ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 126/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 126/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului penal de față;

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 66 din 9

martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza art. 174, art. 175 lit. a),

c) și i), art. 176 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M. pentru

comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav la o pedeapsă de 25 ani

închisoare.

În baza art. 65 C. pen. i s-au

interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

doua, b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 193 C. pen. a fost

condamnat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de amenințare, la o

pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen.,

art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat pedeapsa cea mai

grea de 25 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea

pedepsei principale cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 71 C. pen. i s-au

interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă

accesorie.

În baza art. 350 alin. (1) C.

proc. pen. s-a menținut măsura arestului preventiv a inculpatului, măsură dispusă

prin încheierea nr. 35 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor

în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 48/2010.

În baza art. 88 C. pen., s-a

dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestului

preventiv de la 27 septembrie 2010 la zi.

În baza art. 14 C. proc. pen. cu

referire la art. 346 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 2.000 lei în favoarea părții civile T.Z.

În baza art. 118 alin. (1) lit.

b) C. pen. s-a dispus confiscarea următoarelor bunuri ridicate în cursul

urmăririi penale (fila 10, rechizitoriu): 2 flacoane PET de câte ½ litri

golite de conținut; 1 brichetă dezmembrată de culoare galbenă.

S-a dispus conservarea

următoarelor mijloace de probă predate Tribunalului Bihor potrivit

procesului-verbal din data de 24 noiembrie 2010 (fila 31 fond); 1 poșeta

victimei, articol vestimentar ars, bluza tip trening.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Tribunalul Bihor din 20 octombrie 2010, dat în dosarul nr. 741/P/2010

a fost trimis în judecată inculpatul B.M. pentru comiterea infracțiunilor de

omor calificat și deosebit de grav prevăzută de art. 174-175 lit. a), c) și i)

– art. 176 lit. a) C. pen. și amenințare prevăzută de art. 193 C. pen., în

condițiile concursului de infracțiuni prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.. În

fapt, în sarcina inculpatului s-a reținut că, în data de 27 septembrie 2010, cu

premeditare, pe o stradă în municipiul Oradea, a stropit-o cu combustibil lichid

pe soția sa, B.M.E., după care a aprins combustibilul, toate acestea cu

intenția de a o ucide pe soția sa, provocându-i acesteia arsuri extinse pe

circa 50% din suprafața corporală și care au condus la decesul victimei la data

din 8 octombrie 2010.

De asemenea, în sarcina sa s-a

mai reținut și că, anterior acțiunii descrise mai sus, în cursul lunii

septembrie 2010 a amenințat-o cu moartea prin incendiere pe soția sa, B.M.E.

S-a mai reținut că inculpatul a

avut o poziție oscilantă vis a vis de acuzațiile aduse, declarațiile sale fiind

atât de negare, cât și de recunoaștere totală sau parțială a comiterii

faptelor.

Împotriva acestei hotărâri, în

termenul prevăzut de lege, a declarat apel inculpatul B.M. solicitând instanței

a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina sa

fără a se arăta, în concret, ce anume să se rețină după schimbarea încadrării

juridice cu consecința aplicării unei pedepse mai blânde.

A mai arătat inculpatul că a fost

stăpânit de o puternică tulburare psihică când a săvârșit fapta, întrucât soția

lui ar fi părăsit domiciliul conjugal.

Prin decizia penală nr. 45/A din

15 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și

pentru cauze cu minori, - a respins, ca nefondat, apelul penal declarat de

inculpatul B.M. împotriva sentinței penale nr. 66 din 09 martie 2011 pronunțată

de Tribunalul Bihor.

Pentru a decide astfel, s-a

reținut, în esență, că starea de fapt și încadrarea juridică dată faptelor

comise de inculpatul B.M., au fost corect stabilite, criticile formulate de

inculpat, sub acest aspect, nefiind susținute de materialul probator

administrat în cauză.

