ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă,

precizată ulterior, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul L.R.W.

a solicitat obligarea pârâților C.O.M. și C.V.A., să îi restituie în solidar

suma de 191.140 euro reprezentând 821.672,632 RON și instituirea sechestrului

asigurător asupra imobilului situat în Cluj­ Napoca, str. C.

Prin

sentinta civilă nr. 784 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a respins

acțiunea civilă intentată de reclamantul L.R.W. împotriva pârâților C.V.A. și C.O.M.,

având ca obiect pretenții. A fost obligat reclamantul să le plătească pârâților

cheltuieli de judecată în sumă de 2.380 RON.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul s-a prevalat de dispozițiile

art. 992-art. 994 C. civ. și de principiul îmbogățirii fără justă cauză. Acțiunea

în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi promovată pentru

angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare,

întrucât acțiunea din contract exclude acțiunea pentru îmbogățirea fără just temei.

Or,

este fără tăgadă că între părți a existat o convenție ce poate fi calificată ca

fiind un contract de mandat, așa cum rezultă și din concluziile scrise, al căror

rol nu poate fi acela de modificare a cadrului procesual.

Nu

sunt incidente nici dispozițiile art. 992-art. 994 C. civ. nefiind în prezența plății

unui lucru nedatorat, ca fapt juridic licit, izvor al obligației.

Prin

decizia civilă nr. 193 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul L.R.W. împotriva sentinței civile nr. 784

din 24 septembrie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost menținută. A fost obligat

apelantul să le plătească intimaților cheltuieli de judecată în apel, în sumă de

2.480 RON.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că în cauză nu este vorba nici de un

împrumut, nici de o plată nedatorată, nici de o îmbogățire fără justă cauză, și

nici de un contract de mandat de care mandatarul să fi abuzat, ci de o donație,

astfel că nu există temei pentru restituirea sumei cu care i-a gratificat pe pârâți,

motiv pentru care soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală și

temeinică.

Prin

decizia nr. 2448 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

admis recursul declarat de reclamantul L.R.W. împotriva deciziei civile nr. 193/A

din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, care a fost casată, precum și sentința

civilă nr. 784 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj și s-a trimis cauza spre

rejudecare la tribunal.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte a reținut că drept consecință a reținerii eronate

a normelor juridice aplicabile raportului juridic litigios, considerentele celor

două instanțe sunt greșite, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârilor astfel pronunțate.

Dispozițiile

art. 129 C. proc. civ. consfințesc principiile rolului activ al judecătorului și

al aflării adevărului; judecătorul are obligația să ceară părților explicații și

să administreze orice probă o consideră necesară în vederea pronunțării unei hotărâri

legale și temeinice, fiind necesar ca instanțele să stabilească prin raportare la

condițiile de validitate ale acordului de voință intervenit între părți, calificarea

corectă a acestuia și prin raportare la aceasta, temeinicia cererii de restituire

deduse judecății.

Constatării

instanței de apel i se opune realitatea factuală a cauzei care confirmă că reclamantul,

anterior luării deciziei de a vira suma pretinsă în contul pârâților, i-a împrumutat

în mai multe rânduri cu diverse sume de bani care de fiecare dată i-au fost restituite,

ceea ce susține încrederea pe care acesta o avea față de pârâți și care justifică

ideea susținută de reclamant că în considerarea relațiilor existente anterior, a

înțeles și de această dată să le ofere un ajutor pârâților, nicidecum să îi gratifice.

Nimic

nu justifică voința reclamantului de a transfera suma pretinsă către pârâți cu scopul

de a-i gratifica, donația în considerarea caracterului de liberalitate și a consecințelor

sale patrimoniale, impunând prin dispozițiile art. 813 C. civ. forma autentică,

cerință neîndeplinită în cauză.

Până

în acest moment procesual, este cert că fundamentul pretențiilor părților își are

originea într-un acord de voință, convenție intervenită între părți, fiind în căderea

instanțelor fondului să stabilească natura juridică a acesteia și în raport de aceasta,

temeinicia cererii în pretenții dedusă judecății.

