ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1027/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1027/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 14

august 2008, reclamanta C. – S.G.C.D.A. a solicitat obligarea pârâtei S.R.T. la

plata remunerației derivând din dreptul de radiodifuzare a operelor scrise, în

cuantum de 0,2 % din taxa pe serviciul public de televiziune (abonamente),

pentru perioada 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005 (în temeiul Convenției

încheiate între părți la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996,

nemodificată) și a remunerației derivând din dreptul de radiodifuzare a

operelor scrise, în cuantum de 3 % din taxa pe serviciul public de televiziune

(abonamente), pentru perioada 04 noiembrie 2005 - 31 decembrie 2005 și pentru

anii 2006, 2007 și trimestrele I și II ale anului 2008 [(în temeiul Hotărârii

Arbitrate din 15 octombrie 2005 (M. Of. al României nr. 981/4.11.2005) în baza

Deciziei Directorului General al O.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005). Prin

cererea de chemare în judecată s-a solicitat și obligarea pârâtei la plata

dobânzii legale, pentru diferențele de remunerație stabilite la primele două

capete de cerere.

La data de 22

decembrie 2008 reclamanta a înregistrat pe cale separată, la aceeași instanță,

cererea de chemare în judecată, conexată la prima cerere la termenul de

judecată din data de 28 ianuarie 2009, prin care a solicitat obligarea pârâtei

la plata remunerației derivând din dreptul de radiodifuzare a operelor scrise,

în cuantum de 0,2 % din taxa pe serviciul public de televiziune (abonamente),

pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005 (în temeiul Convenției încheiate

între părți la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, nemodificată).

Prin încheierea

pronunțată la data de 1 aprilie 2009, instanța a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea conexată și a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, ambele excepții fiind invocate de pârâtă, prin

întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.

1415 din 28 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins cererea conexă, ca urmare a prescripției dreptului la acțiune, a

respins pretențiile reclamantei pentru perioada 01 iulie 2005 - 3 noiembrie 2005,

a admis în parte pretențiile formulate de reclamantă pentru perioada 04

noiembrie 2005 - 30 iunie 2008, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de

10.650,1 lei reprezentând restanță neachitată, la care se adaugă dobânda legală,

conform O.G. nr. 9/2000 și pct. 10 din Hotărârea arbitrală pronunțată la data

15 octombrie 2005 și a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs ambele părți. Ulterior, instanța a calificat calea

de atac ca fiind apel.

de atac promovate de către reclamantă s-a arătat că în mod greșit a fost admisă

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01 ianuarie

2004 - 30 iunie 2005, făcând o aplicație eronată a dispozițiilor Decretului nr.

167/1958.

Pentru această

perioadă părțile s-au aflat în litigiu, fapt ce a suspendat, în condițiile

Decretului nr. 167/1958, curgerea termenului de prescripție extinctivă.

În raport de această

premisă, dreptul la remunerație aferent radiodifuzării operelor scrise, ce

trebuia calculat în cadrul expertizei contabile, vizează și perioada cuprinsă

între 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005.

O altă critică

formulată de reclamantă în apel a fost în sensul că instanța de fond, pentru

perioada cuprinsă între 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, a exclus în mod

nejustificat dreptul la remunerație în favoarea titularilor de drepturi

reprezentați de C. – S.G.C.D.A. drepturi patrimoniale constând în suma de

164.431,06 lei RON și dobândă legală de 59.774,03 lei RON.

Aceste drepturi au

fost stabilite între părți conform contractului încheiat, contract ce exprimă

manifestarea de voința a părților, fiind o veritabilă metodologie privind plata

dreptului de radiodifuzare aferent utilizării operelor scrise.

În acest context

instanța de fond a stabilit în mod greșit tripla identitate de elemente în ceea

ce privește dreptul la remunerație datorat C. de către S.R.T. pentru perioada

01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, drept care își are temeiul de legalitate în

dispozițiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările și

completările ulterioare, respectiv a contractului existent între părți,

neputându-i-se imputa inexistența unei metodologii de stabilire a

remunerațiilor pentru această perioadă.

Reclamanta a mai

susținut în motivarea apelului că interpretarea dată de instanța de fond în

raport de prevederile art. 1201 și 1202 C. civ., dispozițiilor legale incidente

în cauza este eronată, având în vedere faptul că premisa legală a dreptului la

remunerație nu este cea reținută de instanța de fond [(art. 130 alin. (l) lit. b)

din Legea nr. 8/1996)], ci dispozițiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr.

