ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1086/2015

Decizia nr. 1086/2015

Deliberând asupra recursului, din actele și lucrările dosarului, a constat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 343 din 18 februarie 2014, Tribunalul Constanța a respins excepțiile lipsei calității procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, inadmisibilității completării cererii de către reclamanți, lipsei de interes în formularea și completarea acțiunii de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și reclamanți și excepția netimbrării cererii completatoare ca nefondate, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea reclamantului în consecință.

Tribunalul a mai respins excepția prescrierii dreptului la acțiune în capătul de cerere completatoare privind plata contravalorii lipsei de folosință a imobilelor și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei A. ca rămase fără obiect, precum și excepțiile tardivității formulării cererii de chemare în garanție de către pârâtul B. și a netimbrării cererii de chemare în garanție, ca nefondate și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. ca nefondată.

Pentru a ajunge la concluzia existenței calității procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța tribunalul a constatat că, potrivit art. 45 alin. (1) C. proc. civ., Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. O asemenea ipoteză, reglementată în mod expres de lege, în care procurorul este titularul acțiunii civile, este cea vizată de art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen., potrivit cu care prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.

Prima instanță a mai remarcat că formularea generală a textului, care nu cuprinde nici o distincție referitoare la motivele desființării respectivului înscris, obligă la o aplicare generală a acestuia, fără distincții ce nu sunt permise, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos dintinguere debemus; prin urmare, odată ce dispune neînceperea urmăririi penale, însă apreciază că se impune desființarea unui înscris analizat în cursul cercetării penale, procurorul sesizează în acest sens instanța civilă, dispozițiile legii penale fiind lipsite de echivoc sub aspectul calității sale de titular al acțiunii civile.

Pentru a pronunța soluția de respingere a inadmisibilității completării acțiunii de către reclamanți, tribunalul a reținut constatat că art. 45 alin. (2) C. proc. civ., nu limitează însă acțiunea titularului dreptului, devenit parte în proces, numai la categoriile de acte de dispoziție în cuprinsul său, cu atât mai mult cu cât, prin însușirea cererii procurorului, titularul dreptului dobândește la rândul său calitatea de reclamant; prin urmare, fiindu-i permis să renunțe la judecată sau la însuși dreptul pretins, precum și să încheie o tranzacție, reclamantului astfel introdus în cauză trebuie să i se recunoască și dreptul de modifica sau de a întregi acțiunea procurorului, de a mări sau de a micșora câtimea obiectului cererii, de a înlocui o acțiune în constatare cu una în realizare sau de a întreprinde orice alt demers procesual permis titularului acțiunii.

Pentru a reține temeinicia excepției autorității de lucru judecat și pentru a respinge cererea Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și cererea completatoare formulată de reclamanți în consecință, tribunalul a constatat că, prin sentința civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/212/2007 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C., D., E., F. și G., H., I., J., K., L., în contradictoriu cu pârâții M., N., O., P., B., Q., R., S., A., Ș., T., Ț., U., S., V., W., X., Y., Z. și AA., în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 26240 din 14 iulie 1994, nr. 39904 din 18 octombrie 1994, nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, nr. 72 din 17 noiembrie 1995, nr. 566 din 27 noiembrie 1995, nr. 567 din 27 noiembrie 1995 și nr. 1028 din 21 februarie 2007.

Prin aceeași sentință, a fost admis în parte capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor și a obligat pârâții la plata către reclamanți a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a imobilului, actualizate cu rata inflației la momentul plații, după cum urmează: pârâtul Q. - 2.890.082.781 ROL,echivalentul sumei de 195.813 dolari S.U.A.; pârâta R. 2.809.785.792 ROL, echivalentul a 124.608 dolari S.U.A.; pârâtul S. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; V. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; P. 501.782.897 ROL, echivalentul a 22.253 dolari S.U.A.; B. 602.103.398 ROL, reprezentând echivalentul a 26.702 dolari S.U.A.; N., O. și M. 1.625.670.155 ROL, echivalentul a 72.095 dolari S.U.A.; a fost respinsă cererea privind obligarea pârâților A., U., Ț., AA., BB., CC., Z. la plata despăgubirilor ca neîntemeiată.