Instanța a considerat

neîntemeiate și criticile inculpatului potrivit cărora acesta ar fi săvârșit

fapta sub imperiul unei puternice tulburări provocată de faptul că victima ar

fi părăsit domiciliul conjugal. S-a reținut că nimic din atitudinea victimei nu

a fost de natură să fi provocat inculpatului astfel de tulburări; acest aspect

a fost dovedit de faptul că, pentru a-și atinge scopul, inculpatul a pregătit

minuțios fapta sa, în sensul că a obținut amestecul inflamabil, a stropit în

mod repetat victima și hainele acesteia cu lichidul respectiv și apoi a dat foc

victimei, asistând la moartea acesteia.

S-a mai reținut că s-a efectuat o

justă operațiune de individualizare a pedepsei aplicate, atât sub aspectul

naturii cât și al cuantumului acesteia, dar și al modalității de executare, fiind

respectate criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.

Împotriva deciziei susmenționate,

în termen legal, a declarat recurs, inculpatul criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 10, 18 și 14 C. proc. pen.

În susținerea motivelor invocate,

inculpatul a învederat că nu au fost administrate toate probele solicitate,

probe care erau de natură a da o altă dezlegare cauzei, nu a fost analizată

corect forma de vinovăție în sensul că nu s-a ținut seama de faptul că nu a

avut intenția de a omorî victima și că, în cauză, s-a produs o gravă eroare de

fapt generată de împrejurarea că a fost provocat de comportamentul și

atitudinea victimei.

În subsidiar, a solicitat

reducerea cuantumului pedepsei aplicate.

Recursul este nefondat.

Analizând hotărârea recurată,

actele și lucrările dosarului, examinând criticile formulate de inculpat

circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1)

pct. 10, 18 și 14 C. proc. pen., dar și din oficiu cauza, conform art. 385

9

alin. (2) și (3) C. proc. pen., constată că decizia atacată este legală și

temeinică, urmând a o menține ca atare.

Potrivit art. 385

9

alin.

(1) pct. 10 teza a II-a C. proc. pen. „hotărârile sunt supuse casării dacă

instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra

unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să

influențeze soluția procesului”.

Acest caz de casare se referă la

omisiunea de a se pronunța instanța asupra unor probe administrate, ceea ce

implică examinarea situației de fapt, deoarece nu se examinează doar hotărârea

atacată, ci întreg dosarul cauzei, spre a se constata, mai întâi, dacă au fost

administrate probe pe care instanța de fond nu le-a luat în considerare, iar

apoi, dacă aceste probe, în contextul ansamblului probelor administrate, erau

de natură să schimbe soluția procesului.

Sub acest aspect, se cere ca în

cursul procesului penal, să se fi administrat probe, prin procedeele legale și

mijloacele prevăzute de lege.

Dintre cazurile de omisiune

esențială, caracterul „esențial” are în vedere numai omisiunea de a se pronunța

asupra unor probe administrate și asupra unor cereri ale părților, ceea ce

înseamnă că vătămarea trebuie dovedită, cerință a unei nulități relative; numai

atunci când nepronunțarea asupra cererii a influențat și judecata în apel, poate

să opereze cazul de casare examinat.

Este necesar ca omisiunea să se

refere la exercitarea unui drept la apărare, de natură a-i garanta interesele

sale legitime în proces și asupra căruia instanța să nu se fi pronunțat, ceea

ce înseamnă că au fost lezate aceste interese legitime, concretizate în dreptul

la apărare, consfințit prin Constituție.

În fine, legea cere ca omisiunea

esențială „să fie de natură” să „influențeze soluția procesului”, ceea ce

presupune o posibilitate, nu neapărat și o soluționare a cauzei în sensul

cerut.

Prin prisma celor învederate,

Înalta Curte constată că în cauză, nu se verifică îndeplinirea condițiilor mai

sus-analizate, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 teza a II-a C. proc. pen. invocat de inculpat.

