ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 mai 2009 reclamanții I.H., I.L. și I.N. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 de euro reprezentând daune morale pentru suferințele fizice și morale cauzate de regimul comunist, reclamanților și mamei lor, defuncta I.M. Prin cererea formulată la data de 30 iunie 2009, reclamanții au indicat temeiul legal al pretențiilor lor ca fiind art. 5 din Legea nr. 221/2009, temei legal precizat și în faza apelului. Prin sentința civilă nr. 466 din 1 aprilie 2010, Tribunalul București secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 15.000 de euro către reclamanți.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanții I.H., I.L. și I.N., cât și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public. Reclamanții au arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra daunelor morale solicitate de aceștia în nume propriu, ci numai asupra daunelor morale solicitate în calitate de moștenitori, pentru condamnarea mamei lor. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și Ministerul Public au solicitat diminuarea cuantumului despăgubirilor. La data de 21 ianuarie 2001 instanța a pus în discuția părților lipsa temeiului legal al cererii de chemare în judecată în raport de împrejurarea că, pe parcursul procesului, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional.

Prin decizia civilă nr. 270/ A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamanților, a admis apelurile Statului Român, prin M.F.P. și Ministerului Public, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât textul legal care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii nu mai există, decizia de neconstituționalitate fiind obligatorie pentru instanțe.

Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța de apel a constatat că pretențiile în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite. Instanța de apel a mai reținut că, deși susținerile reclamanților conform cărora instanțele ar trebui să de eficiență prevederilor Convenției, sunt, în principiu, adevărate, ele sunt însă pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic. În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză, deoarece s-ar încălca dispozițiile procedurale imperative ale art. 294 C. proc. civ. Practica C.E.D.O. invocată de reclamanți nu este relevantă în cauză deoarece nu privește chestiuni de drept similare cu cele din prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I.H., I.L. și I.N., formulând următoarele critici: I. Hotărârea instanței de apel încalcă art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce acest principiu. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror cereri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive este de natură să instituie un tratament discriminatoriu, diferit față de acele persoane care dețin deja o astfel de hotărâre, ceea ce echivalează cu încălcarea textului legal anterior arătat și a art. 16 alin. (1) din Constituție.

II. Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 14 din Convenție care interzice discriminarea dacă aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv, dacă nu urmărește un scop legitim și nu respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijlocul utilizat pentru realizarea lui, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Hotărârea instanței de apel încalcă art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care interzice discriminarea în exercitarea unor drepturi specifice și, de asemenea, încalcă jurisprudența C.E.D.O.

în materie, sens în care arată că soluționarea diferită a unor cauze similare, raportat exclusiv la celeritatea cu care acestea au fost soluționate, funcție de momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și reprezintă un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei îndreptățite, de natură a încălca dispozițiile comunitare la care s-a făcut referire. III. Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă", precum și jurisprudența C.E.D.O.

în materie, întrucât reclamanții se află în situația de a avea o hotărâre judecătorească favorabilă în primă instanță, într-un litigiu declanșat anterior deciziei de neconstituționalitate, motiv pentru le care sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie de neconstituționalitate neputând retroactiva fără a afecta garanțiile statuate prin art. 6 C.E.D.O., art. 14 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: I. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă liberul acces la justiție, principiul neretroactivității legii sau principiul egalității în fața legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. II. Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, nu se încalcă nici dreptul la nediscriminare, care nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Decizia de neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă". Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). Noțiunea de „speranță legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.H., I.L. și I.N. împotriva deciziei nr. 270/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012