Tribunalul a mai arătat că, prin decizia civilă nr. 195 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul cu același număr, a fost admis apelul declarat de pârâții M., N., O. și P., fiind modificată sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat București sector 4, sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între vânzătorul Q., în calitate de vânzător și P., în calitate de cumpărător, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 la BNP DD., încheiat între vânzătoarea P. și cumpărătoarea BB. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 2007 la B.N.P. U., încheiat între vânzătorii B., căsătorit cu Z. și cumpărătorii N., O. și M.; totodată, față de pârâții apelanți, a fost respins ca nefondat și capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor; prin decizia civilă nr. 500 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, au fost respinse recursurile formulate de către reclamanți și de către pârâtul V., împotriva deciziei menționate a Tribunalului Constanța.

Prima instanța a arătat că, pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a analizat buna-credință a cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se invoca, apreciind că prin probele administrate nu s-a dovedit cauza ilicită, respectiv reaua-credință a tuturor părților contractante.

Tribunalul a mai arătat că, prin cererea de față, se invocă tocmai nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între vânzătorul Q. și cumpărătoarea P., a contratului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995, încheiat între vânzătoarea P. și cumpărătoarea BB., precum și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, încheiat între vânzătorii B. și Z. și cumpărătorii N., O. și M., motivul de nulitate, astfel cum a fost precizat prin adresa din 18 septembrie 2013, fiind reprezentat de cauza ilicită, rezultată din încheierea succesivă a contractelor de vânzare-cumpărare, în condițiile în care atât vânzătorii, cât și cumpărătorii aveau cunoștință despre situația litigioasă a imobilului înstrăinat; apoi, prin cererea completatoare, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

În aceste context, tribunalul a arătat că, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepția puterii de lucru judecat poate fi invocată în orice stare a pricinii; în manifestarea sa de excepție procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente - obiect, părți, cauză - și corespunde unui efect negativ, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată prin care să se deducă judecății aspecte deja soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin urmare, dacă se constată îndeplinirea acestei condiții, dreptul la acțiune este considerat în mod definitiv stins, iar judecata în cadrul celei de a doua cereri nu mai poate continua.

În cauza de față, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/212/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 195 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul cu același număr și irevocabilă prin decizia civilă nr. 500 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost soluționată în mod irevocabil o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare supuse analizei și prin cererea de față și obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, între cele două litigii existând totodată identitate de părți și de cauză.

În plus, a subliniat tribunalul, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, emisă la data de 22 octombrie 2012 în dosar penal nr. x/11/2012, s-a confirmat greșita sesizare a instanței civile în temeiul art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen., față de existența autorității de lucru judecat, apreciindu-se însă că procurorul nu are posibilitatea retragerii acțiunii, care rămâne astfel spre soluționarea instanței civile.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții C., L., D., J., I. și H. prin care au criticat hotărârea primei instanțe solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare la instanța de fond, întrucât aceasta nu a intrat în cercetarea fondului preum și cheltuielile de judecată de la fond, care nu au fost puse în discuție și cheltuielile de judecată din apel.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că instanța de fond trebuia să analizeze excepția autorității de lucru judecat prin prisma celor trei situații prevăzute de text; astfel, obiectul Dosarului nr. x/212/2012 a fost, conform acțiunii introduse de titularul acțiunii civile, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, la 07 mai 2012, constatarea nulității absolute a celor tei contracte de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între vânzătorul Q. și cumpărătoarea P., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995, încheiat între vânzătoarea P. și cumpărătoarea BB. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, încheiat între vânzătorii B. și Z. și cumpărătorii N., O. și M., ca urmare a faptului că pârâții au fost inculpați în dosarul penal nr. x/P/2010 pentru infracțiunile de înșelăciune în stare gravă prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., uz de fals prev. de art. 291 C. pen., neajungându-se la condamnarea acestora ca urmare a (tergiversării planificate) intervenției prescripției răspunderii penale.

În dezvoltare acestei critici, s-a precizat că, în această situație, încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare a avut loc în urma săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune în stare gravă și uz de fals și, din acest moment, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, în calitate de titular al acțiunii civile, a învestit instanța civilă în vederea anulării celor trei contracte de vânzare-cumpărare, latura civilă fiind rămasă nesoluționată în dosarul penal.

