ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2565/2015

Decizia nr. 2565/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 729 din data de 13 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 859/Ap din 25 noiembrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. A respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva aceleiași decizii.

Pentru a se pronunța astfel Înalta Curte a reținut următoarele:

I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., analizând excepția nulității, invocată din oficiu, Înalta Curte a apreciat că este întemeiată, întrucât recursul formulat nu conține critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

II. Referitor la recursul declarat de reclamantul B., Înalta Curte a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Toate susținerile încadrate din punct de vedere juridic de către recurent în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. au fost reluate în cadrul cazului de modificare descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a se demonstra că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivele de recurs conțin nu numai critici de nelegalitate, ci și susțineri referitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate, recurentul relevând aspecte din conținutul expertizei judiciare efectuate în cauză, al înscrisurilor aflate la dosar ori al depozițiilor martorilor audiați pe parcursul judecății, cu scopul de a combate aprecierea instanței de apel asupra situației de fapt.

În acest context, instanța a calificat motivele de recurs în raport de conținutul și finalitatea lor.

Din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a analizat criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură imperative, respectiv a prevederilor O.G. nr. 2/2000 și a Ordinului Ministerului Justiției nr. 199/2010; a prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. și a celor ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; a dispozițiilor art. 169 C. proc. civ., precum și a celor ale art. 204 și 211 C. proc. civ.

Toate celelalte susțineri încadrate de către recurent în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cu excepția criticii referitoare la art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, susceptibilă a fi cercetată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) au fost analizate prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile referitoare la modul de interpretare și de aplicare a legii de către instanța de apel au fost analizate în mod distinct.

Astfel, în ceea ce privește criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că

raportul de expertiză întocmit de un expert judiciar atestat în specialitatea proprietate intelectuală - brevete de invenție respectă prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, dar și pe cele din art. 11 alin. (1), la care recurentul a făcut referire, atât timp cât expertul desemnat este înscris

în tabelul nominal al experților judiciari cu specialitatea menționată.

Fiind expres prevăzută de legiuitor, specializarea respectivă este obligatorie și trebuie respectată ca atare, astfel încât în litigiile de proprietate intelectuală nu ar putea fi desemnat, față de regula din art. 14, un expert care să nu fie atestat ca specialist în proprietate intelectuală.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca expertizele în litigiile privind brevete de invenție să fie efectuate de specialiști chiar în domeniul invenției, ar fi trebuit să prevadă categorii distincte în cadrul specializării generice proprietate intelectuală - brevete de invenție, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât aprecierea respectării art. 14 din O.G. nr. 2/2000 se raportează la specializarea expres prevăzută în nomenclator.

În mod evident, la momentul desemnării expertului judiciar, instanța de judecată poate avea în vedere, pe lângă specializarea în proprietate intelectuală, calificarea profesională a expertului, la cererea uneia dintre părți și după dezbaterea în contradictoriu a calificării necesare efectuării expertizei.

Acest lucru nu este, însă, obligatoriu, față de modul de reglementare a specializărilor în materia proprietății intelectuale, astfel încât desemnarea unui expert judiciar care nu are pregătire tehnică în chiar domeniul invenției nu atrage nulitatea raportului de expertiză întocmit, fiind suficient că expertul este atestat în proprietate intelectuală - brevete de invenție.

În ceea ce privește Decizia nr. 2223 din 27 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în ciclul procesual anterior, casarea deciziei de apel s-a dispus pentru că expertul proprietate intelectuală-brevete de invenție s-a pronunțat și asupra drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, cu toate că pentru acest ultim obiectiv al expertizei se prevede o specializare a expertului distinctă de cea în materia brevetelor de invenție și nu a rezultat că expertul avea o dublă specializare.

Nu s-a făcut nicio apreciere cu privire la specializarea necesară clarificării aspectelor tehnice și nu s-a dat vreo îndrumare pe acest aspect, contrar susținerilor recurentului, astfel încât nu se poate reproșa instanței de rejudecare nerespectarea deciziei de casare.

În acest context și ținând cont de faptul că, în cadrul rejudecării, a fost numit un expert atestat în brevete de invenție, criticile recurentului sub acest aspect au fost respinse, ca nefondate.

Înalta Curte a respins și susținerile referitoare la greșelile tehnice pretins regăsite în raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat C., a căror finalitate, în strânsă legătură cu criticile vizând calificarea profesională a expertului, este aceea a înlăturării raportului de expertiză, ca fiind întocmit de un expert care nu avea competență în domeniu.

