt ori aprecierea dată probelor administrate în cauză. Astfel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea în excluderea pârâtului din societate pe dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, situație ce privește numai pe asociații care au și calitatea de administratori și care, în exercitarea atribuțiilor lor sau în legătură cu acestea au comis o fraudă în dauna societății sau au folosit capitalul social al societății sau semnătura, în mod abuziv ori neîndreptățit, în folosul lor sau al altora. În cauză, reclamantul nu a reușit să dovedească faptul că, în perioada în care pârâtul a îndeplinit calitatea de administrator în cadrul societății, ar fi desfășurat vreo activitate în dauna acesteia sau că s-ar fi folosit de semnătură în mod abuziv ori neîndreptățit.

Toate acțiunile imputate pârâtului au la bază hotărâri ale adunării generale a asociaților (hotărâri din 10 decembrie 2006, 20 decembrie 2006, 1 noiembrie 2007, 6 martie 2008) hotărâri necontestate conform procedurii instituite prin art. 132 din lege, iar în situația în care se invocă inclusiv depășirea limitelor mandatului de către pârâtul administrator legea prevede remediile necesare prin atragerea răspunderii acestuia. Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se constată că instanța de apel a respectat principiul înscris în alin. (1) al normei, în sensul că partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată, la cererea părții care a triumfat.

În privința cuantumului acordat de instanța de apel, Înalta Curte nu poate face ea însăși o apreciere a proporționalității onorariului de avocat nici cu obiectul pretențiilor reclamantului și nici cu complexitatea cauzei deduse judecății, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motivele de nelegalitate, iar nu și pentru motive de netemeinicie. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și va da eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în această cale procesuală. Conform actelor depuse la dosar în dovedirea cheltuielilor efectuate (factura fiscală din 22 octombrie 2010 și chitanța) cuantumul cheltuielilor de judecată va fi de 6.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamantul C.G.I., împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 316 din 19 mai 2010, ca nefondat. Obligă recurentul – reclamant să plătească intimatului – pârât G.A. suma de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2011.