8/1996 coroborate cu prevederile art. 969 C. civ., ce fundamentează legalitatea

convenției semnate între părți.

Pe cale de

consecință, instanța de fond nu poate substitui voinței părților manifestate în

prevederile convenției semnate de comun acord, prezumții ce îngrădesc tocmai

efectele contractului dintre părți.

A mai arătat apelanta

reclamantă că, pentru perioada ulterioară datei de 04 noiembrie 2005, C. a emis

autorizația sub formă de licență neexclusivă de utilizare a operelor scrise în

programele de televiziune, solicitată de intimata - pârâtă, cu respectarea

prevederilor art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările și

completările ulterioare și a pct. 1, 2 și 3 din Hotărârea Arbitrală pronunțată

în data de 15 octombrie 2005 (M. Of. al nr. 981/04.11.2005) prin Decizia

Directorului General al O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005, în data de 30

noiembrie 2005 cu adresa de înaintare nr. 1752 atât prin fax cât și prin

intermediul poștei rapide cu confirmare de primire, care nu a fost returnata de

S.R.T.

Modalitatea de plată

și plățile efectuate de către intimata - pârâta S.R.T.V., astfel au fost

prezentate de aceasta prin corespondență, se situează pe poziția unei duble

ponderări a veniturilor, modalitate de calcul susținută și în cadrul

dezbaterilor din cadrul Comisiei de Arbitraj ce a stabilit metodologia privind

remunerația datorată de organismele de radiodifuziune și televiziune

titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor scrise ale

acestora, fiind respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, apelanta reclamantă

a precizat că intimata pârâtă S.R.T.V. a recunoscut, prin răspunsul la

interogatoriu, faptul că baza de calcul promovată a fost respinsă de Hotărârea

Arbitrală din 15 octombrie 2005, variantă pe care a menținut-o și în cadrul

expertizei contabile, pe care instanța de fond în mod netemeinic a omologat-o.

Față de acest aspect,

se reproșează instanței de fond că a reanalizat în mod inadmisibil dispozițiile

Hotărârii Arbitrale din 15 octombrie 2005, dând acesteia practic o altă

modalitate de aplicare, respinsă de chiar completul de arbitraj, în condițiile

în care intimata pârâtă S.R.T.V. nu a formulat apel asupra acestei Hotărâri

Arbitrale.

În ce privește

expertiza judiciar contabilă, apelanta reclamantă a arătat că aceasta s-a

realizat pe criterii de dublă ponderare, criterii respinse de Hotărârea

Arbitrală din 15 octombrie 2005, neținându-se cont și de aspectul privind

situația plăților returnate de recurenta reclamantă, care nu pot fi

circumscrise unei oferte reale de plată ca urmare a faptului că nu îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 1115 pct. 3 C. civ., atât în ceea ce privește

acoperirea integrală a debitului, a dobânzilor cât și a altor cheltuieli pentru

stingerea și lichidarea creanței.

formulat următoarele critici la adresa hotărârii pronunțată în primă instanță:

Pentru a se determina

ponderea utilizării repertoriului protejat al C., era necesar ca acest organism

de gestiune să pună la dispoziție expertului repertoriul sau protejat. Cum,

însă, C. a refuzat să pună la dispoziție acest repertoriu, plata remunerațiilor

cuvenite titularilor de drepturi s-a făcut prin listarea tuturor operelor

scrise și luarea lor în calculul ponderii utilizării acestor opere scrise, fără

a cunoaște dacă, în realitate, toate aceste opere listate și raportate ca utilizate

erau sau nu în repertoriul C.

C. a refuzat să pună

la dispoziție chiar și expertului contabil desemnat de instanța, repertoriul de

opere scrise pe care le gestionează colectiv, pe bază de mandat. În lipsa

acestor documente provenite de la C., expertul a calculat ponderea utilizării

de către S.R.T.V. a operelor scrise numai pe baza raportărilor provenite de la

S.R.T.V., raportări care includ însă toate utilizările, fără ca S.R.T.V. să

cunoască dacă ceea ce plătește și raportează ca fiind utilizat este într-adevăr

în repertoriul C., deci fără a cunoaște dacă ceea ce plătește este cuvenit

către C. sau nu.

