ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 290/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 290/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

martie  2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul

Ministerul Apărării Naționale a chemat în judecată pe pârâții T.I., B.V., C.I.L.

și D.I., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume de bani: T.I.

- 1.481.340,83 lei, B.V. - 276.007,50 lei, C.I.L. - 276.007,50 lei și D.I. -

222.166,67 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii

legale, începând cu data de 28 septembrie 2006 până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr.

255/22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea și a obligat pe pârâtul T.I. la plata sumei de 1.481.340,83 lei, pe

pârâtul B.V. la plata sumei de 276.007,50 lei, pe pârâtul C.I.L. la plata sumei

de 276.007,50 lei și pe pârâtul D.I. la plata sumei de 222.166,67 lei, precum

și a dobânzii legale aferente începând cu data de 28 septembrie 2006 până la

data plății efective, în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că, în temeiul sentinței penale nr. 329

din 23 mai 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosar nr. 893/2005, definitivă prin decizia nr. 121 din 20 martie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

reclamantul Ministerul Apărării Naționale a fost obligat în solidar cu

inculpații (pârâții din prezenta cauză), la plata sumei de 3.778.530 lei,

reprezentând daune materiale, morale și cheltuieli de judecată către cele 83 de

părți civile constituite în dosarul menționat. Din acest debit, Ministerul

Apărării Naționale mai are de recuperat suma de 2.255.522,50 lei.

Angajarea răspunderii

pârâților a fost instituită în urma stabilirii vinovăției acestora, în timp ce

răspunderea reclamantului Ministerul Apărării Naționale a fost instituită în

calitate de parte responsabilă civilmente, în temeiul art. 1000 alin. (3) C.

civ., comitenții fiind responsabili de prejudiciul cauzat de prepușii lor în

funcțiile ce li s-au încredințat.

Cu înscrisurile

depuse la dosar, respectiv situația privind plata despăgubirilor la care a fost

obligat Ministerul Apărării Naționale, acesta a făcut dovada plăților către

părțile civile, astfel încât solicitarea recuperării acestor sume de la pârâții

vinovați este legitimă.

Nu a fost primită

apărarea pârâților potrivit căreia aceștia ar fi executat un ordin, față de

faptul că aceste apărări au fost analizate de instanțe când au stabilit

irevocabil vinovăția și răspunderea penală și civilă a pârâților, astfel încât,

în prezentul litigiu, nu se impune o astfel de analiză.

De asemenea, a fost

înlăturată apărarea în sensul obligării doar la jumătate din sumele achitate de

reclamant, reținându-se că acesta are la îndemână acțiunea în regres împotriva

pârâților pentru recuperarea integrală a sumelor achitate către părțile civile

din procesul penal.

Prin decizia nr. 7

din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru

cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți C.I.L., T.I., B.V. și D.I.

Instanța de apel a

înlăturat critica vizând modul greșit de soluționare a cererii de suspendare a

judecății până la soluționarea cererii adresate de apelanți Curții Europene a

Drepturilor Omului, reținând că nu a fost încălcată nici o normă de procedură,

cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a judecății fiind limitativ

prevăzute de art. 242, art. 243 și art. 244 C. proc. civ.

În ceea ce privește

incidența art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a reținut că, deși textul nu prevede

in terminis, este acceptat faptul că judecata concomitentă trebuie să aibă loc

în fața unei instanțe naționale, iar nu supranaționale cum este Curtea

Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, plângerile adresate de apelanții

pârâți Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot avea ca finalitate

rejudecarea cauzei penale, cum s-a susținut în motivele de apel, ci verificarea

încălcării pretinse asupra drepturilor și libertăților fundamentale

reglementate prin dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale, prin hotărârea instanței penale. O eventuală condamnare a

Statului român nu poate constitui motiv de întrerupere a cursului judecării

cauzei civile de față, însă poate constitui temei pentru revizuirea cauzelor,

conform art. 322 pct. 9 din C. proc. civ.