De aceea, apelanții sunt de părere că obiectul acestui dosar îl reprezintă anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare ca urmare a săvârșirii infracțiunilor (înșelăciune în stare gravă și uz de fals) de către pârâți, care au fost încadrate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța în dispoziția prevăzută de art. 966 C. civ. reprezentând cauza ilicită).

În opinia reclamanților, cauza ilicită nu reprezintă numai încălcarea unei norme de interes general, ci și încălcarea unei norme prin săvârșirea unor infracțiuni, ca atare activitatea infracțională transpusă în încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare trebuie sancționată și latura civilă, obligând pârâții la plata către reclamați a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a imobilului timp de peste 20 de ani (1994-2014) de la data săvârșirii acțiunii, nicidecum 3 ani de la data prescripției, actualizate cu rata inflației la momentul plății.

Un alt argument din apelul reclamanților îl constituie susținerea că obiectul dedus judecății în acest dosar este o nulitate absolută a unor acte prin săvârșirea unor infracțiuni; or, infracțiunea reprezintă o faptă penală ce nu poate fi asimilată cu bună-credință (existentă în acest dosar) din dreptul civil pentru a fi menținută celor trei contracte de vânzare-cumpărare, astfel că, între obiectul acțiunii din Dosarul nr. x/212/2012 și obiectul acțiunii din Dosarul nr. x/212/2007 (din toate cele trei căi de atac) există mare diferență, pe care instanța de fond nu a anlizat-o, invocând generic textul art. 1201 C. civ. și lăsând motivarea acestei excepții fără să intre în detaliile particulare ale dosarelor.

În critica sentinței apelate, s-a mai afirmat că, aceeași cauză în sensul disp. art. 1201 C. civ. presupune două aspecte diferite în ambele dosare, iar în dosarul civil nr. x/212/2007 cauza este ilicită și morală prin încălcarea unor norme de interes general (și care nu au fost reținute), pe când în dosarul penal este ilicită prin săvârșirea celor două infracțiuni și imorală prin încălcarea celor de interes general, deoarece prin hotărârea penală nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 s-a stabilit cu putere de lucru judecat vinovăția inculpaților la săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în stare gravă și uz de fals.

Mai mult, apelanții solicită a se observa că instanța civilă nu mai are de demonstrat săvârșire infracțiunilor și vinovăția acestora, întrucât hotărârea penală a rămas definitivă și irevocabilă pe aceste aspecte, rezultatul care este încheierea actelor în urma săvârșirii infracțiunilor, nemaifiind necesar să se demonstreze în cauză, ci doar trebuie sancționat comportamentul acestora fraudulos, infracțional prin anularea celor trei acte civile, contractele de vânzare-cumpărare.

În susținerea căii de atac, s-a arătat că nu pot fi menținute ca valabile cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în urma activității infracționale, deoarece în dosarul civil nr. x/212/2007, „s-a analizat” buna-credință a inculpaților (fără a fi cerute dosarele penale de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, cum au procedat toate instanțele în dosarele civile și penale din 2012 și 2013, începute cu dosarele penale nr. x/P/2005 al Curții de Apel Constanța și nr. x/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și încadrați la infracțiunile de înșelăciune în stare gravă, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și uz de fals prev. de art. 291 C. pen. încă prin ordonanța nr. 43/ll/2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, înainte de a se finaliza rezultatul vinovăției lor, respectiv vinovăție stabilită prin rezoluția nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 rămasă irevocabilă.

Apelanții au mai învederat, în ceea ce privește părțile din proces că nu există aceeași identitate între părțile din dosarul civil nr. x/212/2007 și părțile din Dosarul nr. x/212/2012, deoarece, în dosarul civil nr. x/212/2007, părți în dosar au fost reclamanții nominalizați de instanța de fond cu această titulatură C., L., D., J., I. și H., iar în dosarul civil nr. x/212/2012 instanța de fond a fost sesizată de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, în calitate de titular al acțiunii civile, în calitate de reclamant și celelalte părți în calitate de pârâți ce au existat în Dosarul nr. x/212/2007, calificarea apelanților în acest dosar, ca fiind de reclamanți alături de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța fiind făcută de instanța de fond întrucât aveau același interes ca parchetul, dar nu și aceeași calitate procesuală activă.

