ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11054 din 8

octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI–a comercială,

în dosarul nr. 11311/3/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

reclamantului C.G.I., formulată împotriva pârâților G.A. și SC M. SRL

București.

În considerentele

sentinței, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat excluderea

pârâtului din societate în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990

pentru fraudă în dauna averii societare și folosirea semnăturii sociale în

folosul lui și al altora. Frauda presupune săvârșirea unor acte sau fapte

contrare legii și actului constitutiv cu intenție în folosul administratorului

sau a altora urmărindu-se prejudicierea societății, susținând că pârâtul s-a

folosit de semnătura socială în folosul lui și în dauna societății uzând de

dubla calitate de asociat și administrator, cu depășirea limitelor prerogativelor

legale și statutare în exercitarea drepturilor izvorâte din raportul de mandat

managerial încredințat, executarea cu rea-credință a pactului societar.

În urma probelor

administrate în cauză, instanța a considerat că acțiunile pârâtului, efectuate

în calitate de administrator nu pot fi considerate ca fiind săvârșite cu

intenția de a frauda societatea, noile angajări de persoane fiind justificate

datorită extinderii activității societății în anul 2007, context în care a fost

angajată și soția pârâtului, situație care nu s-a dovedit de reclamant ca fiind

prejudiciabilă, astfel de angajări fiind de competența administratorului

conform Hotărârii adunării generale din 20 decembrie 2006.

S-a mai avut în

vedere că, o atribuție a administratorului este și remunerarea angajaților cu

contract de muncă, stabilită în temeiul aceleiași hotărâri a adunării generale

și permisă de lege, art. 155 C. mun. Referitor la bonusurile, primele anuale

acordate la sfârșitului anului 2007 ca o recunoaște a activității desfășurate

în cursul anului respectiv, producătoare de profit și pentru motivarea

salariaților în vederea îmbunătățirii activității acestora în continuare s-a

acționat tot în limita mandatului. În același context s-au efectuat plăți

pentru administrator către experți colaboratori în baza unor contracte

încheiate și necontestate, toate aceste operațiuni fiind înregistrate în evidențele

financiare - contabile ale societății și aprobate în adunările generale care au

analizat situațiile financiare pe anul 2007. Prin urmare nu se poate reține că

pârâtul a acționat contrar prevederilor statutare ori dispozițiilor legale.

Referitor la hotărârea adunării generale din 29 noiembrie 2006 necontestată

până în prezent în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990 reclamantul a

susținut că s-a adoptat fără respectarea regulii majorității absolute a

asociaților și părților sociale, aspecte care trebuiau probate, situația

neputând fi reținută ca o fraudă pentru a constitui o condiție de excludere

acțiunile pârâtului fiind confirmate în cadrul adunărilor generale în

condițiile susmenționate.

Nu s-au acceptat

susținerile reclamantului potrivit cu care pârâtul ar fi renunțat intempestiv

la mandat, avându-se în vedere că așa cum s-a reținut în procesul - verbal al

adunării generale din 20 februarie 2008, reclamantul a solicitat demisia

administratorului mandatul fiind depus în baza declarației autentificate de BNP

C.E. din 27 februarie 2008 adusă la cunoștința asociaților din A.G.A. de la 6

martie 2008.

Totodată s-a avut în

vedere că nu s-a dovedit că pârâtul ar fi săvârșit fapte de concurență neloială

în sensul că ar fi dirijat clientela societății către o societate pe care o

controla.

De asemenea,

avându-se în vedere că nu s-au dovedit condițiile prevăzute de art. 222 din

Legea nr. 31/1990, Tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 316

din 16 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut, referitor la primul motiv de recurs (prin

gruparea pct. 1 - 12) – că, prin încheierea din 15 ianuarie 2009 (Vol.I dosar

Tribunalul București) s-au încuviințat părților probe cu înscrisuri,

interogatorii și martori și s-a prorogat discutarea probei cu expertiză

contabilă după depunerea înscrisurilor pentru perioada 2006, 2007, 2008, probe

încuviințate în condițiile art. 167 C. proc. civ., iar față de modul în care

s-a pus în discuția părților probatoriul, modul de încuviințare - și ulterior

de administrare – nu s-a încălcat nicio normă procedurală astfel încât nu

există niciun motiv care să atragă nulitatea absolută a acestei încheieri.