Cât privește

criticile tuturor apelanților asupra fondului cauzei, instanța de apel a

reținut că prin sentința nr. 329 din 23 mai 2005 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosarul nr. 893/2005, au fost condamnați inculpații M.I.,

general col. (r.) T.I., col. B.V., lt. col. C.I.L., maior D.I. la pedeapsa

închisorii pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174 alin. (1) C.

penal, respectiv infracțiunea de instigare la omor; au fost obligați inculpații

să plătească despăgubiri și cheltuieli judiciare celor 83 părți civile, în

solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale; a fost

respinsă cererea de obligare în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, pentru

Statul Român, în calitate de parte responsabilă civilmente.

În considerentele

acestei hotărâri penale s-a arătat, detaliat, pentru fiecare parte civilă, care

a fost prejudiciul încercat prin împușcare în cadrul evenimentelor din 21 - 22

decembrie 1989 la Cluj Napoca, care a fost trauma psihică și care a fost

pierderea materială încercată de fiecare și despăgubirea acordată. De asemenea,

s-a arătat că în fiecare caz în parte inculpații răspund în solidar de plata

daunelor, deoarece fiecare în parte și împreună au contribuit la producerea prejudiciului.

În solidar cu

inculpații a fost obligat, în calitate de parte civilmente responsabilă,

Ministerul Apărării Naționale deoarece, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civil,

comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile

ce li s-au încredințat. Temeiul răspunderii comitentului pentru faptele

cauzatoare de prejudicii ale prepușilor îl constituie obligația de a garanta

despăgubirea celor ce au suferit daune prin acțiunile comise de prepuși. Înalta

Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele sentinței, că

Ministerul Apărării Naționale, comitentul, nu este vinovat, el este doar un

garant, calitate care îi dă dreptul ca, după despăgubirea victimei, să ceară

prepusului să achite suma pe care a plătit-o părții vătămate. Răspunderea

comitentului este deci, un caz excepțional de răspundere fără culpă. Este

riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci paguba a

fost cauzată de această extindere, prin prepuși, a propriei activități. În

ultima analiză însă, prepușii și nu comitentul plătesc daunele, plată pe care

el, comitentul, o garantează. Cu alte cuvinte, comitentul care plătește

integral despăgubirea are o acțiune de regres, în temeiul art. 998-999 C.

civil, împotriva propriilor prepuși și împotriva altor prepuși sau comitenți.

Împotriva acestei

hotărâri penale s-a exercitat recursul de către inculpați, partea responsabilă

civilmente Ministerul Apărării Naționale și o parte din părțile civile. Prin

decizia nr. 121 din 20 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 1109/1/2005, recursurile au

fost respinse ca nefondate. Criticile referitoare la soluționarea acțiunii

civile în procesul penal, ridicate de inculpați și partea responsabilă civilmente

cât privește cuantumul sau nejustificarea despăgubirilor, au fost găsite

nefondate. S-a reținut că dreptul la reparație materială este reglementat prin art.

14 și art. 346 C. pr. pen. fără însă a fi stabilit și modul de determinare a

daunelor materiale și daunelor morale. Ca atare, sunt aplicabile normele

Codului civil, respectiv dispozițiile de principiu prevăzute de art. 998 și art.

999, care nu fac însă distincție între prejudiciul material și prejudiciul

moral, deși ambele sunt supuse reparării. Cât privește întinderea prejudiciului

suferit, instanța penală de recurs a arătat că, pe temeiul art. 1084 C. civil,

daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită și beneficiul de

care partea a fost efectiv lipsită, iar daunele morale sunt stabilite prin

aprecierea instanței, subordonată însă condiției aprecierii rezonabile pe o

bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții

lezate. De asemenea, instanța penală de recurs a considerat corect stabilit

raportul de prepușenie între comitentul Ministerul Apărării Naționale și

prepușii inculpați.