În continuarea acestei argumentații din apelul reclamanților s-a susținut că prima instanța, când analizează și respinge excepția lipsei calității procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, motivează în mod excepțional textele de drept material din procedura civilă și penală care îi conferă această calitate, dar nicăieri în analiza acestei excepții nu se face vreo referire la apelanți ca fiind cu calitate procesuală activă în învestirea instanței.

De aceea, reclamanții sunt de părere că, prin motivarea excepției inadmisibilității completării acțiunii de către reclamanți, se arată că Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța este titularul cererii, iar apelanții sunt cei care și-au însușit cererea parchetului, dobândind în acest caz calitatea de reclamanți, având dreptul de a modifica sau întregi obiectul cererii, de a mări sau micșora câtimea obiectului cererii, situație în care nu există triplă identitate între cele două dosare privind obiect, cauză și părți.

Mai mult, instanța de fond este cea care motivează cererea completatoare, întrucât inculpații au fost cercetați în penal în calitate de făptuitori pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în stare gravă și uz de fals tocmai în legătură cu aceste contracte, dar în care pretențiile nu mai pot fi reținute ca fiind aceleași cum justifică instanța de fond în această sentință, ca fiind cele din Dosarul nr. x/212/2007 stabilite la 30 august 2000, față de pretențiile actuale după alți 14 ani de lipsă de despăgubiri foloase nerealizate și prejudiciul enorm cauzat părților vătămate.

În fine reclamanții au mai arătat că tribunalul a respins excepția inadmisibilității completării acțiunii de către reclamanți, considerând că apelanții aveau dreptul să solicite și despăgubiri foloase nerealizate de la imobil, iar pe fond asupra acestei cereri nu s-a mai pronunțat.

Prin decizia civilă nr. 67/C din 03 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța ca inadmisibilă și a fost respins ca nefondat apelul civil formulat de reclamanții C., în nume propriu și ca mandatar al reclamanților.

Prealabil analizei apelului, instanța de apel a avut în vedere că prin întâmpinarea, pârâții au criticat soluția dată de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța fără a formula și apel împotriva sentinței civile nr. 434/14 a Tribunalului Constanța și fără ca această problemă juridică să fie criticată în apelul reclamanților.

Față de situația că soluția dată de prima instanță, excepției lipsei calității procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nu a fost criticată de niciuna dintre părți, reiterarea acestei probleme pe cale de apărare (întâmpinare iar nu într-un apel) nu poate fi primită, căci acest aspect a intrat în autoritate de lucru judecat și, ca orice problemă definitiv judecată de instanță, se bucură de prezumția de adevăr care nu poate fi contestat într-o altă judecată (fie și o judecată a aceluiași proces în care alte aspecte litigioase nu au primit o dezlegare definitivă a instanței).

Pentru aceste considerente, a fost respinsă ca inadmisibilă excepția lipsei calității procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța invocată de pârâții O. și A. prin întâmpinare la apelul reclamanților.

Referitor la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că sesizarea instanței de judecată de către procuror este limitată la situațiile expres prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., și printre care și aceea care se poate încadra în sintagma „alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Una dintre aceste situații este cea vizată de art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen. (text introdus prin Legea nr. 356/2006) - text incident și în cazul neînceperii urmăririi penale - conform căruia, prin ordonanța de încetare a urmăririi penale procurorul dispune totodată și asupra sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.

Deoarece art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen., prevede expres obligația procurorului de a sesiza instanța civilă competentă cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris, aceste dispoziții se încadrează în categoria cazurilor prevăzute expres de lege în sensul art. 45 alin. (1) C. proc. civ., astfel că procurorul justifică legitimare procesuală activă în promovarea unei acțiuni prin care se solicită desființarea totală sau parțială a unui înscris, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 11/2011 pronunțată în cadrul recurs în interesul legii.

Alături de măsurile menite să asigure despăgubirea persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni, legea procesual penală reglementează și alte două măsuri, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare prin care asigura realizarea în natură a eventualelor despăgubiri. Restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii a fost privită și considerată ca fiind, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., unul dintre mijloacele de reparare a pagubei pricinuite prin săvârșirea infracțiunii și o metodă prin care se asigură repararea imediată și în natură a pagubei suportate de persoana vătămată prin săvârșirea infracțiunii.

