ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1403/2011

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin încheierea din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost admisă în principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.C., cerere care totodată, a fost respinsă ca nefondată, cu obligarea acestui a la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a se hotărî astfel, s-au reținut următoarele: Cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.C. îndeplinește condițiile prevăzute de lege sub aspectul admisibilității în principiu. Deși inculpatul este cercetat cu privire la săvârșirea unor infracțiuni care pot fi comise numai cu intenție, pedepsele prevăzute de lege pentru acestea nu depășesc limita de 18 ani închisoare, prevăzută în art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., cea mai mare dintre acestea fiind pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pedeapsă ce nu poate fi depășită nici pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru care, de asemenea, este cercetat inculpatul. S-a arătat că, legat de infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit, fiind sesizată prin promovarea unui recurs în interesul legii, că cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune sunt admisibile în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani.

Referitor la fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a reținut următoarele: Prin încheierea dată în Camera de consiliu la 9 februarie 2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, de la data încarcerării, inculpatul fiind cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen. Pentru a lua această măsură, instanța a reținut că din datele existente până la acel moment al anchetei, există indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc.

pen., de natură a forma bănuiala rațională că inculpatul a comis activitatea infracțională pentru care este cercetat, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. În fapt, s-a reținut că, în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011, acționând în cadrul grupului infracțional organizat, și-a asumat rolul de a participa la împărțirea între polițiști și vameși a sumelor colectate cu titlu de mită în unele din turele din care făcea parte, precum și de a informa traficanții despre componența și amplasarea persoanelor din tură, având chiar inițiativa de a găsi modalități prin care să majoreze cuantumul sumelor obținute ca beneficii ale activității infracționale prin comercializarea bunurilor (țigări) primite cu titlu de mită.

Astfel, la 19 decembrie 2010, 6 ianuarie 2011, 10 ianuarie 2011, a participat, împreună cu alți polițiști, la împărțirea sumelor obținute cu titlu de mită; de asemenea, acționând în cadrul grupului infracțional organizat, inculpatul a primit, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, sume de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle de serviciu pe care le avea. Așa fiind, s-a reținut de către instanță că sunt îndeplinite condițiile și sub aspectul dispozițiilor art. 148 lit. f) Cod proc.

pen., pedeapsa prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetat, fiind închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică; sub acest ultim aspect, s-au reținut gradul de pericol social sporit al activității infracționale presupusă a fi fost săvârșită de inculpatul C.C., durata relativ mare de desfășurarea a activității infracționale, conivența intenționată cu celelalte persoane cercetate în cauză. Prin încheierea din Camera de consiliu de 3 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 1915/2/2011, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile de la 10 martie 2011 la 8 aprilie 2011, inclusiv.

Față de dispozițiile art. 160 2 alin. (2) Cod proc. pen., Curtea a constatat că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu un drept al inculpatului, neputând fi luată această măsură în mod automat, după verificarea îndeplinirii condițiilor formale prevăzute de sus - arătatul text de lege, trebuind să fie văzută oportunitatea luării acestei măsuri și prin raportare la dispozițiile art. 136 Cod proc. pen., care reglementează scopul și categoriile măsurilor preventive. Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziții, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal se poate lua față de inculpat una dintre măsuri preventive enumerate de acesta, printre care și arestarea preventivă.

În alin. (2) al aceluiași art. 136, se precizează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. De asemenea, în alineatul final al dispoziției sus-menționate, se prevede că alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. Rezultă că, în condițiile în care legea nu limitează și nici nu indică criteriile ce urmează a fi avute în vedere, instanța urmează a se raporta la elementele ce privesc fapta săvârșită, gradul ei de pericol social concret, împrejurările comiterii acesteia, urmările produse și persoana inculpatului.

