ÎCCJ, Decizia nr. 150/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 150/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 826 din 7 iunie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție a fost respinsă cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.M., cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea adresată Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 3 iunie 2011 de către inculpatul D.M.,

cercetat în stare de arest preventiv în dosarul de urmărire penală nr. 160/P/2010

al D.N.A., Secția de Combatere a Corupției din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat liberarea provizorie sub

control judiciar în condițiile prevăzute de art. 160

1

și 160

2

și urm. C. proc. pen.

Inculpatul a arătat

că este cercetat în stare de arest preventiv sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și art. 255 C.

pen. raportat la art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen., iar liberarea sub control judiciar poate fi acordată

deoarece îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de art. 160

1

și art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. este învinuit de săvârșirea

unor infracțiuni intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de

cel mult 18 ani și, totodată, nu există date din care să rezulte necesitatea de

a-l împiedica pe acesta să săvârșească alte infracțiuni ori că va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte. S-a mai arătat că la dosarul cauzei nu există dovezi care să conducă la

bănuiala că inculpatul ar dori să zădărnicească aflarea adevărului sau că va

împiedica desfășurarea în continuare, în bune condiții a procesului penal,

condiția din urmă fiind pe deplin asigurată prin condițiile impuse la liberare

și garanția pe care o oferă persoana inculpatului (este infractor primar,

prezintă o stare precară a sănătății, fiind bolnav de hipertensiune arterială și

cardiopatie ischemică, este căsătorit, având în întreținere un copil minor).

Prealabil

soluționării cererii, instanța a examinat și constatat admisibilitatea în

principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în

conformitate cu dispozițiile art. 160

8

alin. (1) și (2) C. proc.

pen.

Examinând temeinicia

cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, în

raport cu motivele invocate, situația procesuală actuală a acestuia și

prevederile art. 160

1

și art. 160

2

și următoarele C.

proc. pen., prima instanță a constatat că numitul D.M. este inculpat în dosarul

de urmărire penală nr. 160/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, alături de alți

28 coinculpați (oameni politici deținători a importante funcții de stat,

persoane cu funcții de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu

diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali) fiind

cercetat sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003

și art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000,

constând în aceea că, în perioada 2010 – începutul anului 2011, în calitatea

deținută de intermediar vamal a aderat și sprijinit grupul infracțional

organizat sus-menționat și a plătit către reprezentanții grupului infracțional

organizat, în repetate rânduri, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale

diverse sume de bani, cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la Biroul

vamal Constanța Sud Agigea, în scopul ca aceștia să-i permită intrarea în țară

și să-i acorde liberul de vamă în cazul mai multor containere, conținând

mărfuri intermediate de sus-numitul inculpat.

În perioada 22

octombrie 2010 – începutul anului 2011, inculpatul D.M., inițial unul dintre

clienții importanți ai grupului infracțional organizat, a acumulat datorii

importante către „palierul de protecție și execuție” al grupului infracțional,

constând atât din comisioane neplătite către SC C.C.S. SRL Constanța sau, după

caz, A.S.C.S. SRL, cât și din sume de bani care fuseseră plătite ca mită

lucrătorilor vamali de la Biroul Vamal Constanța Sud Agigea și care trebuiau

recuperate.

S-a reținut că

această situație a fost cauzată de împrejurarea că, în luna septembrie 2010, au

fost derulate mai multe controale ale Comisariatului General al Gărzii

Financiare și I.G.P.F., asupra unor containere cu mărfuri importate de unii

agenți economici care au apelat la serviciile intermediarilor vamali în cauză,

printre care, în special inculpatul D.M.. În urma confiscării mărfurilor

introduse în țară în mod ilicit, inculpatul D.M. nu a mai reușit să recupereze

banii destinați cu titlu de mită lucrătorilor vamali și care au fost plătiți

deja în avans de către comisionarii vamali în numele său.