Pe lângă faptul că formația profesională originară a expertului specializat în brevete de invenție, în raport cu obiectul brevetului nu poate atrage nulitatea raportului de expertiză, s-a reținut că recurentul- reclamant a beneficiat de un expert consilier, care și-a expus punctul de vedere într-un raport separat și care a fost analizat de către instanța de apel. Ca atare, partea a avut posibilitatea efectivă de a combate pretinsele greșeli ale expertului desemnat.

În privința modului de efectuare a expertizei, prin prisma susținerilor recurentului, s-a constatat că criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. tind la nulitatea raportului de expertiză pentru neconvocarea părților la una dintre deplasările în teren a expertului, reprezentând o reiterare a unora dintre motivele cererii de recuzare a expertului, cerere formulată la termenul la care s-a învederat depunerea raportului și soluționată la termenul de judecată din 5 martie 2013.

În acest context și față de dispozițiile art. 204 cu referire la art. 34 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea de recuzare se atacă odată cu fondul, s-a reținut că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că norma de procedură invocată de către reclamant nu a fost încălcată, atât timp cât convocarea părților este obligatorie, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., doar pentru efectuarea unei lucrări „la fața locului”, în speță, la sediul societății pârâte, unde s-a pretins de către reclamanți că s-ar fi folosit invenția.

Deplasarea expertului într-o altă localitate, respectiv la Mediaș a fost justificată de obținerea, la solicitarea pârâtei, de explicații suplimentare de la proiectantul arzătorului pe care pârâta a pretins că l-a folosit în realitate (și nu arzătorul brevetat de reclamanți), astfel încât sunt incidente, în acest caz, prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, și reclamantul a oferit asemenea lămuriri, inclusiv prin deplasarea la sediul expertului în data de 18 decembrie 2012, fără prezența părții adverse.

Împotriva raportului în care s-au materializat datele și informațiile obținute de către expert, părțile au posibilitatea formulării de obiecțiuni, astfel încât nu se poate considera că li se aduce vreo vătămare prin neparticiparea la celelalte acte premergătoare întocmirii raportului, ce nu implică deplasarea efectivă la fața locului.

Contrar susținerilor recurentului, expertul nu a procedat la audierea unui martor, substituindu-se, în acest fel, judecătorului, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ci a clarificat anumite aspecte relevate de documentația legată de proiectul deja menționat, ce i-a fost pusă la dispoziție expertului de către pârâtă.

În privința principiului nemijlocirii ce guvernează administrarea probelor, criticile vizând nerespectarea dispozițiilor art. 169 C. proc. civ. de către instanța de apel, au fost respinse, ca nefondate.

Astfel, prin decizia recurată s-a reținut, într-adevăr, că soluția de casare cu trimitere echivalează cu anularea în tot a probelor administrate, însă s-a făcut expres referire doar la cele administrate în apel în ciclul procesual anterior, așadar nu și a celor administrate în fața primei instanțe, după cum pretinde recurentul.

Dovadă în acest sens este faptul că instanța de rejudecare a valorificat declarațiile unora dintre martorii audiați la tribunal (D., E.), considerând că se coroborează cu concluziile raportului de expertiză C.

Interpretarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ. nu a condus la aplicarea normei într-o modalitate de natură a vătăma drepturile reclamantului și nici nu justifică reaudierea de martori, la solicitarea reclamanților.

Astfel, probele administrate în faza apelului din ciclul procesual anterior, înainte de efectuarea expertizei au constat doar în interogatoriul pârâtei, reaudierea martorului E. și depunerea de înscrisuri. Or, instanța de apel a avut în vedere toate aceste probe, în măsura în care a fost posibilă coroborarea lor cu alte dovezi administrate, inclusiv a depoziției lui E., ceea ce lipsește de relevanță considerentul referitor la efectele soluției casării asupra probelor administrate în faza apelului din ciclul anterior.

Cât privește solicitarea reclamanților de reaudiere a martorilor chemați în fața primei instanțe, tocmai pentru că soluția de casare nu a afectat decât probele eventual administrate în apel după întocmirea expertizei constatate ca fiind nulă, nu se impunea refacerea tuturor probelor administrate în cursul întregului proces, inclusiv la tribunal.