Cu privire la

încheierea de ședință din 1 octombrie 2009 – care este și încheierea de

dezbateri – și prin care s-a discutat utilitatea în concludența administrării

probei cu expertiză financiară contabilă s-a constatat că instanța de fond a

apreciat că nu se impune administrarea unei astfel de probe având în vedere

celelalte probe administrate în cauză (înscrisuri, martori, interogatoriu),

apreciere lăsată la latitudinea instanței, care poate dispune sau nu

administrarea unei probe dacă o consideră concludentă, pertinentă și utilă

cauzei.

S-a constatat că,

instanța de fond a motivat pentru ce nu a apreciat necesară administrarea unei

astfel de probe, iar față de modul de întocmire a încheierii de ședință și față

de cele reținute nu există nicio încălcare a normelor de procedură care să

atragă nulitatea încheierii.

Mai mult nici

instanța de apel nu a apreciat necesară efectuarea unei expertize contabile în

cauză față de motivele de excludere invocate din înscrisurile și celelalte

probe administrate în cauză nu rezultă că o astfel de probă este concludentă.

Cu privire la al

II-lea motiv de apel – referitor la frauda în dauna societății s-a reținut că

se critică hotărârea adunării generale din 20 decembrie 2006, în baza căreia

administratorul societății a fost mandatat să decidă cu privire la salarizarea angajaților.

Astfel, s-a avut în

vedere că, înscrisul intitulat „notă” și aflat la Vol.II dosar Tribunalul

București a fost emis în urma Adunării generale din 20 decembrie 2006 în care

s-a hotărât mărirea indemnizației administratorului (pct. 4 din nota la care au

achiesat toți asociații) nu a fost atacat conform art. 132 din Legea nr. 31/1990,

republicată, (nu s-a invocat niciun motiv care să atragă nulitatea absolută a

hotărârii).

Motivele referitoare

la hotărârea din luna noiembrie 2007 privind plata sumei de 19.588 lei,

reprezentând salariul către soția pârâtului – din înscrisul aflat la Vol.II

dosar Tribunalul București, secția a V-a comercială, s-a constatat că acordarea

unei prime pentru activitatea administratorului, pentru rezultatele obținute în

anul 2007, hotărâre care de asemenea nu a fost atacată în condițiile art. 132

din Legea nr. 31/1990, republicată, iar cu referire la angajarea și plata unor

sume de bani către soția pârâtului temeiul legal și contractual îl constituie

Codul muncii, contractul individual de muncă (Vol.II dosar Tribunalul

București) decizii și acte adiționale la contractul individual de muncă ale

d-nei G.L. acte încheiate cu angajatorul SC M. SRL reprezentat prin

administrator G.A.

Întrucât pentru

perioada în care a fost administrator pârâtul G.A. nu s-a dovedit că acesta a

desfășurat vreo activitate în dauna societății sau s-a folosit de semnătura

socială aspecte ce nu rezultă nici din hotărârile adoptate ulterior demisiei

acestuia – nereținându-se și nefiind demarată nicio acțiune în răspunderea

administratorului nu au fost reținute nici celelalte critici ale reclamantului,

fiind esențial așa cum a reținut și instanța de fond că hotărârile adunării

generale invocate nu au fost atacate în condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990,

republicată, și că pentru a putea fi aplicate dispozițiile articolului 222 lit.

d) din Legea nr. 31/1990, republicată, fraudarea în dauna societății și

folosirea semnăturii sociale și a capitalului social de către administrator

trebuie dovedite.