Inculpatul nu a indicat, în

concret, cererile esențiale pe care le-a formulat în cursul judecății, la

instanța de fond și de apel și asupra cărora acestea nu s-au pronunțat și nici nu

a motivat cu argumente pertinente că acestea au fost de natură a schimba

soluția procesului, în cauza pendinte.

Din examinarea cauzei rezultă că

instanțele au analizat toate cererile formulate, au administrat probatoriul

propus de acuzare și în apărare, reținând motivat împrejurările care au

conturat starea de fapt inserată în expunerea hotărârilor pronunțate în cauză.

Starea de fapt, deși în parte

contestată de inculpat, a fost corect stabilită, printr-o analiză temeinică și

o judicioasă coroborare a probatoriului administrat în cauză.

Poziția inculpatului, exprimată

în declarațiile date pe parcursul procesului penal, nu a fost una pe deplin

sinceră.

Chiar dacă inculpatul nu a

recunoscut comiterea infracțiunii prev. de art. 193 C. pen., arătând inclusiv

în declarația dată în cursul judecății că „nu este adevărat că aș fi

amenințat-o cu moartea pe soția mea în cursul lunii septembrie 2010” (fila 20), coroborarea celorlalte mijloace de probă conduc la concluzia certă că acesta se face

vinovat de proferarea de amenințări cu moartea la adresa victimei B.M.E.,

amenințări ce au fost de natură să o alarmeze în mod real pe aceasta din urmă.

Sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de către inculpat a infracțiunii de omor deosebit de grav, Înalta

Curte reține următoarele:

Chiar dacă inculpatul nu a

contestat aruncarea lichidului inflamabil asupra soției sale – victima B.M.E.,

pretinzând în mod repetat, că nu a avut intenția de a o aprinde, ci doar de a o

speria, această susținere este contrazisă de declarațiile martorilor audiați în

cauză.

Astfel, martora B.A. a arătat că

„am auzit apoi o voce tot de femeie strigând ajutați-o că e M. noastră, iar

atunci am întors capul și am văzut că în spatele nostru pe trotuar la o

distanță de circa 3-4 metri era o femeie cuprinsă de flăcări la nivelul gâtului

și capului. Eu și colega mea au fugit spre acea femeie și, cu ajutorul hainelor

noastre, am stins flăcările și atunci am recunoscut-o pe colega noastră, B.M.

care ne-a spus doar – bărbatul meu -. Nu l-am văzut în acele momente pe soțul M.,

întrucât eram atentă la ea…M. care era lângă mine a strigat din nou –

ioi…ioi…-. Am ridicat privirea și am văzut în acele momente cum B.M., soțul M. s-a

întors din nou și o stropea pe spate, pe ceafă, umeri, cu o substanță incoloră

dintr-un flacon de 2 litri, după miros părând că este diluant. Precizez că B.M.

o ținea pe soția lui pe la spate în timp ce o stropea cu diluantul care s-a

scurs pe corpul acesteia de pe cap până pe picioare și că imediat a văzut-o pe B.M.

cuprinsă de flăcări puternice, arzând ca o torță de la picioare până la cap”

(fila 28 u.p).

În declarația dată în cursul

judecății, aceeași martoră a mai arătat că „acel bărbat care a sărit dintre

mașini și a aruncat cu benzină pe victimă, era soțul acesteia, respectiv

inculpatul prezent astăzi în sala de judecată” (fila 44).