Prin gestul C., de a

restitui sumele încasate de la S.R.T.V. în temeiul Deciziei O.R.D.A. -

Hotărârii Arbitrale nr. 112/2005 pentru utilizarea prin radiodifuzare a

operelor scrise, se deduce implicit că sumele încasate de C. cu titlu de

remunerație cuvenită titularilor de drepturi de autor nu au mai fost

repartizate acestor titulari, prin aceasta C. încălcând prevederile art. 134 alin.

(2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, modificată, potrivit cărora sumele colectate

de C. cu titlu de remunerație trebuiau repartizate individual titularilor de

drepturi, în termen de maximum 6 luni de la data colectării.

Singura explicație

rațională care poate fi dată comportamentului C., de a restitui pârâtei

recurente remunerațiile plătite pe ani întregi, este ca aceste remunerații

restituite și care sunt consemnate pe numele C. nu sunt datorate vreunor

titulari de drepturi din cei listați de S.R.T.V., căci aceștia nu dăduseră

mandat de gestiune către C., și că, deci, operele scrise listate nu erau în

realitate în repertoriul protejat gestionat colectiv de C.

Prin decizia nr. 70/ A

din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de

reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins în tot acțiunea acesteia, ca neîntemeiată și a

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Demersul procedural

pendinte a fost promovat de reclamanta - apelantă, în calitate de organism de

gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul operelor scrise, în

scopul obținerii de la pârâta-apelantă S.R.T.V., în calitate de utilizator al

operelor ce intră în sfera celor gestionate de reclamantă, a remunerațiilor

datorate de pârâtă pentru acest tip de utilizare.

În privința

pretențiilor formulate de reclamantă, pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30

iunie 2005, în mod judicios a reținut prima instanță intervenită prescripția

dreptului la acțiune, ele fiind deduse spre judecată la data de 22 decembrie 2008,

cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani imperativ instituit prin dispozițiile

art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Existența unui

litigiu ce s-a derulat între părți, declanșat la o dată ce se situează

înăuntrul terenului de prescripție, nu constituie prin el însuși fapt

întrerupător al respectivului termen, potrivit exigențelor art. 16 alin. (1) lit.

b) și alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 „introducerea unei cereri de chemare

în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost

introdusă la o instanță de judecată necompetentă (..)” nefiind aptă a produce

efect întreruptiv „..dacă cererea de chemare în judecată (..) a fost respinsă,

anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel ce a făcut-o a renunțat la ea”.

Deși

apelantul-reclamant nu indică litigiul în raport de care susține că ar fi

operat întreruperea termenului de prescripție, probatoriul administrat relevă

că acesta a promovat, la data de 03 iunie 2005, o acțiune în pretenții având ca

obiect obligarea pârâtei la plata de remunerații compensatorii aferente

operelor utilizate în anul 2004. Cererea astfel formulată de reclamantă a fost

respinsă, prin sentința civilă nr. 313 din 29 mai 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, soluție care atrage în mod neechivoc incidența

prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

În evaluarea

eficienței contractului invocat de reclamanta apelantă, fundament al

pretențiilor formulate pentru perioada 01 iulie 2005 - 3 noiembrie 2005, la

judecata cauzei în primă instanță s-a constatat că respectiva convenție nu este

aptă a produce efectele atribuite de reclamantă în raport prezumția generată de

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1013/2008

a Tribunalului București, hotărâre prin care s-a stabilit (în analiza unor

pretenții aferente unei perioade anterioare, respectiv ianuarie - decembrie

2004) că, în consecința prevederilor art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996,

singurul fundament al pretențiilor ce pot fi formulate de organismele de

gestiune colectivă pentru determinarea și colectarea remunerațiilor compensatorii

corespunzătoare drepturilor de autor ce intră în sfera lor de activitate îl

poate constitui metodologia elaborată/negociată de acestea pentru domeniul de

activitate respectiv.

Analiza astfel făcută

de instanța fondului este în acord cu rigorile prevederilor art. 1200 pct. 4 C.

civ., conform căruia „sunt prezumții legale acelea care sunt determinate

special prin lege, precum .. puterea ce legea acordă autorității de lucru

judecat” și celor ale art. 1202 alin. (2) C. civ., conform cărora „ prezumția

legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”.