Deși

prima instanță a constatat că înțelegerea părților se plasează pe tărâm contractual,

stabilind explicit că obligația de restituire și-ar avea fundamentul într-un contract

de mandat, a refuzat să o pună în discuția părților și să o analizeze din această

perspectivă, deși a menționat-o în considerentele sentinței.

Instanța

de apel a reținut de asemenea că originea pretențiilor reclamantului o constituie

convenția părților, stabilind în considerentele deciziei că înțelegerea părților

se plasează pe același tărâm contractul, dar a calificat-o ca fiind o donație, chestiune

ce nu a făcut obiectul dezbaterii.

Modalitatea

în care s-a desfășurat procedura judiciară în cauză, a condus în condițiile nelămuririi

tuturor elementelor de fapt și de drept ale pricinii, la nesoluționarea fondului

pretențiilor deduse în justiție.

În

rejudecare, Tribunalul Cluj prin sentința civilă nr. 60 din 4 februarie 2014 a admis

acțiunea civilă precizată, intentată de reclamantul L.R.W. în contradictoriu cu

pârâții C.V.A. și soția C.O.M. și în consecință, au fost obligați pârâții în solidar

să îi restituie reclamantului suma de 110.199,47 euro, respectiv echivalentul în

RON la data pronunțării. De asemenea, au fost obligați pârâții să îi plătească reclamantului

suma de 29.173 RON cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin decizia

de casare a Înaltei Curți s-a statuat în mod obligatoriu că în speță suntem în prezența

unei convenții între părțile din proces, în pofida faptului că nu s-a întocmit un

înscris instrumentum ca mijloc de probă.

S-a

reținut că din probele administrate, a rezultat cu certitudine că reclamantul le-a

predat pârâților o sumă de bani, neconcordanțele existând doar în ceea ce privește

cuantumul acesteia și titlul cu care a fost plătită, dar cum Înalta Curte a statuat

că în speță nu este vorba de o donație, ci de un acord de voință, tribunalul a reținut

că natura juridică a convenției încheiate între părți, este aceea a unui contract

de împrumut.

În

baza raporturilor juridice dintre părți, reclamantul le-a predat pârâților în total

suma de 311.140 euro, din care pârâții i-au restituit reclamantului suma de 85.940,53

euro, iar cu suma de 255.199,47 euro au cumpărat un imobil tip duplex, din care

½ parte a intrat în patrimoniul reclamantului, astfel că pârâții urmează

să îi restituie cealaltă cotă de ½ parte, reprezentând 110.199,47 euro.

Apelul

declarat de C.V.A. și soția C.O.M. împotriva acestei sentințe a fost respins ca

nefondat de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 474/A/2014

din 14 mai 2014, fiind menținută sentința apelată și obligați apelanți C.V.A. și

C.O.M., să îi plătească intimatului L.R.W. suma de 5.394 RON, cheltuieli de judecată

în apel.

În

argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prin antecontractul

de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 noiembrie 2007 între promitentul-vânzător

H.S., și promitenții-beneficiari C.V.A. căsătorit cu C.O.M., s-a promis vânzarea-cumpărarea

imobilului edificat pe terenul din str. C. în suprafață de 550 mp, compus din 2

apartamente, pentru prețul de 230.000 euro, din care un avans de 10.000 euro s-a

plătit la data de 5 noiembrie 2007, 190.000 euro urmau să se plătească până la data

de 27 decembrie 2007, iar restul de 30.000 euro la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare în formă autentică.

La

data de 14 decembrie 2007, reclamantul a virat în contul pârâtei C.O.M. suma de

200.027 lire sterline, reprezentând suma de 276.140 euro.

Prin

antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 2007 între

promitentul-vânzător H.S. și promitenții­cumpărători C.V.A. căsătorit cu C.O.M.

și L.R.W., s-a promis vânzarea-cumpărarea imobilului edificat pe terenul în suprafață

de 538 mp situat în Cluj-Napoca, str. C., pentru prețul de 230.000 euro, ce urma

să fie plătit în cote egale de câte 1h parte, adică 115.000 euro C.V.A. împreună

cu C.O.M. și 115.000 euro de către L.R.W., menționându-se că suma de 10.000 euro

s-a achitat în solidar de către cumpărători la data de 5 noiembrie 2007, 190.000

euro s-au plătit la data de 18 decembrie 2007, iar restul de 30.000 euro se va plăti

la data semnării contractului de vânzare-cumpărare. Prin actul adițional la contractul

de vânzare­cumpărare din 18 decembrie 2007, act adițional încheiat la data de 21

mai 2008 între promitentul-vânzător H.S. și promitenții-cumpărători C.V.A. căsătorit

cu C.O.M. și L.R.W., s-a atestat plata diferenței de 30.000 euro din prețul apartamentului.