De asemenea, martora H.J. a

arătat că a văzut la o distanță de circa trei pași în spatele său, că B., colega

sa, era cuprinsă de flăcări la nivelul capului și câteva colege au sărit în

ajutorul ei reușind să stingă focul. A mai arătat că nu l-a văzut pe soțul victimei,

dar cică un bărbat a sărit în mijlocul lor și a stropit-o pe M. pe cap, pe

spate, peste tot corpul cu o soluție incoloră; M. a vrut să fugă, însă bărbatul

respectiv a prins-o din spate și imediat am văzut că bărbatul respectiv i-a dat

foc acesteia care a început să ardă puternic ca o torță. Inculpatul a ținut-o

pe victimă când aceasta a început să ardă și a eliberat-o atunci când aceasta a

început să ardă mai tare și când flăcările s-au extins și către mâna lui” (fila

37 u.p.).

În fața instanței, martora și-a

reluat afirmațiile de mai sus, arătând, totodată, că „am auzit pe ceilalți

colegi spunând că e bărbatul lui M.” (fila 43). De altfel, martora a mai arătat

că îl recunoaște pe inculpatul prezent în sala de judecată și că eu a văzut că acesta

a încercat de două ori să-i dea foc victimei, iar nu să stingă flăcările.

Deși inculpatul a pretins în

unele din declarațiile sale că hotărârea de a o incendia pe soția sa a apărut

doar în urma discuției pe care a avut-o în acea dimineață pe trotuar în fața

sediului E., în mod corect instanța a înlăturat această apărare ca fiind

nesinceră, deoarece pe de o parte, inculpatul a recunoscut în declarațiile date

inițial, în ziua comiterii faptei că „am plecat de acasă cu intenția de a-i da

foc soției mele și de a o omorî, că știa traseul și ora de începere a lucrului

și că a așteptat-o în apropierea sediului R.” (fila 49 u.p.).

Pe de altă parte, inculpatul a

fost nesincer și atunci când a susținut că a avut întâmplător flaconul cu

amestecul de benzină și diluant, pregătit pentru a alimenta o drujbă cu care

dorea să lucreze (fila 113 u.p.), cunoscut fiind că un motor nu se alimentează

în doi timpi, ca de exemplu o drujbă, cu un asemenea amestec de benzină și

diluant, întrucât acest compus are o cifră octanică mult mai mare decât

benzina, astfel că ar putea provoca defecțiuni majore motorului.

Dimpotrivă, efectuarea acestui

amestec dovedește că inculpatul și-a luat toate măsurile pentru a fi sigur că

lichidul cu care o va stropi pe victimă va avea o mai mare putere de

incendiere.

Este de observat că niciunul

dintre martorii oculari nu a relatat despre o eventuală discuție între victimă

și inculpat anterior incendierii, ci toți cei care au văzut incendierea au

arătat că acțiunea a fost intempestivă, surprinzătoare chiar și pentru victimă.

Instanțele au mai reținut în mod

corect că modalitatea în care inculpatul a înțeles să aducă la îndeplinire

rezoluția infracțională luată cu scopul de a suprima viața victimei, soția sa, prezintă

toate caracteristicile unor acte de cruzime. Astfel, s-a observat că dincolo de

suferințele fizice inerente suprimării vieții unei persoane, suferințele

cauzate de incendiere reflectă o dorință de chinuire a victimei.

În speță, suprimarea vieții se

întinde, în cazul incendierii, pe o durată relativ mai mare de timp decât în

cazul altor acțiuni apte de a produce moartea unei persoane, astfel încât și

suferințele îndurate de victimă au avut o altă consistență și reprezentare,

inclusiv în rândul celor ce au luat cunoștință de faptă.

De asemenea, este relevant și de

notorietate faptul că, în cazul persoanelor ce suferă arsuri de o anumită

intensitate, unul din factorii esențiali ai tratamentului medical aplicat este

sedarea, tocmai pentru a se diminua suferințele excesive pe care sunt nevoiți

să le suporte cei afectați.

În cauză, starea gravă a victimei

a determinat o reacție promptă a cadrelor medicale care au luat măsura extremă

a anesteziei generale și a administrării analgezicelor pe restul duratei de

supraviețuire.

În raport cu cele de aceste

împrejurări, instanța a reținut agravanta la încadrarea juridică a faptei

inculpatului, ca fiind pe deplin întemeiată.