În raport de cele

expuse anterior, curtea de apel a constatat că, în cauza penală, s-a exercitat

acțiunea civilă, în condițiile art. 14 C. proc. pen., repararea pagubei fiind

dispusă a se face, potrivit dispozițiilor legii civile, prin plata unei

despăgubiri bănești, pentru repararea prejudiciului material, dar și pentru

repararea daunelor morale pretinse de victimele constituite părți civile.

Întrucât instanța penală nu a determinat concret obligațiile de plată ce revin

fiecărui inculpat, însă a lămurit raporturile dintre părți, s-a apreciat că, în

prezenta cauză, urmează a se stabili regulile aplicabile în desocotirea

solidarității pasive.

În procesul penal

purtat anterior și finalizat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare,

a fost soluționată atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, în sensul că

au fost stabilite elementele răspunderii civile delictuale, conform regulilor generale

din art. 998 și art. 999 C. civil, însă cu instituirea solidarității pasive în

plata despăgubirilor, pentru cazul special al răspunderii comitentului pentru

fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., dată fiind

constatarea de către instanța penală a raportului de prepușenie întemeiat pe

relația de subordonare între părți.

Reținând incidența

principiului înscris în art. 22 C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia și constatând că instanța civilă a

fost învestită numai cu regresul comitentului Ministerul Apărării Naționale,

care a plătit despăgubirile tuturor părților civile, împotriva prepușilor T.I.,

B.V., C.l.L. și D.I., curtea de apel a considerat că, în această fază instanța

are competența limitată numai la stabilirea sumelor datorate de fiecare prepus

comitentului, fără a putea în vreun fel analiza, așa cum au cerut apelanții,

culpa atât în răspunderea penală, cât și în răspunderea civilă. Instanța civilă

nu poate schimba ceea ce s-a statuat definitiv și cu autoritate în procesul

penal, nici în sensul înlăturării totale a obligației de plată din sarcina

apelantului C.I.L. și nici în sensul stabilirii în sarcina Ministerului

Apărării Naționale a obligației de plată a unei părți din suma pretinsă

apelanților T.I., B.V. și D.I.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâții T.I., B.V. și D.I., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului se arată că nu poate fi vorba despre răspundere civilă solidară, cât

timp pârâții au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor

primite, nu numai de la conducerea Ministerului Apărării Naționale, ci și de la

conducerea superioară de stat, prin hotărârea Comitetului Politic Executiv al

PCR, care reprezenta, în condițiile partidului-stat, organul suprem de

conducere a țării.

Recurenții invocă

încălcarea dispozițiilor legale speciale în materia răspunderii materiale a

militarilor: art. 7 alin. (2) din Regulamentul Disciplinei Militare, potrivit

căruia comandantul poartă răspunderea pentru legalitatea și urmările ordinului

dat; art. 6 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 121 din 28 august 1998, potrivit

căruia pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau

șefului unității, răspunderea revine acestuia (prevedere preluată din Decretul nr.

207/1976).

Recurenții consideră

că prevederile art. 1000 C. civil trebuie interpretate în sensul că răspunderea

pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului Apărării

Naționale, mai ales că textul respectiv și cele următoare nu se referă la

răspunderea solidară. Art. 1003 se referă la răspunderea solidară numai în

cazul codebitorilor. Mai mult, noul C. civ., chiar dacă nu a intrat încă în

vigoare, stabilește la art. 1373 răspunderea exclusivă a comitentului pentru

pagubele produse de prepuși ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are

legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

În cazul în speță, cu

totul special, se impunea o interpretare restrictivă a legii, chiar dacă ar fi

în contradicție cu practica judiciară impusă de spețe care nu au nimic comun cu

speța de față.

Recurenții mai susțin

că în mod nelegal au fost obligați și la dobânzi, fără a fi somați în acest

sens, fără a se ține seama că sunt în executarea pedepselor privative de

libertate și că sunt în imposibilitate de a plăti.