Prin

contractul de dezmembrare și vânzare-cumpărare din 21 august 2008, încheiat între

vânzătorul H.S. și cumpărătorii L.R.W., C.V.A. și C.O.M., s-a vândut, respectiv

cumpărat, imobilul situat în Cluj-Napoca, str. C., jud. Cluj, compus din locuință

familială cu două apartamente, din care L.R.W. a cumpărat parcela nr. X, iar C.V.A.

și C.O.M. parcela nr. Z, menționându-se că prețul total al vânzării este de 610.500

RON, achitat anterior semnării și autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

Din

totalul de sumei de 276.140 euro (reprezentând 200.027 lire sterline) virați de

reciamant în contul pârâtei C.O.M. la data de 14 decembrie 2007, pârâta i-a transferat

(restituit) reclamantului suma de 85.940,53 euro, iar suma de 190.000 euro a transferat-o

în contul vânzătorului H.S. la data de 18 decembrie 2007. Diferența de preț de 30.000

euro, s-a plătit de către reclamant cumpărătorului la data de 21 mai 2008, 5.000

euro „cash” la mâna vânzătorului, iar 25.000 euro prin virament bancar.

Rezultă

că reclamantul a plătit în total suma de 225.199,47 euro (avansul de 10.000 euro

s-a plătit „în solidar” de către cumpărători, așa cum rezultă din antecontractul

de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 2007), ajungând în final proprietar

asupra unui apartament în valoare de 115.000 euro, în timp ce pârâții au plătit

5.000 euro cu titlu de avans, dar sunt proprietarii unui apartament în valoare de

115.000 euro, iar pentru a fi în situația de egalitate, ei au obligația să îi restituie

reclamantului suma de 110.199,47 euro.

S-a

apreciat astfel că, calculul și raționamentul primei instanțe, sunt corecte.

S-a

mai reținut că prin decizia nr. 2448 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a stabilit că nu este îndeplinită condiția de validitate a convenției

de donație prevăzută de art. 813.

Instanța

de apel a apreciat că atâta vreme cât nu este îndeplinit raportul juridic de donație

așa cum susțin pârâții-apelanți, dar recunosc că au devenit proprietarii unui apartament

în valoare de 115.000 euro din care ei au plătit doar 5.000 euro reprezentând ½

parte din avans, suma de bani folosită de ei la cumpărarea apartamentului primită

de la reclamant cu titlu de donație, se impune a fi restituită.

Prima

instanță a reținut că acordarea sumelor de bani de către reclamant la pârâți, se

circumscriu ipotezei imaginate de legiuitor prin dispozițiile art. 1576 C. civ.

Instanța

de apel a împărtășit opinia primei instanțe și a considerat că raporturile dintre

părți se circumscriu într-adevăr împrumutului de consumație, contract real și unilateral

cu titlu oneros, în baza căruia reclamantul le-a remis pârâților prin transfer bancar

suma de 110.199,47 euro în vederea cumpărării apartamentului cu număr cadastral

C1. Am arătat anterior cu acuratețe sumele transmise de reclamant prin transfer

bancar în contul pârâtei, inclusiv pentru cumpărarea apartamentului reclamantului

cu număr cadastral C2.

Faptul

că nu s-a încheiat un contract de împrumut în formă scrisă instrumentum, a fost

cauzat de natura raporturilor apropiate dintre părți, aspect ce rezultă din testamentul

lăsat de reclamant pârâtei.

Instanța

de apel a constatat că cerința prevăzută de art. 1191 C. civ., este îndeplinită

în cazul ipotezei din art. 1198 același cod, în speță existând imposibilitatea morală

de a preconstitui înscrisul constatator al împrumutului, dar care este dovedit prin

interogatoriile părților și înscrisurile aflate la dosar: viramente bancare, contracte

etc.