Astfel, inculpatul D.M.

s-a găsit în imposibilitatea de a colecta și a plăti efectiv banii datorați

suma de bani promisă ca mită și neplătită efectiv ridicându-se la valoarea de

100.000 dolari SUA.

În acest context

grupul infracțional organizat a luat măsuri de retorsiune constând în blocarea

totală a importurilor de textile și încălțăminte, pentru câteva zile, începând

cu data de 1 noiembrie 2010. Sub acest tip de presiune, inculpatul D.M. a

plătit unele sume de bani din datoria acumulată, inclusiv din mita ce trebuia

recuperată, ca urmare a plății ei în avans către lucrătorii vamali.

Pentru că nu i-au

fost deblocate importurile (ca urmare a neachitării integrale a datoriei),

acestea fiind reținute și pur și simplu neprocesate de lucrătorii vamali din

Biroul Vamal Constanța Sud Agigea, în final inculpatul D.M. a reclamat situația

în mod direct Președintelui A.N.A.F., S.B..

Prin Încheierea din

Camera de Consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 4374/1/2011

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rămasă definitivă prin

respingerea, ca nefondat, a recursului acestuia, a fost admisă propunerea de

arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, și, în consecință;

În temeiul art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și

art. 148 alin. (1) lit. f) și alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus arestarea

preventivă a inculpatului D.M. – alături de ceilalți 27 inculpați – pe o

perioadă de 30 zile, începând cu data de 25 mai 2011 și până la data de 23

iunie 2011 inclusiv.

Dispunând astfel,

instanța a statuat că există probe și indicii temeinice de natură a justifica

presupunerea rezonabilă a săvârșirii de către toți inculpații în cauză a

faptelor penale imputate acestora cu referire la încadrările juridice ce

formează obiectul urmăririi penale în Dosarul nr. 160/P/2010 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a

corupției, faptele ilicite imputate inculpaților sunt de o gravitate ridicată,

dare de mită în formă continuată, luare de mită în formă continuată și aderare

/ sprijinire a unui grup infracțional organizat, aflate în concurs real,

impunând arestarea preventivă, întrucât ordinea publică a fost în mod vădit

tulburată prin anvergura activităților ilicite și regulile prestabilite în baza

cărora inculpații acționau coordonat în scopul obținerii de însemnate beneficii

materiale; persoanele implicate în activitatea infracțională acționau

concertat, în scopul dobândirii ilicite de importante sume de bani, sub formă

de mită, urmare nedenunțării și neconstatării unor infracțiuni sau contravenții

vamale. S-a apreciat că prezintă relevanță în cauză pentru adoptarea măsurii

arestării preventive, în considerarea pericolului concret pentru ordinea

publică prin lăsarea în libertate a inculpaților, cuantumul sumelor primite cu

titlu de mită, frecvența cu care se consumau actele de corupție amintite.

Structura grupului infracțional organizat și modul de operare utilizat au

permis și constituirea unui veritabil mecanism de protecție și de

preîntâmpinare a unor eventuale acțiuni de surprindere în flagrant în zona

Vămii Constanța Sud Agigea, iar faptele de corupție amintite au fost

considerate apte să prejudicieze buna reputație a instituțiilor publice

(Ministerul Administrației și Internelor, Autoritatea Națională a Vămilor și

Senatul României) și să deterioreze încrederea în corectitudinea celor

abilitați să vegheze la respectarea legilor țării. S-a constatat, totodată, că

lucrătorii vamali și șefii lor ierarhici au lipsit bugetul de stat de

importante resurse financiare, iar structura grupului infracțional organizat,

modul de operare utilizat și particularitățile specifice zonei Agigea (unde

accesul persoanelor și, implicit, al organelor judiciare era dificil de

realizat în condiții de confidențialitate necesare desfășurării unei anchete,

datorită restricțiilor de deplasare) le-au permis funcționarilor și celorlalți

membrii ai grupului să exercite acte materiale cu frecvență aproape zilnică; în

același sens, „conlucrarea” între inculpați (funcționari publici superiori,

inclusiv cu rangul de secretar general la un minister, parlamentari,

comisionari vamali, vameși etc.) a fost considerată ca demonstrând pericolul

concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în libertate a

inculpaților alte măsuri preventive, precum cele de obligare la a nu părăsi

localitatea (art. 145 C. proc. pen.) și/sau obligare la a nu părăsi țara (în

condițiile reglementate prin dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen.)

nefiind suficiente pentru a proteja în mod eficient interesul public,

impunându-se privarea de libertate.