Împotriva deciziei,

reclamantul C.G.I. a declarat recurs prin care a invocat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

cărora a susținut următoarele:

- Prin decizia

atacată au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din

încălcarea dreptului său la apărare ca efect al respingerii cererii de strigare

a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, respectiv amânarea cauzei pentru

lipsă de apărare, în situația imposibilității de prezentare a apărătorului

ales. De asemenea, decizia atacată încalcă dreptul la apărare, principiul

contradictorialității dezbaterilor și principiul egalității armelor procesuale,

fiind nesocotit art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

În susținerea acestui

motiv de recurs, se arată că pentru data de 12 mai 2010, apărătorul său a

transmis la dosarul cauzei o cerere de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței

de judecată, prezentându-se în instanță un colaborator al său – cu mandat

restrâns, doar pentru a susține cererea de amânare a cauzei, invocând

imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, iar instanța a respins în mod

nelegal cererea de amânare cu nesocotirea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ.,

a dreptului la apărare ce este garantat prin art. 24 din Constituție, precum și

a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

- Decizia atacată a

fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din faptul că instanța

nu a pus în discuția contradictorie a părților probele solicitate.

- Decizia a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ.

În argumentare,

recurenta susține că, la instanța de fond a solicitat efectuarea unei expertize

contabile, iar proba a fost respinsă nelegal prin încheierea din 1 octombrie

2009, fără motivare, iar argumentul instanței de apel potrivit cu care – aprecierea

necesității administrării probelor este lăsată la latitudinea instanței de

judecată – este nelegal.

Se mai arată că lipsa

expertizei face imposibilă cercetarea completă a fondului și înțelegerea

corectă a mecanismului excluderii și că, principiul motivării hotărârii

judecătorești este o garanție procesuală a dreptului la apărare și a dreptului

la un proces echitabil, iar încălcarea sa este sancționată cu nulitatea

absolută a hotărârii astfel pronunțate.

- Pretenția de

excludere a pârâtului este întemeiată, fiind cumulativ întrunite condițiile de

fond în conformitate cu art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

După ce recurenta

expune motivele pentru care a solicitat excluderea pârâtului din societate

apreciază că nu trebuie ignorate dispozițiile prohibitive ale art. 79 alin. (1)

din Legea societăților comerciale cu trimitere la normele conținute de art.

197 alin. (3), care instituie obligația administratorului ca, într-o operațiune

determinată, în care (...) are, pe cont propriu sau pe contul altuia interese

contrare societății, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind

această operațiune.

Definind noțiunea de

fraudă și componentele acesteia recurentul susține următoarele:

- simpla încheiere a

contractului individual de muncă între societate reprezentată de pârât și soția

sa constituie o încălcare a obligației prevăzută de art. 79 alin. (1), faptă ce

se circumscrise folosirii abuzive a semnăturii sociale în folosul său

- prin plata sumei de

19.588 lei către soția sa, pârâtul s-a folosit de semnătura socială și a

fraudat societatea, întrucât prin contractul de muncă nu s-au prevăzut clauze

referitoare la sporuri, indemnizații acordate salariatului

- nu există nicio

justificare pertinentă care să legitimeze fapta pârâtului contrară legii și

actului constitutiv de a plăti fără temei legal ori contractual, intenția

acestuia fiind de a diminua profitul societății, într-o operațiune în care avea

un înțeles direct

- contrar prevederilor

statutare, pârâtul și-a acordat o primă în cuantum de 12.000 lei, invocând o

pretinsă hotărâre a A.G.A., care este lovită de nulitate absolută, fiind

adoptată cu încălcarea regulii majorității absolute a asociațiilor

- deși a invocat, în

primă instanță, pe cale de apărare – nulitatea absolută a actului juridic,

instanța de fond a înlăturat în mod nelegal și superficial această apărare

pentru motivul că nu a fost contestată în condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990,

iar instanța de apel nu a motivat toate aspectele învederate sub acest motiv de

apel

- nu există prevederi

statutare referitoare la posibilitatea administratorului de a primi remunerații

din patrimoniul social, iar sub acest aspect faptele pârâtului au prejudiciat

societatea

- pârâtul a depășit

prerogativele legale și statutare în exercitarea drepturilor izvorâte din

dreptul de mandat, fiind răspunzător pentru frauda produsă în dauna societății

– faptele sale evidențiază exercitarea cu rea - credință a pactului societar

- decizia pronunțată este

dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. alin. (1) și (3) C.

proc. civ., art. 129 alin. (1) și art. 116

9

C. civ.

Recurenta susține că

din cuprinsul scriptelor dosarului, nu rezultă înscrisurile justificative

privind cuantumul cheltuielilor de judecată și nici faptul că acestea au fost

plătite în calea de atac.

Cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată se apreciază că nu  s-a avut în vedere

valoarea pricinii, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat și nici

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cu care instanța poate

micșora sau majora onorariul de avocat.

Prin întâmpinarea

depusă la 26 octombrie 2010, intimatul G.A. a solicitat respingerea recursului

și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

- Cu privire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se

susține nelegalitatea deciziei prin aceea că  s-ar fi încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., decurgând din încălcarea dreptului la apărare ca efect al respingerii

cererii de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței, respingerea cererii de

amânare ce echivalează și cu încălcarea contradictorialității dezbaterilor, a

principiului egalității armelor procesuale și cu violarea art. 6 paragraful 1

din C.E.D.O. se constată următoarele:

Prin încheierea de

ședință din 12 mai 2010, în care au fost consemnate dezbaterile și prin care

s-a amânat pronunțarea asupra cauzei (ce face parte integrantă din decizie) s-a

reținut cererea formulată de apărătorul reclamantului apelant prin care a

solicitat strigarea cauzei la sfârșitul ședinței, precum și cererea de amânare

a cauzei (nemotivată) formulată de același apărător.

Urmare cererilor

menționate, instanța a procedat la a doua strigare când, pentru reclamant s-a

prezentat un alt avocat (C.D.), care a avut împuternicire doar pentru a

solicita amânarea cauzei și pentru a lua termenul în cunoștință, substituindu-l

pe apărătorul ales de parte (M.P.).

Cu privire la cererea

de amânare, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 156 C. proc.

civ., în sensul în care, respingând ca nedovedită cererea de amânare (dat fiind

că nu s-a invocat niciun motiv pentru care s-ar fi impus amânarea cauzei, care

să fi justificat imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales) a dispus

amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.

Așa fiind,

apelantului – reclamant nu i s-a încălcat dreptul la apărare, în contextul în

care cererea de amânare a cauzei la alt termen nu a fost motivată, aplicându-se

corect art. 156 C. proc. civ., potrivit cu care instanța nu poate acorda termen

decât pentru motive temeinice. Mai mult, deși nu a solicitat, instanța a amânat

pronunțarea în dosar, caz în care reclamantul nu a fost – în niciun fel –

prejudiciat sub aspectul lipsei unei apărări competente, deoarece avea

posibilitatea formulării și depunerii de concluzii scrise.

Din aceeași încheiere

rezultă că – după reținerea cauzei în pronunțare – apărătorul ales s-a

prezentat și a solicitat să se ia act de prezența sa, iar faptul că nu a depus

concluzii scrise nu poate fi imputat instanței.

În consecință,

criticile recurentului invocate în cadrul punctului I din recurs (concretizate

în cele susținute – la pct. 1 – 20) sunt nefondate, neputându-se susține nici

încălcarea principiului contradictorialității și nici a art. 6 paragraful 1 din

C.E.D.O. pentru aceleași considerente expuse anterior.

II. Nici critica prin

care se susține încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din faptul de a nu a

se fi pus în discuția părților probele solicitate prin cererea de apel nu poate

fi primită, întrucât la termenul de ședință din 24 martie 2010 – așa cum

rezultă din încheierea de ședință din aceeași dată – instanța a dat

posibilitatea reclamantului să ia la cunoștință de întâmpinare și, în vederea

discutării probatoriilor, a amânat cauza la 12 mai 2010 când, nici reclamantul

și nici apărătorul ales nu s-au prezentat din motive ce nu pot fi imputate

instanței, care a respectat întocmai drepturile procesuale ale părților.

În atare situație,

argumentele expuse la pct. 1 – 6 aduse în susținerea celui de-al doilea motiv

de recurs sunt nefondate, în contextul în care părților li s-a acordat dreptul

de a face cereri, de a propune și administra probe și de a pune concluzii în

fața instanței.

III. Cu privire la

pretinsa nelegalitate a deciziei din perspectiva încălcării și aplicării

greșite a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu referire strictă la

lipsa motivării deciziei a neînsușirii de către instanță a criticii din apel ce

a vizat respingerea probei cu expertiză financiar – contabilă de către prima

instanță este fără suport.