Astfel, în speță, având în vedere natura infracțiunilor reținute că ar fi fost săvârșite de către inculpat (infracțiuni de corupție, constituire de grup infracțional organizat), gradul ridicat de pericol social al acestor infracțiuni, dat în primul rând de limitele de pedeapsă prevăzute pentru acestea, de calitatea inculpatului, modalitatea de săvârșire, perioada de timp pe durata căreia s-a desfășurat activitatea reținută în sarcina sa, apartenența sa la un grup infracțional organizat, constituit în vederea săvârșirii unor infracțiune de corupție, Curtea apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a acestuia. Aspectele favorabile, ținând de persoana și familia inculpatului, nu pot fi avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanțelor reținute mai sus.

Pe de altă parte, lăsarea în libertate a inculpatului, în acest moment, nu se justifică nici prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 5 din Convenție, care impune statelor obligația luării în discuție, chiar din oficiu, a posibilității adoptării unor măsuri alternative față de inculpatul arestat (liberarea provizorie, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara .), dar numai după trecerea unei anumite perioade de timp de la luarea măsurii arestării. Or, în speță, se observă că măsura arestării preventive a inculpatului C.C. s-a luat de puțin timp, neputându-se vorbi despre menținerea o perioadă de timp nejustificat de mare în stare de arest preventiv a acestuia.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.C., solicitând, atât prin apărător cât și personal, casarea încheierii și, pe fond, admiterea cerii de liberare provizorie sub control judiciar și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, aceasta dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Din textul de lege mai sus evocat rezultă că liberarea provizorie sub control judiciar este o vocație pe care o are inculpatul și nu o obligație a instanței de a o dispune și că aceasta nu poate fi acordată în situațiile enunțate de textul de lege. Analizând actele si lucrările dosarului, înalta Curte constată că dispoziția instanței de fond - de a respinge cererea de liberare provizorie sub control judiciar - este legală și temeinică.

în raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal. În speță, pericolul social potențial se apreciază în raport cu comportamentul inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanța faptelor comise, complexitate cauzei, numărul mare de inculpați, natura faptelor reținute a fi fost săvârșite de inculpat.

Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimental de insecuritate în rândul societății, generată de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că au fost săvârșite faptele, care prezintă un grad ridicat de pericol social - astfel,s-a reținut că în perioada octombrie 2010-ianuarie 2011, acționând în cadrul grupului infracțional organizat, inculpatul și-a asumat rolul de a participa la împărțirea între polițiști și vameși a sumelor colectate cu titlu de mită în unele din turele din care făcea parte, precum și de a informa traficanții despre componența și amplasarea persoanelor din tură, având chiar inițiativa de a găsi modalități prin care să majoreze cuantumul sumelor obținute ca beneficii ale activității infracționale prin comercializarea bunurilor (țigări) primite cu titlu de mită - și nu în ultimul rând trebuie avut în vedere și temeiul arestării preventive - art. 148 lit. f C. proc.

pen. Aspectele ce țin de comportamentul anterior al inculpatului, de pregătirea lui profesională ori de familia organizată, cu un copil minor în întreținere, ce are nevoie de ocrotire, nu sunt în măsură să diminueze cu nimic pericolul pe care punerea lui în libertate la acest moment procesual l-ar genera. Toate aceste elemente, de necontestat, de altfel, nu pot constitui, cu caracter pertinent și suficient, temeiuri în vederea eliminării, în urma examinării efectuate cu privire la existența art. 148 lit. f) C. proc. pen., a pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar genera la actualul moment procesual. Datele personale favorabile inculpatului nu pot constitui, doar prin ele însele, motiv al cercetării acestuia în stare de libertate, în împrejurarea în care pericolul concret pentru ordinea publică este demonstrat, printre altele, de multitudinea actelor infracționale, de calitatea pe care o deținea la data faptelor.

La acest moment procesual, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar reprezenta, este actual, real și precis, evidențiat prin fapte, date și indicii puternice. Recursul declarat învederându-se, așadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva încheierii din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 2832/2/2011 (1216/2011). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie 2011.