Deși art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen. legitimează calitatea procesuală a procurorului în instanța civilă pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris „fals”, în cazul încetării urmăririi penale sau al scoaterii de sub urmărire penală, textul marchează o diferențiere pe care legiuitorul a înțeles să o facă între restabilirea situației anterioare și desființarea totală sau parțială a unui înscris, acestea fiind considerate și reglementate ca măsuri procesuale distincte.

Stabilind competența instanței civile pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris fals, prin prevederile art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen., legiuitorul a determinat implicit și natura - tot civilă - a acțiunii procurorului prin care aceasta este învestită, deoarece instanța de judecată civilă nu poate fi învestită decât printr-o acțiune care are același caracter civil.

Această concluzie este susținută de prevederile alin. (2) ale art. 45 C. proc. civ., în conformitate cu care în cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi introdus în proces, el putându-se folosi de dispozițiile prevăzute în art. 246, art. 247 și art. 271-273, iar în cazul în care procurorul și-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecății.

Calificarea sesizării procurorului - care se manifestă, deci, în sfera unor interese private - ca fiind o acțiunea civilă are consecința firească a concluziei că acest demers este supus tuturor limitărilor impuse oricărei acțiuni civile.

Una dintre aceste limitări este instituția autorității de lucru judecat.

După cum a subliniat în mod corect și prima instanță, în dosarul civil nr. x/212/2007, prin sentința nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Constanța, astfel cum a devenit definitivă prin decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Constanța și irevocabilă prin decizia nr. 500 din 15 noiembrie 2010 Curții de Apel Constanța s-a respins capătul de cerere formulat de C., D., E., F. Și G., H., I., J., K., L. în contradictoriu cu M., N., O., P., B., Q., R., S., A., Ș., T., Ț., U., S., V., W., X., Y., Z. și AA. privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat București sector 4, sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între Q., în calitate de vânzător și P., în calitate de cumpărător, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 la B.N.P. DD., încheiat între vânzătoarea P. și cumpărătoarea BB. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 2007 la B.N.P. U., încheiat între vânzătorii B., căsătorit cu Z. și cumpărătorii N., O. și M.

Pentru a pronunța decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Constanța a reținut că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994 la Notariatul de Stat București sector 4, încheiat între Q. în calitate de vânzător și P. în calitate de cumpărător a fost încheiat cu buna-credință a cumpărătoarei, nefiind dovedit că această parte a avut cunoștință de actele frauduloase săvârșite de către vânzătorul Q.; aceasta, pentru că buna-credință echivalează cu credința comună și invincibilă, neafectată de nici o bănuială și bazată pe verificări și diligente în acest sens, că titlul vânzătorului nu este afectat de nici un viciu și că dobândesc, în mod valabil, de la adevăratul proprietar, dreptul real.

Tribunalul Constanța a mai arătat în decizia nr. 195/2010 că, odată reținută buna-credință a cumpărătoarei P., nu se mai poate susține de către reclamanți că se impune, pentru actele ulterioare și în absența probelor privitoare la terții cumpărători, aplicarea principiului conform căruia anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent; prin urmare, chiar fiind dovedită reaua-credință a subdobânditoarei BB. (care era asociată vânzătorului inițial, Q. și care a încheiat în 1990 un contract de închiriere cu pârâta L. cu privire la același imobil), aspectul nu mai prezintă relevanță, deoarece, pe de o parte, vânzătoarea P. nu a transmis ceea ce nu avea, iar pe de altă parte deoarece nu este nici invocată și nici dovedită cauza ilicită, respectiv reaua-credință a tuturor părților contractului.

Tribunalul a mai statuat că nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă reaua-credință a cumpărătorilor N., O. și M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 la B.N.P. U., astfel că cererii de constatare a nulității acestui act se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată.

În decizia nr. 500 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța a arătat că aserțiunile reclamanților conform cu care toți pârâții din proces s-au situat pe o poziție de conivență frauduloasă, se fundamentează în esență pe o prezumție proprie care vine în contradicție cu norma instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ. și care nu este susținută de nici o probă administrată în cauză.