Astfel, instanța a

reținut că datele cu caracter personal și familial, lipsa antecedentelor

penale, împrejurarea că au copii minori în întreținere, existența unor probleme

de sănătate dovedite cu acte medicale – nu sunt de natură a influența ori

înlătura pericolul concret pentru ordinea publică, prin lăsarea în libertate a

inculpaților la acest moment procesual inițial al începerii urmăririi penale,

valorificarea acestora putând avea loc ulterior, în condițiile speciale ale art.

139

1

C. proc. pen. ori acelea generale din art. 72 și urm. C. pen.

cu ocazia judecării cauzei în primă instanță.

În raport cu

considerentele expuse și având în vedere, pe de o parte, că cererea de liberare

provizorie sub control judiciar pendinte este formulată la interval de numai 10

zile de la momentul statuării definitive asupra legalității și temeiniciei

arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 143 C.

proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar pe de altă

parte caracterul facultativ și subiectiv al măsurii procesuale solicitate de

inculpat, prima instanța a apreciat că înlocuirea arestării preventive a

acestuia în prezent este nejustificată, cererea de liberare provizorie sub

control judiciar, fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, expuse în partea

introductivă a prezentei decizii și din motivele de recurs depuse la dosar

pentru nelegalitate și netemeinicie, greșita motivare prin raportare la aspecte

necontestate de apărare, neargumentarea refuzului dreptului ca inculpatul să

fie cercetat în stare de libertate, existența unor cauze de impunitate cu

privire la faptele pretins comise, circumstanțele personale ce pledează în

favoarea inculpatului, greșita obligare la plata onorariului apărătorului

desemnat din oficiu, deși inculpatul a avut constant apărător ales.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă așadar că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Analizând actele

dosarului se constată că întemeiat prima instanță a constatat că la acest

moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a

inculpatului nu era oportună.

Se are în vedere sub

acest aspect împrejurarea că prin încheierea dată în Camera de Consiliu nr. 759

din 24/25 mai 2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a

dispus luarea măsurii arestării preventive, între alții, față de inculpatul D.M.,

luarea măsurii preventive fiind întemeiată pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit.

f) și alin. (2) C. proc. pen.

S-a reținut, în

esență, că, actele dosarului relevă indicii privind faptul că, în ultimii ani,

la nivelul instituțiilor vamale și portuare din Municipiul Constanța a fost

constituit un grup infracțional organizat care includea persoane influente, cu

funcții importante în stat, dar și lucrători vamali, inclusiv persoane cu

funcții de conducere în autoritățile vamale, comisionari și intermediari

vamali, oameni de afaceri implicați în activități de import și export de

mărfuri, transportatori și beneficiari ai mărfurilor importate; grupul

infracțional avea ca scop deturnarea instituțiilor statului de la rolul lor

legal și subordonarea activității acestora realizării interesului economic al

grupului infracțional. Astfel, grupul infracțional a creat o rețea de taxare ilicită

a mărfurilor care legal sau nelegal urmau să fie introduse în țară, percepând

în mod ilicit sume de bani pentru activitățile astfel derulate.

S-a reținut, de

asemenea, că probele administrate creează presupunerea rezonabilă în sensul că grupul

infracțional acționa pe calea comiterii de infracțiuni precum dare și luare de

mită, trafic de influență, evaziune fiscală, contrabandă, fals în înscrisuri

sub semnătură privată, fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual,

uz de fals, folosirea de documente falsificate la autoritatea vamală,

infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată, având o

structură bine determinată, supunându-se unor reguli stricte destinate

atingerii scopului stabilit, membrii grupului folosind un limbaj codificat,

având porecle, manifestând preocupări în vederea secretizării convorbirilor.