Așadar, instanța de rejudecare nu avea obligația să procedeze la reaudierea martorilor, eventuala readministrare a unei asemenea probe fiind, însă, posibilă, dacă instanța aprecia a fi necesară. În acest sens, sunt aplicabile dispozițiile art. 295 alin. (2), art. 315 alin. (3)

1

și art. 316 C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că instanța va putea încuviința refacerea probelor administrate la prima instanță, dacă va considera că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Instanța de rejudecare a făcut aplicarea acestor norme atunci când a apreciat că reaudierea solicitată de către reclamanți nu este utilă cauzei, motiv pentru care Înalta Curte a constatat că susținerile recurentului pe acest aspect sunt nefondate și le-a înlăturat ca atare.

În ceea ce privește recuzarea expertului C., Înalta Curte a constatat că instanța de apel a soluționat cererea cu acest obiect formulată de către reclamantul B., în sensul respingerii, prin încheierea din camera de consiliu de la 5 martie 2013.

S-a reținut că, în sprijinul cererii întemeiate pe dispozițiile art. 204 cu referire la art. 27 C. proc. civ., recurentul a invocat, în parte, motive identice cu cele pentru care a pretins încălcarea de către expert, cu ocazia efectuării lucrării de specialitate, a normelor de procedură, reiterate în recurs și analizate ca atare, astfel încât considerentele deja expuse pentru înlăturarea lor sunt pe deplin valabile și în contextul susținerilor referitoare la cererea de recuzare.

În privința motivelor recuzării care nu se suprapun susținerilor analizate deja, s-a constatat că, prin motivele de recurs, au fost reiterate motivele cererii de recuzare, fără a se formula în concret critici de nelegalitate împotriva considerentelor reținute în acea încheiere de ședință, drept pentru care, în absența unor motive susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., s-a reținut că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a dispoziției de respingere a cererii de recuzare a expertului.

Cât privește susținerile vizând aplicarea prevederilor art. 211 C. proc. civ., s-a reținut că audierea expertului de către instanța de judecată este justificată de necesitatea unor lămuriri în legătură cu lucrarea de specialitate efectuată, astfel încât este la latitudinea exclusivă a instanței, a cărei apreciere asupra oportunității chemării expertului în fața instanței în acest scop nu este o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie a acesteia, situație în care verificarea sa excede atribuțiilor instanței de recurs.

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea pretențiilor bănești ale titularilor brevetului de invenție constând într-un arzător cu jeturi multiple, cu protecție începând din 30 ianuarie 2001, în contradictoriu cu persoana juridică despre care reclamanții au afirmat că a folosit invenția în perioada 2001-2003.

În condițiile în care tribunalul a respins cererea de chemare în judecată față de împrejurarea neefectuării unei expertize de specialitate, în decursul celor aproape 7 ani cât s-a desfășurat judecata în primă instanță și față de dispozițiile deciziei de casare, instanța de rejudecare a apelului reclamanților a menținut sentința tribunalului, valorificând întregul probatoriu administrat, inclusiv concluziile expertizei realizate în cadrul rejudecării.

Formulând critici asupra invenției recurentul a susținut că expertul C. s-a pronunțat asupra unor probleme care nu au făcut parte din obiectivele expertizei și nici din obiectul procesului.

Cu toate că aceste susțineri ale recurentului au vizat raportul de expertiză, s-a constatat că, în realitate, privesc motivarea deciziei recurate, atât timp cât instanța de apel a preluat constatările expertului judiciar și le-a integrat în raționamentul juridic pe baza căruia și-a fundamentat soluția adoptată în cauză.

În raport de conținutul și finalitatea motivelor de recurs, instanța a considerat că trebuie cercetat dacă decizia recurată conține considerente străine de natura pricinii, respectiv de cererea în contrafacere.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte a reținut că, preluând constatările expertului judiciar și apreciind că soluția constructivă din brevetul de invenție nu este aptă de a fi pusă în practică, instanța de apel a valorificat această constatare pentru a conchide că invenția nu putea fi folosită de către pârâtă, iar acest considerent este relevant pentru soluționarea cererii în contrafacerea brevetului, care presupune verificarea împrejurării dacă pârâta a folosit sau nu invenția brevetată.

În același context, recurentul a susținut că, în mod greșit, constatările expertului - preluate de către instanță - se bazează pe un desen din brevet, și nu pe conținutul revendicării, cu încălcarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma în vigoare la data cererii de brevet), în raportul de expertiză denaturându-se explicațiile oferite de către reclamant în legătură cu pretinsa deficiență constructivă sesizată de către expert.