Neexistând, pentru

perioada 01 iulie 2005 - 30 noiembrie 2005, o metodologie care să constituie

suportul normativ al cuantificării și colectării, de la organismele de

televiziune, a remunerațiilor corespunzătoare drepturilor de autor pentru

operele scrise utilizate de acestea, și dând eficiență prezumției legale de

adevăr și incontestabilitate a menționatei hotărâri judecătorești ce a intrat

în puterea lucrului judecat, nu exista nicio rațiune pentru care prima instanță

să fi procedat la evaluarea, în lumina prevederilor art. 130 lit. a) din Legea nr.

8/1996 (prin care este instituită obligația organismelor de gestiune colectivă

de a acorda autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora) a

legalității contractului invocat de reclamantă, astfel cum pretinde aceasta

prin apelul formulat.

Criticile formulate

de apelanta reclamantă la adresa acestei soluții a instanței de fond pornesc de

la o premisă eronată, lipsită de corespondent în considerentele sentinței, și

anume aceea că instanța ar fi „stabilit în mod greșit tripla identitate de

elemente în ceea ce privește dreptul la remunerație datorat subscrisei C...”.

În motivarea soluției

pronunțate cu privire la pretențiile aferente perioadei 01 iulie 2005 - 03

noiembrie 2005, prima instanță a subliniat faptul că nu efectului negativ al

autorității de lucru judecat (care implică întrunirea cumulativă a identității

de obiect, cauză și părți, și are ca efect oprirea unei noi judecăți) i s-a dat

eficiență în speță, ci efectului pozitiv al acesteia, situație în care nu este

necesară existența unei identități a obiectului, fiind relevantă în această

ipoteză modalitatea în care s-au dezlegat anterior aspecte litigioase similare,

aflate în legătură cu raportul juridic dedus judecății.

Referitor la

modalitatea în care a fost determinat cuantumul remunerației compensatorii

acordate prin sentința apelată, Curtea constată că reproșul făcut de

apelanta-reclamantă instanței fondului, în sensul că ar fi aplicat în mod

eronat o dublă ponderare, este rezultatul ignorării Metodologiei finale privind

remunerația datorată de organismele de radiodifuziune și organismele de

televiziune pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, valorificate prin

intermediul organismelor de gestiune colectivă aprobată prin Hotărârea

arbitrală din data de 15 octombrie 2005, publicată în baza Deciziei nr. 212/2005

a Directorului General O.R.D.A., Metodologie care stabilește în mod explicit

criterii de dublă ponderare pentru cuantificarea remunerațiilor compensatorii

la care se referă.

Astfel, completul de

arbitraj a hotărât că „Organismele de radiodifuziune și organismele de

televiziune, autorizate potrivit prevederilor pct. 1 de către organismele de

gestiune colectivă, sunt obligate să plătească acestora din urmă o remunerație

trimestrială, cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, în procent de 3 %

aplicat la baza de calcul.

Baza de calcul asupra

căreia se aplică procentul prevăzut la pct. 2 este constituită din acele

venituri ale organismelor de radiodifuziune și organismelor de televiziune care

sunt corespunzătoare utilizării de către acestea a repertoriului protejat al

organismelor de gestiune colectivă prevăzute la pct. 1.”, rezultând cu puterea

evidenței din textul enunțat că metodologia a conceput un sistem de dublă

ponderare, respectiv ponderarea asupra bazei de calcul (constituită din acele

venituri care sunt corespunzătoare utilizării repertoriului gestionat de

organismele de gestiune colectivă) și ponderarea ce rezultă din aplicarea unui

procent de 3 % asupra menționatei baze de calcul.

Trebuie menționat că

relevantă în valorificarea drepturilor și obligațiilor în privința cărora s-a

pronunțat hotărârea arbitrală este metodologia finală adoptată în urma

procedurii de arbitraj, care, potrivit art. 132

2

alin. (8) din Legea

nr. 8/1996, a dobândit caracter obligatoriu odată cu publicarea ei în M. Of.

Argumentele și apărările susținute de părțile implicate în derularea procedurii

de arbitraj constituie aspecte ce nu pot avea vreo relevanță în litigii care

implică aplicarea Metodologiei; asemenea aspecte ar fi putut fi analizate cel

mult în cadrul unei eventuale căi de atac exercitate împotriva hotărârii

arbitrale, cadrul procesual pendinte nefiind cel al unei asemenea căi de atac.