Intimatul C.I.L. a

depus la dosar numeroase memorii, în care critică soluția dată de instanța

penală și susține în esență punctul de vedere exprimat de recurenți în

motivarea recursului, în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea materială

a inculpaților, întreaga răspundere pentru repararea prejudiciului revenind

Ministerului Apărării Naționale.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenții consideră

că reclamantul nu poate pretinde pe calea cererii de chemare în garanție

restituirea sumelor plătite victimelor în temeiul hotărârii penale, deoarece

răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimelor revine exclusiv reclamantului.

În acest sens, recurenții reiterează apărările formulate în procesul penal,

care au fost analizate în hotărârea penală de condamnare, și anume, că au comis

faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite.

Recurenții mai susțin

că, din corelarea prevederilor art. 1000 și 1003 C. civ., rezultă că

răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului

Apărării Naționale, deoarece art. 1000 nu instituie răspunderea solidară, iar art.

1003 se referă la răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor.

În realitate, ceea ce

interesează sub aspectul temeiului juridic al pretențiilor formulate de

reclamant în prezenta cauză sunt dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care

instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie și

care instituie, contrar celor susținute de recurenți, o solidaritate specifică

între comitent și prepus, exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile,

reclamantul nu a făcut altceva decât să avanseze în locul pârâților

despăgubirile pe care aceștia din urmă le datorau victimelor. Însă în final,

prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să

suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor,

comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea

sumelor plătite.

Împotriva regresului

comitentului, recurenții pârâți nu se pot apăra invocând prezumția de

răspundere instituită de art. 1000 alin. (3) C. civ., ci eventual pot invoca și

dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial

producerea prejudiciului.

Dispozițiile art. 1000

alin. (3) oferă exclusiv victimei posibilitatea de a se adresa, la alegerea sa,

pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și

prepusului deopotrivă, fie numai prepusului.

În speță, victimele

au înțeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, ceea ce nu este de

natură să înlăture răspunderea proprie a pârâților, care se concretizează în

cadrul cererii de chemare în garanție prin obligarea lor la restituirea sumelor

către comitent.

Caracterul solidar al

răspunderii întemeiată pe art. 1003 C. civ. are în vedere situația în care

„delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane”, ceea ce ar

presupune reținerea culpei concomitente a comitentului și în final o răspundere

proprie a acestuia întemeiată pe art. 998 C. civ. Or, în hotărârea penală de

condamnare s-a reținut în mod expres lipsa oricărei culpe a Ministerului

Apărării Naționale în producerea prejudiciului, aspect care nu mai poate fi

repus în discuție în cadrul acțiunii în regres.

În realitate,

recurenții tind la o reevaluare a vinovăției lor (reluând în cadrul acestui

litigiu o apărare pe care au susținut-o constant în fața instanței penale,

respectiv îndeplinirea ordinelor militare primite și lipsa răspunderii lor în

calitate de executanți), ceea ce ar fi contrar principiului autorității de

lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele,

persoanele care le-au săvârșit și vinovăția acestora.

Critica recurenților

referitoare la dispoziția de obligare a lor la plata dobânzilor este invocată

omisso medio, nefiind formulată ca motiv de apel.

În acest sens, art. 295

alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede în mod expres că: „Instanța de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță”. Textul reglementează una dintre

limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel,

litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate

aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce

s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).

În condițiile în care

pârâții nu au criticat în apel dispoziția de obligare la plata dobânzilor,

cuprinsă în dispozitivul sentinței primei instanțe, respectiv nu au susținut

argumentele invocate în recurs (lipsa punerii în întârziere și imposibilitatea

de plată datorată împrejurării că se află în stare de detenție), aceste aspecte

nu au fost analizate de instanța de apel și nu pot examinate pentru prima oară

în recurs.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții T.I., B.V. și D.I.I. împotriva deciziei

civile nr. 7 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII a

civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2012.