ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2223/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la 19 decembrie 2003, reclamanții R.T.Z. și M.D. au chemat în judecată pe pârâta SC T.S. SA (fosta SC B. SA), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 416.054 euro, în echivalent lei, reprezentând daune, constând în diferența dintre consumul pe unitate de produs anterior aplicării brevetului și cel ulterior aplicării acestuia, stoparea aplicării invenției. Prin sentința civilă nr. 690/2010 Tribunalul Covasna a respins acțiunea promovată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții sunt titularii brevetului de invenție eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și acordat în temeiul Hotărârii nr. 04/021 din 29 ianuarie 2003 a aceleiași autorități, cu mențiunea că durata de valabilitate a brevetului se întinde de la 30 ianuarie 2001 până la 30 ianuarie 2021. Invenția brevetată constă într-un arzător cu jeturi multiple despre care reclamanții susțin că a condus la o scădere semnificativă a consumului de gaz metan al SC T.S. SA prin raportare la producția de plăci de teracotă produse. Societatea pârâtă nu a recunoscut la interogatoriu că ar fi folosit acel tip de arzător brevetat, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă ca aceeași societate pârâtă ar fi mărturisit pe cale extrajudiciară, adică înainte de începerea litigiului, faptul că a uzat ori uzează de acel arzător.

Instanța a mai reținut că pentru SC B. SA, actuala SC T.S. SA, a fost proiectat în anul 1996 de către R. RA Mediaș, un arzător cu jeturi pentru cuptor micro-tunel, martorul L.M.S., fost mecanic șef la societatea pârâtă între anii 1998-2002, declarând că nu se poate pronunța, în lipsa unei expertize de specialitate, dacă există diferențe între arzătorul executat la I. Mediaș și cel despre care se susține că a fost brevetat de reclamantul R.T.Z., neputând face nici aprecieri în ceea ce privește randamentul celor două tipuri de arzătoare.

De asemenea, instanța a reținut din declarațiile celorlalți martori că este cert că în cadrul societății pârâte s-a montat un arzător care a contribuit la scăderea consumului de gaz metan în ceea ce privește producția cahlelor de teracotă, dar nu se cunoaște care a fost economia realizată asupra consumului de gaz metan, fiind incert dacă acest arzător este chiar cel brevetat de către reclamanți ori este vorba de un arzător conceput, proiectat și executat în cadrul unei întreprinderi din municipiul Mediaș și în privința căruia reclamantul R.T.Z. doar a contribuit la montarea lui. Chiar admițând că arzătorul utilizat de SC T.S.

SA a fost cel brevetat de reclamanți, pentru ca pretențiile acestora să fie probate era nevoie de o expertiză tehnică, care să determine consumul specific de gaz metan pentru uscarea și arderea unei unități echivalente (cahle de teracotă) după montarea arzătorului brevetat raportat la producția anilor 2001, 2002 și 2003, expertiză la efectuarea căreia reclamanții s-au opus. Pentru că sarcina probei revenea reclamanților pe temeiul art. 1169 C. civ., instanța a hotărât că pretențiile reclamanților nu sunt dovedite nici sub aspectul folosirii de către societatea pârâtă a arzătorului brevetat și nici cu privire la avantajele pecuniare obținute prin economia de gaz metan în procesul de producție.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În faza apelului a fost suplimentat probatoriul, administrându-se proba cu martori, interogatoriu, înscrisuri și expertiză tehnică. Prin decizia civilă nr. 87 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel Brașov a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea precizată și în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2.413.828 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept a invenției. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt titularii brevetului de invenție emis de O.S.I.M. pe baza Hotărârii nr. 04/021 din 29 ianuarie 2003 a aceleiași instituții, având titlul “Arzător cu jeturi multiple”.

S-a reținut că arzătorul a fost folosit de pârâtă, inclusiv pe perioada reclamată, respectiv anii 2001 – 2003, cu consecințe economice favorabile, așa cum a rezultat „în bună măsură” din declarațiile martorilor audiați. Raportul de expertiză efectuat a stabilit împrejurările de fapt cu privire la utilizarea arzătoarelor și drepturile cuvenite inventatorilor față de avantajele economice obținute în urma punerii invenției în aplicare. S-a reținut, de asemenea, că expertiza este concludentă și statuează fără echivoc faptul că invenția, prin natura ei, acoperă orice altă soluție constructivă. În ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța a ținut seama de faptul că pârâta a utilizat arzătoarele fără a avea acordul inventatorilor, la dosar nefiind depus vreun contract și în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 2.413.828 lei, reținând că aceasta a fost „stabilită categoric, pe baza unor calcule aprofundate, de expert”.