Printre apărările de

fond făcute de pârâta apelantă în derularea procesului în privința pretențiilor

aferente perioadei 04 noiembrie 2008 - 31 martie 2008, a fost și aceea potrivit

căreia reclamanta nu ar fi îndreptățită să obțină remunerațiile pretinse prin

cererea de chemare în judecată, pentru că operele pentru care acestea au fost

solicitate fac parte dintre acelea pentru care legiuitorul nu a instituit

obligativitatea gestionării colective a drepturilor patrimoniale de autor, iar

reclamanta nu a înfățișat mandate acordate de titularii respectivelor drepturi.

Prin art. 123

1

din Legea nr. 8/1991, legiuitorul a stabilit în mod exhaustiv drepturile de

autor în privința este impusă gestiunea colectivă obligatorie, acestea fiind:

dreptul la remunerație compensatorie pentru copia privata; dreptul la

remunerație echitabilă pentru împrumutul public prevăzut la art. 14^4 alin. (2);

dreptul de suită; dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale; dreptul de

comunicare publică a operelor muzicale, cu excepția proiecției publice a

operelor cinematografice; dreptul la remunerație echitabilă recunoscut

artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică

și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora; dreptul

de retransmitere prin cablu.

Utilizarea de către

pârâta-apelantă de opere scrise, care a generat drepturile patrimoniale de

autor în considerarea cărora reclamanta a pretins remunerații compensatorii,

este una specifică obiectului ei de activitate, și anume radiodifuzarea.

Cum radiodifuzarea de

opere scrise nu se regăsește printre activitățile limitativ enumerate de norma

juridică menționată, ea nu poate fi plasată în sfera celor pentru care operează

gestiunea colectivă obligatorie și, în consecință, nu poate fi reținută

existența unui mandat legal de reprezentare din partea titularilor de drepturi

de autor, de care reclamanta-apelantă să se poată prevala în speță în temeiul

prevederilor celui de-al doilea alineat al art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte,

conform art. 123

3

din Legea nr. 8/1996 „Drepturile recunoscute în

prezentul capitol, cu excepția celor prevăzute la art. 123^ I și 123^2, pot fi

gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita

mandatului special acordat de titularii de drepturi.”

Într-o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 123

1

și 123

3

din Legea nr. 8/1996,

dar și a exigențelor ce rezidă din art. 1169 C. civ., se impunea ca instanța

fondului să constate, cu atât mai mult cu cât pârâta a invocat în apărare lipsa

oricărui mandat, legal sau convențional, deținut de reclamantă pentru

gestionarea drepturilor asupra cărora poartă litigiul, că refuzul reclamantei

de a se conforma dispoziției de a înfățișa expertului ce a fost desemnat pentru

efectuarea expertizei (pe care reclamanta însăși a solicitat-o ca probă în

proces) informații referitoare la mandatele de reprezentare a titularilor

drepturilor de autor pentru a căror exercitare a înțeles să formuleze

pretențiile supuse analizei este, în absența oricărei alte probe care să

permită stabilirea apartenenței drepturilor reclamate la repertoriul pe care îl

gestionează în mod efectiv, echivalează cu nedovedirea dreptului pe care a

înțeles să îl opună pârâtei în speță.

Mai mult, conduita

reclamantei de a refuza să îndeplinească actele procedurale necesare aducerii

la îndeplinire a însărcinării atribuite de instanță expertului desemnat de

aceasta este în evidentă contradicție cu obligațiile ei procesuale, astfel cum

acestea rezidă din prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora:

„Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și

finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele

de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de

judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723

alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările”.

Utilizarea de către

pârâtă a unor opere scrise, în perioada analizată, astfel cum acestea au fost

identificate prin expertiză, generează într-adevăr obligația acesteia de a

plăti drepturi de autor aferente, însă, în absența unui probatoriu concludent

care să ateste că reclamanta are dreptul corelativ acestei obligații, respectiv

acela de a colecta remunerația compensatorie, menționata obligație nu putea

conduce, prin ea însăși, la concluzia temeiniciei pretențiilor reclamantei.

Având în vedere

considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea a constatat

caracterul nefondat al criticilor aduse de reclamantă sentinței apelate și

temeinicia celor susținute prin apelul promovat de pârâta.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta, arătând în motivarea recursului următoarele:

Instanța de fond și

apel au admis în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune

pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005 făcând o aplicație eronată a

dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Pentru această

perioadă părțile s-au aflat în litigiu, fapt ce a suspendat, în condițiile

Decretului nr. 167/1958, curgerea termenului de prescripție extinctivă.