Prin argumentele de

la punctele 1 – 12 subsumate acestui motiv de recurs, recurentul critică

sentința instanței de fond concluzionând că „instanța de apel trebuia să

observe că din analiza sentinței apelate rezultă fără putință de tăgadă că

prima instanță nu a analizat deloc probele administrate în cauză”.

Ori, faptul că

motivarea deciziei pe aspectul invocat este considerată de recurent ca fiind

nemulțumitoare ori neîndestulătoare nu poate atrage incidența prevederilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Din cuprinsul

deciziei atacate rezultă că probele cu înscrisuri, interogatorii și martori au

fost încuviințate cu respectarea prevederilor art. 167 C. proc. civ., iar în

ceea ce privește proba cu expertiză financiar – contabilă a cărei utilitate și

concludență ce a fost pusă în discuția părților la 1 octombrie 2009 (așa cum

rezultă din încheierea de ședință din aceeași dată, care este și încheierea de

dezbateri) a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei.

Instanța de apel a

expus considerentele pentru care a înlăturat criticile reclamantului, arătând

că aprecierea asupra administrării sau nu a unei probe este atributul

instanței, care în situația în care constată că aceasta nu este concludentă,

pertinentă și utilă cauzei poate să dispună asupra respingerii.

Mai mult, instanța de

apel a apreciat că efectuarea expertizei nu era necesară în raport de motivele

de excludere invocate și de celelalte probe administrate în cauză mai ales că

partea - prin obiectivele propuse – a solicitat ca expertul să stabilească

temeiurile legale și contractuale în baza cărora a acționat pârâtul.

IV. Cu privire la

argumentele expuse la pct. 1 – 44, în susținerea motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 prin care se invocă încălcarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ. se impune a se preciza

că instanța de recurs se va limita strict doar la analiza acelora ce se referă

la nelegalitatea deciziei, iar nu la cele ce privesc stabilirea situației de

fapt ori aprecierea dată probelor administrate în cauză.

Astfel, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea în excluderea pârâtului din societate pe dispozițiile art.

222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, situație ce privește numai pe asociații care

au și calitatea de administratori și care, în exercitarea atribuțiilor lor sau

în legătură cu acestea au comis o fraudă în dauna societății sau au folosit

capitalul social al societății sau semnătura, în mod abuziv ori neîndreptățit,

în folosul lor sau al altora.

În cauză, reclamantul

nu a reușit să dovedească faptul că, în perioada în care pârâtul a îndeplinit

calitatea de administrator în cadrul societății, ar fi desfășurat vreo

activitate în dauna acesteia sau că s-ar fi folosit de semnătură în mod abuziv

ori neîndreptățit.

Toate acțiunile

imputate pârâtului au la bază hotărâri ale adunării generale a asociaților

(hotărâri din 10 decembrie 2006, 20 decembrie 2006, 1 noiembrie 2007, 6 martie

2008) hotărâri necontestate conform procedurii instituite prin art. 132 din

lege, iar în situația în care se invocă inclusiv depășirea limitelor mandatului

de către pârâtul administrator legea prevede remediile necesare prin atragerea

răspunderii acestuia.

Referitor la

aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se constată că instanța de apel a

respectat principiul înscris în alin. (1) al normei, în sensul că partea care

cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată, la

cererea părții care a triumfat.

În privința

cuantumului acordat de instanța de apel, Înalta Curte nu poate face ea însăși o

apreciere a proporționalității onorariului de avocat nici cu obiectul

pretențiilor reclamantului și nici cu complexitatea cauzei deduse judecății,

deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru

motivele de nelegalitate, iar nu și pentru motive de netemeinicie.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și va da eficiență

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul obligării recurentului la plata

cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în această cale procesuală.

Conform actelor

depuse la dosar în dovedirea cheltuielilor efectuate (factura fiscală din 22

octombrie 2010 și chitanța) cuantumul cheltuielilor de judecată va fi de 6.000

lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de reclamantul C.G.I., împotriva deciziei Curții de Apel București nr.

316 din 19 mai 2010, ca nefondat.

Obligă recurentul –

reclamant să plătească intimatului – pârât G.A. suma de 6.000 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 16 februarie 2011.