Referitor la locul comiterii

infracțiunii, instanța a reținut în mod corect că nu există nici un dubiu

asupra caracterului public al acestuia, câtă vreme fapta a fost săvârșită pe o

stradă din municipiul Oradea, fiind întrunite mai multe dintre condițiile art. 152

C. pen.

De asemenea, calitatea victimei,

în raport de persoana inculpatului este clar stabilită, cei doi fiind căsătoriți

la data comiterii faptei; împrejurarea că aceștia erau despărțiți în fapt este

irelevantă în cauză.

În raport de toate probele care

se coroborează pe deplin, se constată că fapta inculpatului B.M., care la data

de 27 septembrie 2010, după ce și-a pregătit din timp un combustibil extrem de

inflamabil, a așteptat-o pe victimă pe drumul acesteia spre locul de muncă și a

aruncat în mod repetat cu acest combustibil lichid pe victima B.M.E., apoi a

aprins de două ori hainele acesteia cu intenția de a-și ucide soția,

provocându-i arsuri extinse pe circa 60% din suprafața corporală, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav

prev. de art. 174, art. 175 lit. a), c) și i), și art. 176 lit. a) C. pen., texte

în baza cărora inculpatul a fost în mod corect condamnat.

Referitor la cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte

reține că acesta este nefondat.

La individualizarea judiciară a

pedepselor aplicate, instanța a ținut seama de toate criteriile de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, s-au avut în vedere

limitele de pedeapsă prevăzute pentru fiecare infracțiune reținută în sarcina

sa, modul de comitere, respectiv, caracterul repetat, gravitatea amenințării

proferate ce viza o valoare fundamentală și anume viața victimei, precum și o

punere în executare printr-o acțiune extrem de crudă - incendiere.

De asemenea, s-a reținut că teama

insuflată victimei a fost reală și de o intensitate majoră, aceasta cunoscând

în mod evident capacitatea inculpatului de a-și aduce la îndeplinire aceste

amenințări.

În cazul infracțiunii de omor

calificat și deosebit de grav, s-au avut în vedere circumstanțele ce califică

infracțiunea simplă: cu premeditare, asupra soției, în public și prin cruzimi.

S-a mai avut în vedere determinarea dovedită de către inculpat în atingerea

scopului urmărit, determinare ce rezultă atât din pregătirea minuțioasă a

faptei – prin obținerea amestecului inflamabil – ca și din actele repetate de

stropire a victimei. Totodată, s-a avut în vedere împrejurarea că inculpatul nu

a avut o atitudine sinceră sau de regret față de comiterea, infracțiunilor

reținute în sarcina sa. Aspectele constatate cu ocazia efectuării referatului

de evaluare de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor, precum

și lipsa unui comportament antisocial sau lipsa antecedentelor penale sunt

relevante în contextul împrejurărilor arătate.

Ca atare, instanța a apreciat

corect că scopul prevăzut de lege, nu poate fi atins decât în condițiile în

care pedepsele stabilite vor fi orientate spre limita maximă prevăzută de lege.

Așa fiind, solicitarea

inculpatului de a se reduce cuantumul pedepsei aplicate este neîntemeiată

urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru considerentele arătate,

văzând că nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă

casarea hotărârii atacate, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de inculpatul B.M. împotriva

deciziei penale nr. 45/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pe care o menține ca legală și

temeinică.

Văzând dispozițiile art. 385

17

alin. (4) C. proc. pen. urmează a deduce din pedeapsa aplicată inculpatului

perioada reținerii și arestării preventive de la 27 septembrie 2010 la 19

ianuarie 2012.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 45/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată,

durata reținerii și arestării preventive de la 27 septembrie 2010 la 19 ianuarie

2012.

Obligă recurentul inculpat la

plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50

lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până

la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 ianuarie 2012.