În acest context,

instanța a apreciat că probele dosarului sunt apte a furniza indicii în ceea ce

privește posibila comitere de către inculpatul D.M. a infracțiunilor prevăzute

de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în aderarea și sprijinirea

grupului infracțional, în calitatea sa de intermediar vamal și acționar la SC F.C.P.B.

SA și dare de mită, prevăzută de art. 255 pct. 1 C. pen., raportat la art. 6 și

art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în repetate rânduri

și în baza aceleiași rezoluții infracționale a dat cu titlu de mită diferite

sume de bani pentru lucrătorii biroului vamal Constanța Sud Agigea pentru ca

aceștia să permită intrarea în țară și să acorde liberul de vamă pentru

diferite containere conținând mărfuri intermediate de către inculpat. Urmare

datoriilor acumulate față de anumite persoane implicate în cadrul grupului în

derularea activităților de protecție și execuție și aflându-se în

imposibilitatea de a achita sumele datorate, grupul infracțional a recurs la

măsuri de blocare a mărfurilor importate și în condițiile exercitării acestor

presiuni inculpatul a plătit parțial sumele datorate, pentru ca în final,

mărfurile nefiindu-i deblocate, să reclame situația apărută Președintelui ANAF.

Rezultă așadar că

probele administrate creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis

faptele pentru care este cercetat, fapte de o gravitate deosebită, având în

vedere amploarea activității grupului infracțional, scopurile acestuia și

impactul exercitat din punct de vedere economic și social.

Astfel, faptele

pentru care inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării

preventive respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute

de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din

analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu

îndeplinește condiția oportunității, implicit prevăzută de normele ce

reglementează această instituție.

Acordarea liberării

sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar

instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei

măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea

cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu

privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului,

calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia,

circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau

inculpatului.

Totodată,

dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o

obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul

procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat

de art. 5 parag. 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative

celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Așa fiind, se

constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care

acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor

preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără

privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a

procesului penal, aflat într-o fază incipientă.

Se constată,

totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control

judiciar circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar

avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și

necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele

referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta

concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate

neputând fi avute în vedere izolat față de interesul general al menținerii

ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei

deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și

aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în

speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros

argumentată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

După cum s-a reținut

și în cele ce preced, soluția primei instanțe a avut în vedere necesitatea

atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) și (2)

C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi

realizat în absența privării de libertate a inculpatului, având în vedere

natura infracțiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost

comise de inculpat, gravitatea acestora, complexitatea cauzei și necesitatea

desfășurării în bune condiții a urmăririi penale.

Rezultă așadar, că

argumentele invocate de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt

apte a justifica soluția legal dispusă.

Se constată,

totodată, în legătură cu critica privind la obligarea inculpatului la plata

onorariului apărătorului din oficiu desemnat de către instanță, că nici aceasta

nu poate fi primită. Se vor avea în vedere în acest sens dispozițiile art. 171,

raportat la art. 160

8a

C. proc. pen., care prevăd obligativitatea

asigurării, în cauză, a asistenței juridice, ceea ce impune, astfel, în sarcina

instanței, efectuarea demersurilor în vederea desemnării unui apărător din

oficiu, delegația acestuia încetând la prezentarea apărătorului ales al

inculpatului. Totodată, față de dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

în mod corect inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare

statului (în suma stabilită fiind inclusă cea reprezentând onorariul

apărătorului din oficiu, corespunzător prestațiilor sale anterior prezentării

apărătorului ales al inculpatului), deoarece acesta a formulat o cerere care a

fost respinsă de către instanță.

Pentru considerentele

ce preced dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat va fi

avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva Încheierii nr. 826 din

7 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 4729/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.