Au fost înlăturate apărările pârâtei pentru aceleași considerente pentru care au fost găsite întemeiate pretențiile reclamanților. Decizia a fost atacată cu recurs de către societatea-pârâtă, care a invocat următoarele aspecte de nelegalitate: - Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În acest sens, s-a susținut că raportul de expertiză pe care s-a întemeiat soluția este lovit de nulitate, deoarece instanța nu a respectat specializarea expertului, rezultată din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 201 alin. (3), precum și din dispozițiile art. 11, 14, 18 alin. (2) din O.G.

nr. 2/2000 și dispozițiile Ordinului nr. 199/2011 pentru aprobarea nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice. Astfel, expertul desemnat în cauză, specialist în proprietate industrială/intelectuală, s-a pronunțat asupra unor aspecte, referitoare la chestiuni contabile și la drepturi bănești cuvenite inventatorilor, care depășeau competența acestuia. Or, singurele aspecte asupra cărora expertul se putea pronunța erau reprezentate de eventuala conformitate a modelului de arzător folosit în procesul de producție de către societate cu invenția brevetată de reclamanți. De altfel, „partea contabilă” a raportului nu a fost discutată la întâlnirea dintre expert și părți, ci aceasta a fost redactată, așa cum recunoaște și expertul, în urma discuțiilor avute de acesta cu reclamantul M.D.

Neregularitățile procedurale cu privire la raportul de expertiză au fost invocate în termen în fața instanței de apel, prin obiecțiunile și completările la obiecțiuni depuse la dosar, pe care instanța le-a respins însă nemotivat. Un alt aspect care atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este cel legat de încălcarea principiului nemijlocirii, întrucât a fost valorificată declarația unui martor care nu a fost audiat nici în fața instanței de fond, nici în apel, ci într-un proces penal. Decizia a acordat ceea ce nu s-a cerut și aceasta face aplicabil motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea societății la plata sumei de 416.054 euro, cu titlu de daune pentru folosirea fără drept a invenției, raportându-se la diferența dintre consumul pe unitate de produs realizat anterior aplicării invenției și cel realizat în urma aplicării invenției, adică acordarea despăgubirilor după calculul eficienței invenției. În condițiile în care, în temeiul disponibilității în procesul civil, reclamanții au înțeles să se raporteze la calculul eficienței invenției, instanța nu avea posibilitatea să oblige la despăgubiri constând în valoarea producției totale a unității pentru perioada reclamată, ratificând astfel, varianta din raportul de expertiză cea mai favorabilă pentru intimații-reclamanți.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și de asemenea, conține motive contradictorii, devenind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, instanța nu motivează înlăturarea susținerilor pârâtei, limitându-se la o simplă afirmație, potrivit căreia „apărările pârâtei sunt înlăturate pentru aceleași considerente pentru care a fost admisă acțiunea reclamanților”. Or, considerentele pentru care instanța a admis cererea de chemare în judecată nu pot reprezenta o motivare pentru respingerea argumentelor substanțiale invocate de pârâtă în apărare. De asemenea, din conținutul hotărârii nu se poate deduce dacă instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc.

civ., ceea ce echivalează cu o motivare contradictorie. Aceasta, întrucât instanța de apel critică răspunsurile pârâtei, pretins echivoce, la interogatoriu, dar nu se pronunță cu privire la prezumția simplă dedusă din art. 225 C. proc. civ. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța nu s-a raportat la legea în vigoare la momentul (perioada 2001 – 2003) pretinselor încălcări reclamate, ci la legea în vigoare în prezent. De asemenea, instanța a încălcat și a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. b) din Legea nr. 64/1991 (actualul art. 34 alin. (1) lit. b), text potrivit căruia nu constituie o încălcare a drepturilor inventatorilor „folosirea invenției de către o persoană care a aplicat invenția sau a luat măsuri efective și serioase în vederea folosirii ei cu bună-credință pe teritoriul României înainte de constituirea unui depozit național reglementar privind invenția”.