Instanța de recurs a statuat că, în mod corect a fost admis apelul declarat de pârâții M., N., O. și P., din moment ce din probele administrate a rezultat că aceștia au avut calitatea de subdobânditori de bună credință, neputându-li-se reproșa culpa în derularea raporturilor juridice și cunoașterea situației litigioase a bunului dobândit prin contractele încheiate.

În plus, curtea de apel a observat că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 22849 din 3 noiembrie 1994 între Q. și R. vânzători și P. cumpărătoare, aceasta din urmă s-a încrezut în situația de fapt și de drept rezultată din titlul anterior, cât și pe documentația eliberată de Notariatul de Stat Jud. Constanța (adeverința din 01 decembrie 1994) privitoare la inexistența sarcinilor asupra acestui imobil; în egală măsură, actul prin care pârâții M., N. și O. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - contract de vânzare-cumpărare nr. 1028 din 21 februarie 2007 - s-a întemeiat pe valabilitatea titlului precedent, a cărui nulitate a fost constatată abia prin sentința civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Constanța, nefiind făcută nici o dovadă în sensul că părțile menționate ar fi avut cunoștință de situația litigioasă a bunului ori că au nesocotit înscrierile publice în legătură cu aceasta.

Tripla identitate de părți, obiect și cauză între acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 și prezenta pricină este evidentă, deși este adevărat, există anumite diferențe între cele două dosare, dar neesențiale din perspectiva existenței a raportului juridic.

De aceea, prima instanță a verificat existența bunei credințe a pârâtului, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., existența unei „intenții de a aduce o pagubă reclamantului și de a intra în mod fraudulos în posesia imobilului”, toate subscrise analizei valabilității cauzei actelor juridice atacate, conform prevederilor art. 966 C. civ. și art. 968 C. civ., referitoare la imoralitatea sau ilicitatea cauzei (sentința civilă nr. 1649/2009).

În prezenta pricină obiectul acțiunii - astfel cum a fost el clarificat prin adresa din 18 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța - este constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995, și a sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, în considerarea motivului de nulitate absolută prevăzut de art. 966 C. civ., respectiv pentru cauză ilicită; s-a apreciat că existența cauzei ilicite rezultă din încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare în mod succesiv, cu toate că atât vânzătorii, cât și cumpărătorii aveau cunoștință despre faptul că imobilul înstrăinat era în litigiu.

Or, analiza legalității celor trei acte autentificate a făcut și obiectul Dosarului nr. x/212/2007, iar instanțele au constatat, în final, valabilitatea acestora apreciind că persoanele care au avut calitatea de dobânditor în aceste acte au fost de bună credință, fiind astfel îndeplinite condițiile identității de obiect.

Referitor la identitatea de cauză, parțial și pentru argumentele referitoare la obiectul celor două acțiuni, în cele două pricini acest criteriu al existenței autorității de lucru judecat este manifest îndeplinit.

Deoarece în ambele dosare instanțele au fost învestite cu verificarea bunei sau relei credințe a părților din actele a căror nulitate se cere a se constata, în temeiul art. 966 C. civ. identitatea de cauză a fost reținută corect de prima instanță.

Trebuie subliniat că, dacă este adevărat că, în Dosarul nr. x/212/2007, instanța civilă nu a avut de analizat „săvârșirea infracțiunii și vinovăția” părților actelor defăimate ca nule, nici în rezoluția nr. 278/P din 03 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nu s-a făcut o astfel de cercetare pentru că a constatat intervenția prescripției răspunderii penale a făptuitorilor pentru pretinsa comitere a infracțiunii de înșelăciune și uz de fals.

După cum reiese în mod clar din cuprinsul acestei rezoluții, organele de urmărire penală nu au stabilit existența unor fapte prevăzute de legea penală și nici vinovății penale ci, pur și simplu, au constatat că, în raport de data comiterii faptelor reclamanților, exercitarea acțiunii penale nu este posibilă.

De aceea, rezoluția nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 nu se bucură de autoritatea pe care art. 19 C. proc. pen. o conferă unei hotărâri a instanței penale, pentru existența faptelor, comiterea lor de anumite persoane și vinovăția penală.