În esență, expertul C. a constatat că, la arzătorul brevetat, spira metalică are rolul de a fixa izolația din fibră ceramică. Conform descrierii brevetului, spira se află între corpul arzătorului la interior și tubul de protecție termică la exterior, însă, conform desenelor ce însoțesc descrierea invenției, izolația din fibră ceramică se află în exteriorul tubului de protecție termică, ceea ce face ca tehnic, științific, montarea spirei metalice să fie practic imposibilă în varianta din brevet.

Din aceste constatări a rezultat că expertul a semnalat o discrepanță între descrierea brevetului și desenele ce prezintă un exemplu de realizare a invenției, nu între conținutul revendicării și desene, pentru a se stabili dacă acestea din urmă reflectă sau nu în mod corect întinderea protecției, față de art. 34 alin. (2) din lege, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.

De altfel, expertul nu și-a motivat concluzia imposibilității constructive exclusiv pe baza desenului invocat de recurent, ci prin raportarea, în primul rând, la descrierea brevetului, care trimite la acel desen. Or, recurentul nu a făcut nicio referire la descriere și nu a arătat în concret cum ar fi posibilă fixarea fibrei ceramice - plasate, potrivit susținerilor sale, în exteriorul arzătorului - dacă spirala de fixare este plasată așa cum se arată în descrierea invenției.

Contrar susținerilor recurentului, raportul nu denaturează în vreun fel explicațiile date expertului, cât timp s-au citat pasaje din acestea, iar acestea relevă contrarietatea între textul revendicării și desen (fără vreo referire, însă, la descrierea invenției chiar prin brevet).

Aspectele referitoare la obturarea orificiilor de evacuare a aerului din tubul de protecție de către izolația din fibră ceramică ori la mediul oxidant din cuptor sunt lipsite de relevanță pentru aprecierea asupra posibilității constructive a arzătorului brevetat, cât timp nu interesează cauza dacă invenția este sau nu eficientă din punctul de vedere al evacuării aerului de răcire ori al procesului arderii cahlelor de teracotă. De altfel, instanța de apel, cu toate că a consemnat constatările expertului pe acest aspect, nu le-a valorificat în vreun fel în considerentele esențiale pe care și-a fundamentat soluția adoptată.

Din perspectiva posibilității folosirii efective a invenției de către pârâtă, este suficientă constatarea imposibilității punerii în practică a invenției, în condițiile în care atât izolația din fibră ceramică, cât și spirala metalică de fixare a acesteia, se regăsesc în toate cazurile în componența arzătorului, potrivit revendicării brevetului, care le menționează expres.

S-a reținut astfel că aprecierea pe acest aspect a reprezentat doar unul dintre argumentele pentru care instanța de apel a constatat că pârâta nu a folosit invenția.

Astfel, după cum s-a arătat deja, prin decizia recurată s-a constatat că există identitate între desenul tehnic, întocmit inițial de proiectantul Iraterm Mediaș, și desenul tehnic, pe baza căruia a fost omologat în anul 1996 arzătorul proiectat și, de asemenea, că arzătorul brevetat este diferit de cel omologat. Pentru a conchide în acest fel, instanța de apel s-a bazat nu numai pe concluziile expertului judiciar, ci și pe depoziția martorului F., audiat în cursul rejudecării, cel care a întocmit expertiza judiciară în cadrul urmăririi penale în Dosarul nr.

x/P/2004 la Inspectoratul de Poliție al Județului Covasna.

S-a reținut că arzătorul omologat a fost folosit la unitatea pârâtă începând cu anul 1996, inclusiv în perioada 2001 - 2003.

Recurentul a contestat identitatea dintre desenele tehnice menționate anterior, pentru a susține că desenul inițial al proiectantului Iraterm nu a permis executarea arzătorului, fiind necesară modificarea substanțială a desenului și, practic, realizarea unui proiect de către reclamantul A., ce s-a materializat în documentația, pe baza căreia a fost omologat arzătorul proiectat. Instanța de apel a constatat că reclamantul menționat doar a pus în practică proiectul Iraterm, împreună cu echipa pe care a coordonat-o.

Înalta Curte a apreciat că, în raport de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, respectiv despăgubiri pentru folosirea invenției, în temeiul Legii nr. 64/1991, și nu a proiectului concretizat în desenul este lipsit de relevanță în cauză dacă reclamantul A. a creat desenul, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, ori doar a executat arzătorul după desenul proiectantului.