În raport de această

premisă, dreptul la remunerație aferent radiodifuzării operelor scrise, ce trebuia

calculat în cadrul expertizei contabile, vizează și perioada cuprinsă între 01

ianuarie 2004 - 30 iunie 2005.

Instanța de fond și

apel, pentru perioada cuprinsă între 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, a

exclus în mod nejustificat dreptul la remunerație în favoarea titularilor de

drepturi reprezentați de C., drepturi patrimoniale constând în suma de

164.431,06 Iei RON și dobândă legală de 59.774,03 lei RON.

Aceste drepturi au

fost stabilite între părți conform contractului încheiat, contract ce exprimă

manifestarea de voință a părților fiind o veritabilă metodologie privind plata

dreptului de radiodifuzare aferent utilizării operelor scrise.

În acest context,

instanța de fond a stabilit în mod greșit tripla identitate de elemente în ceea

ce privește dreptul la remunerație datorat C. pentru perioada 01 iulie 2005 - 03

noiembrie 2005, drept care își are temeiul de legalitate în dispozițiile art. 130

alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările

ulterioare, respectiv a contractului existent între părți, neputându-i-se

imputa inexistența unei metodologii de stabilire a remunerațiilor pentru

această perioadă.

Mai mult decât atât,

interpretarea dată de instanța de fond și apel în raport de prevederile art. 1201

și 1202 C. civ., dispozițiilor legale incidente în cauză este eronată având în

vedere faptul că premisa legală a dreptului la remunerație nu este cea reținută

de instanța de fond [(art. 130 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 8/1996)] ci

dispozițiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 coroborate cu

prevederile art. 969 C. civ., ce fundamentează legalitatea convenției semnate

între părți.

Pe cale de

consecință, instanța de fond și apel nu poate substitui voinței părților

manifestată în prevederile convenției semnate de comun acord, prezumții ce

îngrădesc tocmai efectele contractului dintre părți.

Recurenta mai arată

că, pentru perioada ulterioară datei de 04 noiembrie 2005 a emis autorizația

sub formă de licență neexclusivă de utilizare a operelor scrise în programele

de televiziune, solicitată de intimata - pârâtă, cu respectarea prevederilor art.

130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările

ulterioare și a pct. l, 2 și 3 din Hotărârea Arbitrală pronunțată în data de 15

octombrie 2005 (M. Of. nr. 981/04.11. 2005) prin Decizia Directorului General

al O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005, în data de 30 noiembrie 2005 cu

adresa de înaintare nr. 1752 atât prin fax cât și prin intermediul poștei

rapide cu confirmare de primire, care nu a fost returnată de S.R.T.

Modalitatea de plată

și plățile efectuate de către intimata - pârâta S.R.T.V., astfel cum au fost

prezentate de aceasta prin corespondență, se situează pe poziția unei duble

ponderări a veniturilor, modalitate de calcul susținută și în cadrul dezbaterilor

din cadrul Comisiei de Arbitraj ce a stabilit metodologia privind remunerația

datorată de organismele de radiodifuziune și televiziune titularilor de

drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, fiind

respinsă ca inadmisibilă.

Recurenta a mai

susținut că pârâta S.R.T.V. a recunoscut, prin răspunsul la interogatoriu,

faptul că baza de calcul promovată a fost respinsă de Hotărârea Arbitrală din

15 octombrie 2005, variantă pe care a menținut-o și în cadrul expertizei

contabile, pe care instanța de fond în mod netemeinic a omologat-o. Față de

acest aspect instanța de fond și apel au reanalizat în mod inadmisibil

dispozițiile Hotărârii Arbitrale din 15 octombrie 2005 dându-i acesteia practic

o altă modalitate de aplicare respinsă de chiar completul de arbitraj în

condițiile în care intimata - pârâtă S.R.T.V. nu a formulat apel asupra acestei

Hotărâri Arbitrale.

În ceea ce privește

expertiza judiciar contabilă, aceasta s-a realizat pe criterii de dublă

ponderare, criterii respinse de Hotărârea Arbitrală din 15 octombrie 2005,

neținându-se cont și de aspectul privind situația plăților returnate de C.,

care nu pot fi circumscrise unei oferte reale de plată, ca urmare a faptului că

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1115 pct. 3 C. civ., atât în

ceea ce privește acoperirea integrală a debitului, a dobânzilor cât și a altor

cheltuieli pentru stingerea și lichidarea creanței.