Or, deși din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că dispoziția legală menționată este pe deplin aplicabilă, instanța a pronunțat hotărârea cu neobservarea ei. Tot astfel, instanța de apel a omis să facă aplicarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, referitor la obligația de informare reciprocă în scris dintre inventator, unitate în ceea ce privește crearea și stadiul realizării invenției. Reparația cea mai adecvată pentru nerespectarea acestei obligații poate fi chiar respingerea cererii ca neîntemeiată. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 34 din Legea nr. 64/1991 (actualul art. 32) pentru că, așa cum a rezultat din probele administrate, investițiile realizate în anul 1995 de către societate, în scopul reducerii consumului de gaze naturale nu au vizat exclusiv realizarea unui nou arzător, ci au fost raportate la un cadru mai larg, respectiv modernizarea instalațiilor termice.

În consecință, făcându-se aplicarea art. 34 (actualmente art. 32) din Legea nr. 64/1991, instanța de apel a pronunțat o hotărâre greșită deoarece nu se pune problema protejării prin brevet a soluției profitabile pentru societate ci, cel mult, dacă se admite că societatea a folosit arzătorul brevetat, a arzătorului (care nu avea vocația de a spori producția realizată de societate, ci întregul ansamblu utilizat, respectiv cuptorul modernizat). Intimatul M.D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului arătând că nu sunt critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., întrucât se invocă aspecte de netemeinicie și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. nu e incident întrucât obiectul cererii a rămas neschimbat; la fel, în ce privește motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., acestea nu se regăsesc în speță, hotărârea fiind motivată, iar dispozițiile de drept material corect aplicate. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată, contrar susținerii intimatului-reclamant, că argumentele aduse în susținerea lor permit încadrarea în motivele de recurs invocate și că acestea au caracter fondat, în sensul și în limita următoarelor considerente: Fundamentându-și soluția referitoare la calculul despăgubirilor bănești pe raportul de expertiză întocmit de un expert având specializarea proprietate industrială, instanța de apel a nesocotit, într-adevăr, așa cum se arată prin motivele de recurs, normele referitoare la specializarea experților.

În acest sens, se constată că potrivit art. 14 din Ordonanța nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară: „Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condițiile prezentei ordonanțe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată (1). Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiției(2)”. În ce privește Nomenclatorul specializărilor, aprobat prin Ordinul nr. 199/2010 al ministrului justiției, acesta evidențiază distinct, specializarea „Drepturi bănești cuvenite inventatorilor”, iar „Proprietate intelectuală (2) – Proprietate industrială”, cu subdiviziunile brevete de invenție, mărci și indicații geografice, desene și modele industriale, topografii de circuite integrate.

În speță, întocmirea raportului de expertiză, atât în partea acestuia referitoare la elementele brevetului de invenție și soluția tehnică oferită de acesta, cât și la partea economică a aplicării acestuia, din punct de vedere al drepturilor cuvenite inventatorilor, s-a făcut de un singur expert, specialist în proprietate industrială. Aceasta, în condițiile în care încheierea din 5 octombrie 2010 de încuviințare a probatoriului, a vizat, de o manieră generală, ca obiectiv al expertizei, „elucidarea aspectelor legate de arzătoarele folosite de intimată raportat la brevetul de invenție”, sens în care s-a dispus efectuarea unei adrese la Biroul local de expertize pentru desemnarea unui expert cu specialitatea proprietate industrială.

Ulterior, obiectivele au fost dezvoltate și precizate, în sensul că, pe lângă obiectivele legate strict de brevetul de invenție și folosirea arzătoarelor de către intimată, aspecte care cădeau în competența expertului de proprietate industrială, a fost menționat și calculul despăgubirilor pentru perioada pretențiilor, 2001 – 2003. Deși intimata a contestat, prin obiecțiunile formulate, efectuarea calculului privind eventualele economii de către un expert în proprietate industrială, arătând că aprecierile acestuia trebuia să se limiteze la problemele legate de proprietatea industrială, instanța nu dă rezolvare acestui aspect. Dimpotrivă, audiind expertul cu privire la obiecțiunile părților, instanța consemnează, în ce privește modalitatea de calcul, că „a fost corectat calculul făcut de inginer M.”.