Instanța a reținut că ceea ce este esențial, în cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, este faptul că arzătorul executat conform desenului a fost efectiv folosit de către pârâtă după anul 1996, iar prin motivele de recurs nu s-a contestat acest aspect, după cum nu s-a contestat nici faptul că arzătorul (denumit cel „vechi” în recurs) este diferit de arzătorul brevetat (cel „nou”).

Prin motivele de recurs, s-a pretins că, în anul 2000, când reclamantul A. era director al societății pârâte, s-ar fi înlocuit arzătoarele cu cele brevetate, care ar fi fost folosite în perioada 2001-2003.

Această ultimă susținere, pe lângă faptul că atestă că nu se contestă faptul folosirii anterioare în unitate a arzătorului omologat (cel „vechi”), din moment ce se afirmă că a fost înlocuit abia în 2000, contrazice însăși motivarea cererii de chemare în judecată formulată la data de 19 decembrie 2003, prin care s-a arătat că invenția s-a aplicat de către pârâtă încă din anul 1995 și până în prezent, așadar până în anul 2003, fiind evident că reclamanții au asimilat la început arzătorul brevetat cu cel omologat în baza desenului.

Chiar prin cererea de apel, reclamanții au reproșat primei instanțe că nu a cercetat fondul și nu a analizat apărarea lor, în sensul că, din probele administrate, se observă că diferența dintre arzătorul brevetat și cel omologat nu semnifică modificarea principiilor de răcire sau de utilizare a arzătorului și se încadrează în revendicarea din brevet, chiar dacă, din punct de vedere constructiv, cele două arzătoare nu sunt absolut identice; este vorba despre diferențe neesențiale și nu despre principiul sau modul de funcționare, producând același efect tehnic.

Ca urmare a expertizei de specialitate efectuate cu ocazia rejudecării, instanța de apel a constatat nu numai că există diferențe esențiale între arzătorul omologat în 1996 și cel brevetat, dar că soluțiile pe care acestea se bazează conduc la efecte tehnice diferite. Motivele de recurs nu conțin critici pe acest aspect, ci, după cum s-a arătat, tind la înlăturarea raportului de expertiză C. din alte perspective, deja analizate (specializarea expertului, încălcarea normelor de procedură, depășirea competențelor expertului în legătură cu analiza posibilității invenției de a fi pusă în practică, a lipsei de eficiență a acesteia).

Cât privește opinia expertului consilier al recurentului-reclamant, G., recurentul a criticat decizia în raport de cel de-al doilea obiectiv al expertizei, anume folosirea invenției de către pârâtă în perioada 2001-2003, nu și în legătură cu obiectivul nr. 1, care privea diferențele dintre arzătoare rezultând din modalitatea de funcționare și construire a acestora. De altfel, și expertul consilier a semnalat aceste diferențe, însă concluziile sale au accentuat posibilitatea constructivă a invenției și eficiența acesteia, în combaterea raportului de expertiză C.

În aceste condiții, susținerile din recurs în sensul că, deși arzătorul omologat este diferit de cel brevetat, a fost înlocuit de către reclamantul A. în anul 2000, care nu coincid cu cele din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel, s-a apreciat că sunt susțineri noi în proces, fiind formulate omisso medio.

Înalta Curte a constatat că recurentul tinde la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, finalitate care nu poate fi acceptată, deoarece atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise exclusiv cercetării legalității deciziei, prin prisma cazurilor de recurs enumerate limitativ în art. 304 C. proc. civ., care nu includ reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate.

S-a reținut că această finalitate nu poate fi primită, în condițiile în care, recurentul urmărește schimbarea situației de fapt prin adăugarea unui element faptic nou, nerelevat prin cererea de chemare în judecată și de apel, anume înlocuirea arzătorului „vechi” în anul 2000 (respectiv, în perioada când reclamantul A. era director al societății pârâte) și, din această nouă perspectivă, a criticat ignorarea depozițiilor martorilor audiați în cauză.

Cât privește raportul de expertiză întocmit de F. în iulie 2004, Înalta Curte a reținut că excede atribuțiilor instanței de judecată în prezenta cauză verificarea modului în care s-a efectuat acea expertiză, ce reprezintă o probă extrajudiciară în cauză și care nici nu a fost considerată drept un mijloc de probă relevant, instanța de apel valorificând exclusiv depoziția acelui expert ca martor audiat în faza rejudecării apelului.

Au fost înlăturate și celelalte susțineri ale recurentului privind alte aspecte de fapt referitoare la tipul de arzător folosit în perioada 2001 - 2003, atât timp cât nu s-a contestat utilizarea arzătoarelor omologate și nu s-a probat înlocuirea acestora cu arzătoarele brevetate, astfel cum s-a pretins.