Față de această

situație se impune refacerea raportului de expertiză în ambele variante propuse

de părți, calculul dobânzii legale la zi și evidențierea certă a plăților ce au

operat cu titlu de remunerație aferentă dreptului de radiodifuzare pentru

perioada supusă litigiului între părți. Recurenta mai susține că instanța de

fond și apel au stabilit cuantumul remunerației, fără a se evidenția în

expertiza contabilă, distinct în raport de venituri sau cheltuieli,

semnificația dispoziției legale, respectiv 3 % din veniturile corespunzătoare

utilizării, fapt ce impune casarea și trimiterea spre rejudecare și analiză a cuantumului

remunerației.

Examinând modul în

care recurenta a înțeles să motiveze recursul și având în vedere prevederile art.

302

1

alin. (1) lit. c) raportate la art. 306 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Conținutul motivelor

de recurs este identic motivelor de apel, recurenta nefăcând altceva decât să

reitereze în aceeași formă nemulțumirile sale față de sentința primei instanțe.

Astfel, în ce

privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru sumele

solicitate de reclamantă, corespunzătoare perioadei 01 ianuarie 2004 – 30 iunie

2005, instanța de apel a apreciat ca nefiind incidente prevederile art. 16 alin.

(1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece acțiunea în pretenții formulată

anterior de reclamantă a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 1013 din 29 mai

2008 a Tribunalului București, situație în care, potrivit art. 16 alin. (2) din

același decret, cursul prescripției nu se consideră întrerupt.

În motivarea

prezentului recurs, recurenta reia în mod neschimbat critica din apel, privind

încălcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, fără a se raporta la

considerentele care au fundamentat concluzia instanței de apel.

De asemenea, curtea

de apel reține, în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 01 iulie 2005

– 03 noiembrie 2005, că în mod corect prima instanță a valorificat efectul

pozitiv al autorității de lucru judecat și nu efectul negativ, care implică

întrunirea triplei identități, de părți obiect și cauză, așa cum susținea

apelanta reclamantă în motivarea apelului.

Făcând abstracție de

raționamentul instanței de apel, recurenta revine în recurs cu aceeași

susținere privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1201 și 1202 C. civ.,

confundând cele două efecte ale autorității de lucru judecat.

Și susținerea

referitoare la aplicarea greșită a dublei ponderări este preluată identic din

motivarea apelului, ignorându-se faptul că în decizia din apel, instanța de

apel a analizat Metodologia finală privind remunerația datorată de organismele

de radiodifuziune și organismele de televiziune pentru radiodifuzarea operelor

scrise ale acestora, valorificate prin intermediul organismelor de gestiune

colectivă aprobată prin Hotărârea arbitrală din data de 15 octombrie 2005,

publicată în baza Deciziei nr. 212/2005 a Directorului General O.R.D.A.,

reținând că metodologia a conceput un sistem de dublă ponderare, respectiv

ponderarea asupra bazei de calcul (constituită din acele venituri care sunt

corespunzătoare utilizării repertoriului gestionat de organismele de gestiune

colectivă) și ponderarea ce rezultă din aplicarea unui procent de 3 % asupra

menționatei baze de calcul. De asemenea, instanța de apel a reținut că metodologia

finală adoptată în urma procedurii de arbitraj, este, potrivit art. 132 ind. (2)

alin. (8) din Legea nr. 8/1996, obligatorie, iar argumentele și apărările

susținute de părțile implicate în derularea procedurii de arbitraj constituie

aspecte ce nu pot avea vreo relevanță în litigii care implică aplicarea

Metodologiei.

Fără a combate cele

reținute de instanța de apel, recurenta revine în recurs cu același susțineri

făcute în motivarea apelului, solicitând refacerea raportului de expertiză,

cerere incompatibilă cu structura recursului.

Înalta Curte mai

constată că recurenta nu combate concluzia reținută în considerentele deciziei

recurate, respectiv, aceea că radiodifuziunea nu se regăsește printre

activitățile enumerate limitativ de art. 123

1

din Legea nr. 8/1991,

că nu există un mandat legal de reprezentare din partea titularilor de drepturi

de autor de care reclamanta să se poată prevala și că, în consecință,

pretențiile acesteia sunt nefondate.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu

critică însă această hotărâre, ci se raportează la sentința primei instanțe. Prin

urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să

formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta face

abstracție de existența judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306

alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din același cod, se va constata

nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu

este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta

C.S.G.C.D.A.

împotriva

deciziei civile nr. 70/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012.