Toate aceste aspecte, legate de specializarea expertului și nerespectarea dispozițiilor legale în materie, atrag nulitatea actului procedural (raportul de expertiză) și în sensul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., soluția de casare a hotărârii întemeiate pe acest act. De asemenea, nelegalitatea hotărârii decurge din depășirea limitelor învestirii și acordarea de despăgubiri peste petitul cererii. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a constat în pretenția de despăgubiri pentru folosirea invenției, reprezentate de „diferența dintre consumul pe unitate de produs realizat de unitatea pârâtă anterior aplicării invenției și cel realizat în urma aplicării acesteia”. Nesocotind aceste limite ale învestirii, instanța de apel a acordat despăgubirile stabilite de către expert cu luarea în considerare a „valorii producției totale a unității în perioada 2001 – 2003, actualizată în anul 2011, cu un factor de actualizare mediu de 12% pe an”.

Expertiza a prezentat două variante de calcul, una, raportată la obiectul pretențiilor reclamanților și o alta pe care expertul, substituindu-se părților, a considerat-o mai adecvată, reținând ca reper valoarea totală a producției unității pe intervalul 2001 – 2003. Validând această variantă a raportului de expertiză, cu motivarea că „a fost stabilită categoric, pe baza unor calcule aprofundate, de expert”, instanța a încălcat principiul disponibilității care guvernează procesul civil. În speță, nu este vorba, cum pretind intimații-reclamanți, despre o simplă majorare a cuantumului pretențiilor, ci de un alt conținut al pretenției și astfel, de modificarea obiectului cererii de chemare în judecată în apel.

Solicitarea privind despăgubirile în funcție de calculul eficienței economice este diferită de cea constând în valoarea producției totale a unității și ea nu poate fi schimbată în apel, în considerarea conținutului raportului de expertiză, prin însușirea concluziilor acestuia. În felul acesta, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și a încălcat principiul disponibilității, situație care atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Este întemeiată și critica referitoare la nemotivarea hotărârii, care nu răspunde apărărilor pârâtei decât printr-o simplă afirmație, generică, în sensul că acestea „vor fi înlăturate pentru aceleași considerente pentru care a fost admisă acțiunea reclamanților”.

Or, poziția procesuală a fiecărei părți în cadrul litigiului s-a sprijinit pe argumente diferite, neputându-se spune că primindu-se susținerile unei părți au fost respinse, de o manieră implicită, cele ale celeilalte părți, fără ca acestea să mai primească o analiză punctuală. Chiar în condițiile în care s-a constatat că intimata-pârâtă era decăzută din dreptul de a formula întâmpinare, aceasta a păstrat posibilitatea, în condițiile art. 171 C. proc. civ., de a se apăra, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor părții potrivnice. Aceste apărări ale pârâtei, concretizate în mai multe rânduri de obiecțiuni la raportul de expertiză, nu au primit nicio dezlegare punctuală din partea instanței, ceea ce afectează hotărârea deopotrivă de viciul nemotivării în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și de încălcarea principiului dreptului de apărare (critica, sub acest din urmă aspect, fiind încadrabilă în dispozițiile 304 pct. 5 C. proc. civ., care sancționează și nerespectarea formelor exterioare, în sensul de reguli de bază ale procedurii jurisdicționale). Toate aceste neregularități procedurale anterior enunțate, care atrag incidența unor motive de modificare (art. 304 pct. 6 și 7) și de casare (304 pct. 5) impun, pentru o judecată unitară, potrivit art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., soluția de casare. Casarea se va dispune cu trimiterea spre rejudecare, având în vedere că, în condițiile nesocotirii limitelor învestirii, încălcării principiului dreptului de apărare, întemeierii soluției pe un act procedural nul (raportul de expertiză), hotărârea este ea însăși lovită de nulitate, fiind necesară reluarea judecății pentru acoperirea tuturor neregularităților menționate.

Față de criticile care s-au impus analizei cu prioritate, celelalte aspecte care vizează normele de drept material incidente cauzei vor fi avute în vedere de instanță la momentul rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC T.S. SA împotriva deciziei nr. 87/ Ap din 05 iulie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.