Fiind

un contract real, predarea banilor de către reclamant s-a făcut în contul pârâtei

prin transfer bancar, aspect ce nu este negat de către aceasta, dovadă fiind înscrisurile

de la dosar, astfel că este îndeplinită condiția privind „tradițiunea bunului”,

la nivelul mijloacelor de plată utilizate în prezent.

În

ceea ce privește scadenta împrumutului, s-a reținut că întrucât în speță nu s-a

stabilit un termen pentru restituire, din cauza relațiilor de prietenie dintre părți,

devin incidente dispozițiile art. 1582 C. civ., conform cărora „nefiind definit

termenul restituirii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit

cu împrejurările”; pârâții nu au invocat această prevedere, deoarece nu recunosc

că între părți s-ar fi încheiat un contract de împrumut, insistând că este vorba

de o donație, deși recunosc că această teză a fost exclusă de către instanța supremă.

Referitor

la susținerea apelanților că reclamantul și-ar fi întemeiat acțiunea precizată pe

dispozițiile art. 992 și ale art. 993 C. civ., instanța de apel a observat că în

baza art. 129 C. proc. civ., prima instanță avea îndreptățirea, dar și obligația,

că după ce a pus în discuția părților toate împrejurările de fapt și de drept ale

cauzei, să-i dea acțiunii calificarea juridică exactă, chiar dacă este alta decât

cea susținută de reciamant.

Împotriva

acestei decizii pârâții C.V.A. și C.O.M. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În

argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenții, după prezentarea unor situații

de fapt și nemulțumiri privind primul ciclu procesual și sentința instanței de fond,

au susținut, în esență, că instanța de apel nu a verificat inconsecvența susținerilor

reclamantului, privind încadrarea juridică a pretențiilor sale, oprindu-se la teza

împrumutului, iar instanța de fond, în rejudecare, avea obligația de a califica

juridic înțelegerea avută cu reclamantul înainte ca acesta să transfere banii din

Anglia.

Recurenții

susțin că instanța de apel nu a motivat în ce constă „imposibilitatea morală de

a preconstitui un înscris dovedit al împrumutului” și că nu pot fi de acord că exclusiv

din răspunsurile la interogatoriile luate ar fi reieșit că înțelegerea cu reclamantul

se plasează în sfera împrumutului.

În

opinia recurenților ambele instanțe au solutionat dilema naturii juridice a convenției

părților într-o manieră simplistă având în vedere că prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție a fost înlăturată teza donației, singura calificare ce poate

fi stabilită este aceea „a unui contract de împrumut”.

Prin

urmare, susțin recurenții nefiind o liberalitate, sunt incidente dispozițiile

art. 1576 vechiul C. civ., iar dacă ar accepta teza împrumutului ar fi incidente

și prevederile art. 1581 vechiul C. civ. îmbinat în mod armonios cu prevederile

art. 1584 din același act normativ.

În

continuarea motivării, recurenții, făcând referiri la conținutul răspunsurilor la

interogatoriul pe care reclamantul l-a dat în fața instanței de apel la termenul

din 17 martie 2011, susțin că judecătorul fondului nu le-a analizat cu atenție sau

le-a înțeles greșit, iar faptul că la data de 19 decembrie 2007, au virat în contul

reclamantului suma de 85.940,53 euro, nu poate constitui o dovadă suficientă că

și-ar fi îndeplinit, parțial, obligația de înapoiere a unei sume de bani împrumutate.

Recurenții

consideră că instanța de apel a copiat practic sentința de la fond refuzând să intre

în cercetarea aprofundată a împrejurărilor cauzei și prezentând aspecte ale situației

de fapt susțin că pretențiile reclamantului sunt iluzorii pentru că expunerea cronologică

a situației de fapt este acoperită cu argumente și probe mai presus de orice îndoială.

În

opinia recurenților motivarea în drept a acțiunii este străină de starea de fapt

și de pretențiile formulate și prezentând dispozițiile art. 992 și art. 993 C. civ.,

susțin că în speța de față nu ne aflăm în prezența unei erori ci a unor raporturi

juridice precis determinate, fără putință de interpretare, ale căror efecte s-au

repercutat atât în favoarea reclamantului cât și în favoarea pârâților.

