ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 mai 2009 reclamanții

I.H., I.L. și I.N. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin

M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 de euro reprezentând

daune morale pentru suferințele fizice și morale cauzate de regimul comunist,

reclamanților și mamei lor, defuncta I.M.

Prin cererea

formulată la data de 30 iunie 2009, reclamanții au indicat temeiul legal al

pretențiilor lor ca fiind art. 5 din Legea nr. 221/2009, temei legal precizat

și în faza apelului.

Prin sentința civilă nr.

466 din 1 aprilie 2010, Tribunalul București secția a IV-a civilă a admis în

parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 15.000 de euro către

reclamanți.

Împotriva sentinței

au declarat apel atât reclamanții I.H., I.L. și I.N., cât și pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. și Ministerul Public.

Reclamanții au arătat

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra daunelor morale solicitate de

aceștia în nume propriu, ci numai asupra daunelor morale solicitate în calitate

de moștenitori, pentru condamnarea mamei lor.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., și Ministerul Public au solicitat diminuarea cuantumului

despăgubirilor.

La data de 21

ianuarie 2001 instanța a pus în discuția părților lipsa temeiului legal al

cererii de chemare în judecată în raport de împrejurarea că, pe parcursul

procesului, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat

neconstituțional.

Prin decizia civilă

nr. 270/ A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul reclamanților, a admis apelurile Statului Român, prin M.F.P.

și Ministerului Public, a schimbat sentința atacată și a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât textul legal care

constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii nu mai există, decizia de

neconstituționalitate fiind obligatorie pentru instanțe.

Având în vedere că

actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în

condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări

politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța de

apel a constatat că pretențiile în sensul măririi cuantumului daunelor morale

nu pot fi primite.

Instanța de apel a

mai reținut că, deși susținerile reclamanților conform cărora instanțele ar

trebui să de eficiență prevederilor Convenției, sunt, în principiu, adevărate,

ele sunt însă pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern

(în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă,

atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu

mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau

interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Actuala ordine

constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală

declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul

separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor

pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan

juridic.

În prezent, chiar

dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a

devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept

garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare

la un alt obiect și o altă cauză, deoarece s-ar încălca dispozițiile

procedurale imperative ale art. 294 C. proc. civ.

Practica C.E.D.O.

invocată de reclamanți nu este relevantă în cauză deoarece nu privește

chestiuni de drept similare cu cele din prezenta cauză.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții I.H., I.L. și I.N., formulând

următoarele critici:

I. Hotărârea

instanței de apel încalcă art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces

echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal

independent și imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în

procesul civil și interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce

acest principiu.

Aplicarea deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror cereri

întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive este de natură să instituie un tratament

discriminatoriu, diferit față de acele persoane care dețin deja o astfel de hotărâre,

ceea ce echivalează cu încălcarea textului legal anterior arătat și a art. 16

alin. (1) din Constituție.

II. Hotărârea

instanței de apel încalcă dispozițiile art. 14 din Convenție care interzice

discriminarea dacă aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă,

respectiv, dacă nu urmărește un scop legitim și nu respectă un raport rezonabil

de proporționalitate între scopul urmărit și mijlocul utilizat pentru

realizarea lui, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Hotărârea instanței

de apel încalcă art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

interzice discriminarea în exercitarea unor drepturi specifice și, de asemenea,

încalcă jurisprudența C.E.D.O. în materie, sens în care arată că soluționarea

diferită a unor cauze similare, raportat exclusiv la celeritatea cu care

acestea au fost soluționate, funcție de momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și

reprezintă un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei îndreptățite,

de natură a încălca dispozițiile comunitare la care s-a făcut referire.

III. Hotărârea

instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție ce garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de

„bun" și de „speranță legitimă", precum și jurisprudența C.E.D.O. în

materie, întrucât reclamanții se află în situația de a avea o hotărâre

judecătorească favorabilă în primă instanță, într-un litigiu declanșat anterior

deciziei de neconstituționalitate, motiv pentru le care sunt aplicabile

dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie de

neconstituționalitate neputând retroactiva fără a afecta garanțiile statuate

prin art. 6 C.E.D.O., art. 14 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Contrar

susținerilor recurenților-reclamanți, decizia de neconstituționalitate în

discuție nu încalcă liberul acces la justiție, principiul neretroactivității

legii sau principiul egalității în fața legii, întrucât acțiunile în justiție

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 11 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

II. Prin soluționarea

cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, nu se încalcă nici

dreptul la nediscriminare, care nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive

obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

III. Decizia de

neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță

legitimă".

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

Noțiunea de „speranță

legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma

legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții I.H., I.L. și I.N. împotriva

deciziei nr. 270/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012