În consecință, Înalta Curte a respins motivele de recurs vizând motivarea deciziei recurate, în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, referitoare la obligația de informare a unității de către inventator, nu au incidență în cauză, în condițiile în care reglementează problema titularului brevetului de invenție în cazul unui raport juridic de muncă (art. 5 alin. (1) lit. a)) sau de cercetare (art. 5 alin. (2)), din perspectiva îndeplinirii ori a neîndeplinirii obligației de informare. Or, obiectul învestirii instanței de judecată îl reprezintă pretențiile inventatorilor în legătură cu folosirea invenției, și nu calitatea de titular al brevetului în cadrul unui raport juridic între părțile în proces.

Ca atare, au fost înlăturate susținerile recurentului pe acest aspect.

Cât privește nesoluționarea cererilor reclamanților pentru defalcarea, individualizarea și nominalizarea cheltuielilor ocazionate de prezentul proces, s-a reținut că, în susținerea acestei critici, recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 277 C. proc. civ., normă legală ce nu este incidentă în speță, în condițiile în care reclamanții nu au fost obligați la plata unor cheltuieli de judecată prin decizia recurată, a căror defalcare între debitori să fie necesară în considerarea raportului juridic de drept substanțial dintre aceștia.

În măsura în care recurentul a avut în vedere, prin această critică, modul în care reclamanții au suportat costul onorariilor de expert stabilite în sarcina lor, s-a apreciat că, în absența vreunei norme de procedură prin care să se reglementeze atare aspect, acesta interesează exclusiv desocotirea între reclamanți, care pot avea în vedere felul raportului juridic dintre ei ori pot stabili, de comun acord, o altă modalitate de plată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/1/2015, B. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 729 din data de 13 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze temeinic și complet motivele de

recurs formulate cu referire la probe impor

tante aflate la dosarul cauzei.

Contestatorul a expus pe larg situația de fapt și istoricul cauzei și a criticat modul în care instanțele anterioare au soluționat procesul, reiterând cererile și susținerile pe care le-a făcut în fazele procesuale anterioare și solicitând, în realitate, reanalizarea acestora, în raport de probatoriul administrat în cauză.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2015, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității contestației în anulare, în raport cu dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, excepția inadmisibilității contestației în anulare, se constată următoarele:

Potrivit art. 317 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare numai pentru două motive expres și limitativ prevăzute, și anume: când procedura de citare pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost legal îndeplinită și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența.

Contestatorul nu-și întemeiază cererea pe niciuna din aceste două ipoteze, prevalându-se de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 318 C. proc. civ. dispune că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În speță, prin criticile formulate, contestatorul este nemulțumit de modalitatea în care instanțele anterioare au soluționat procesul tinzând, în realitate pe calea contestației în anulare la reanalizarea pe fond a cauzei.

Astfel, solicitările contestatorului nu pot fi încadrate nici în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., textul menționat având în vedere erorile materiale, respectiv, cele de ordin formal, procedural, săvârșite involuntar cu ocazia judecății, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, așa cum tinde în realitate contestatorul, prin criticile formulate în această cale extraordinară de atac.

Drept urmare, nu se poate reține că „dezlegarea dată” prin respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de B. este rezultatul unei greșeli materiale sau că există omisiune de pronunțare pe motivele de recurs, în sensul dispozițiilor prevăzute art. 318 C. proc. civ., câtă vreme criticile formulate de vizează fondul cauzei, respectiv greșita apreciere a probelor.

În consecință, se va constata că aspectele invocate nu pot constitui motive ale contestației în anulare pe temeiul cărora să fie retractată hotărârea.

Ca atare, calea de atac fiind exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin dispozițiile art. 317, 318 C. proc. civ., se va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.

Intimata

SC H. SA, prin apărător ales, a solicitat plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3.100 lei.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

Înalta Curte constată ca fiind nepotrivit de mare onorariul de 3.100 lei pretins de avocatul intimatei SC H. SA, întrucât nu se circumscrie criteriului de complexitate sau dificultate al cauzei, față de munca depusă, precum și faptul pricina a fost soluționată la primul termen de judecată, sens în care, va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și îl va obliga pe contestatorul B. la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei.

În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând în motivare că: „nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.”

În considerentele aceleiași decizii, Curtea Constituțională a reținut și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale „a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.”

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva Deciziei nr. 729 din data de 13 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestatorul B. la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC H. SA, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2015.