Pentru

aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant L.R.W. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea în totalitate a deciziei recurate ca fiind

temeinică și legală.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

În

primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs

decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în

actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Motivul

prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea

prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. pe care recurenta nu le-a citat și

nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de

nelegalitate invocat. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele

recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanța sesizată

să desprindă eventuale critici din susținerile care au fost făcute în legătură cu

acest motiv de nelegalitate.

Observând

considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care

se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată

în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în

calea respectivă de atac și nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei

recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate duce la modificarea sau casarea

hotărârii atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Prima

ipoteză a textului vizează situația când din modul de redactare a deciziei nu se

poate determina dacă legea a fost corect aplicată. Din perspectiva acestei prime

ipoteze se constată că dispozițiile legale care au fost puse în discuție în fond

și apel sunt aplicabile speței, iar interpretarea s-a făcut fără să se restrângă

sau să se extindă conținutul lor. Cu alte cuvinte interpretarea dispozițiilor legale

nu creează echivoc deci soluția din apel beneficiază de „bază legală”. Nici a doua

ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu va fi reținută întrucât instanța

de apel, ca și cea de fond, a recurs la textele de lege aplicabile litigiului cu

respectarea principiilor generale de drept privind interpretarea lor în speța dedusă

judecății.

Întreaga

argumentare a recurenților referitoare la calificarea „înțelegerii” ca fiind donație,

nu mai poate face obiect al analizei în condițiile în care Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că nu suntem în prezența unei donații din partea reclamantului

către pârâți.

Referitor

la incidența dispozițiilor art. 1576 C. civ. se constată faptul că așa cum au statuat

ambele instanțe acordarea sumelor de bani de către reclamant la pârâți, se circumscriu

ipotezei reglementate de legiuitor prin dispozițiile art. 1576 C. civ., apreciindu-se

în mod corect că raporturile dintre părți se circumscriu împrumutului de consumație,

contract real și unilateral cu titlu oneros în baza căruia reclamantul le-a remis

pârâților prin transfer bancar suma de 110.199,47 euro în vederea cumpărării apartamentului

cu număr cadastral C1.

Este

adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1581 C. civ., „împrumutătorul nu poate,

mai înainte de termen, să ceară lucrul împrumutat”, însă așa cum corect a reținut

și instanța de apel, în speță nu s-a stabilit un termen pentru restituire, din cauza

relațiilor de prietenie dintre părți, devenind astfel incidente dispozițiile

art. 1582 C. civ. din același cod, potrivit cărora „nefiind definit termenul restituirii,

judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările”, dispoziții

pe care pârâții nu le-au invocat întrucât nu recunosc că s-ar fi încheiat un contract

de împrumut.

Nu

poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia motivarea în drept a acțiunii

este străină de starea de fapt și de pretențiile formulate de reclamant întemeiate

pe dispozițiile art. 992 și art. 993 C. civ., întrucât așa cum corect a reținut

și instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. prima instanță

avea îndreptățirea, dar și obligația, ca după ce a pus în discuția părților toate

împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, să-i dea acțiunii calificarea juridică

exactă.

Nu

va fi reținută nici susținerea recurenților potrivit căreia instanța de apel a copiat

practic sentința de la fond refuzând să intre în cercetarea aprofundată a împrejurărilor

cauzei.

Este

indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei

instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum

este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară

hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele,

instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze

împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în

cauză nu s-a dispus.

Pentru

aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând

culpa procesuală a recurenților în declanșarea litigiului de față, în raport de

cererea formulată de intimatul reclamant, urmează a se aplica dispozițiile art.

274 C. proc. civ. și a obliga recurenții pârâți la plata sumei de 8.680 RON reprezentând

cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâții C.V.A. și C.O.M. împotriva deciziei civile

nr. 474/A/2014 din 14 mai 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă

recurenții pârâți C.V.A. și C.O.M. la plata sumei de 8.680 RON cheltuieli de judecată

către intimatul-reclamant L.R.W.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 februarie 2015.