Și condiția identității de părți între prezenta cauză și acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 se regăsește în analiza celor două pricini, deși aceasta este susceptibilă de mai multe discuții.

Într-adevăr, la promovarea prezentei cereri, art. 45 alin. (1) C. proc. civ. a conferit Ministerului Public calitate procesuală activă sui-generis pentru a promova o acțiune civilă pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unor particulari.

Or, fiind evidentă consimilitudinea de părți, obiect și cauză între cele două pricini, nu se mai putea judeca din nou solicitarea reclamanților C., L., D., J., I., H. de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 și sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 astfel încât aceasta trebuia respinsă pentru existența autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cererea completatoare (având ca obiect solicitarea de plată a unor despăgubiri pentru foloase nerealizate de la imobil), instanța de apel a considerat că aceeași solicitare a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Constanța a admis în parte capătul de cerere privind plata unor despăgubiri și i-a obligat la plata unor sume pe Q. - 2.890.082.781 ROL, echivalentul sumei de 195.813 dolari S.U.A.; R. 2.809.785.792 ROL, echivalentul a 124.608 dolari S.U.A.; S. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; V. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; P. 501.782897 ROL, echivalentul a 22.253 dolari S.U.A.; B. 602.103.398 ROL, echivalentul a 26.702 dolari S.U.A.; N., O. și M. 1.625.670.155 ROL, echivalentul a 72.095 dolari S.U.A., respingând cererea privind obligarea lui A., U., AA., BB., CC. și Z. la plata despăgubirilor ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Constanța a respins capătul de cerere privind obligarea la plata unor despăgubiri a pârâților M., N., O. și P., menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate, adică măsura obligării la plata unor despăgubiri a pârâților Q., R., S., V. și B., pentru sumele indicat în sentința nr. 1649/2009 (persoane care nici măcar nu au declarat apel împotriva acestei hotărâri).

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 22 august 2012, reclamanții au solicitat obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a construcției și terenului menționate în cele trei contracte de vânzare-cumpărare cu nulitatea absolută, în sumă de 1.370.569 dolari S.U.A.; premisa acestei acțiuni în pretenții - care nu este evidențiată expres în cererea completatoare - este aceea a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, menționate în sesizarea parchetului.

Dar, cum solicitarea de nulitate absolută nu putea face obiectul unei noi judecăți, după soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/212/2007, dat fiind raportul de accesorialitate între cererea în nulitate (principalul) și cererea în pretenții (secundarul), respingerea cererii introductive atrăgea și respingerea cererii completatoare pentru același motiv.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta C., în nume propriu și în numele reclamanților L., D., J., I. și H. au declarat recurs.

După prezentarea situației de fapt a dosarelor penale și expunerea considerentelor sentinței tribunalului, recurenții au formulat următoarele motive de recurs:

1.1. În primul rând, susține recurenta că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 din vechiul C. civ. Sub acest aspect, recurenta învederează, în esență, că nu există normă care să impună autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunțată într-un dosar civil când soluționarea laturii civile se realizează într-un dosar penal, sens în care menționează toate hotărârile penale, inclusiv rezoluțiile de pe lângă Parchetul Tribunalului Constanța, potrivit cărora s-a statuat definitiv vinovăția pârâților și, potrivit cărora - aspecte menționate expres de către recurentă în cererea de recurs - s-a încercat schimbarea rezoluției nr. x/P/2010 din 03 mai 2012, s-a constatat interveneția prescripției în cee ace privește răspunderea lor penală.

Potrivit acestei rezoluții penale, nu s-a soluționat latura civilă a dosarului, ci s-a dispus sesizarea instanței civile, iar la 07 mai 2012 s-a promovat acțiunea de față; în temeiul art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen., art. 228 alin. (6) teza a II-a C. proc. pen. și art. 45 alin. (1) teza finală C. proc. civ., solicită instanței de judecată să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin nr. 22849 din 03 noiembrie 1994.

Instanțele inferioare au admis excepția autorității de lucru judecat, fără să analizeze cele trei condiții impuse de dispozițiile art. 1201 C. civ., pe care le expune și le raportează la prezentul dosar obiect cu Dosarul nr. x/212/2007.

În dezvoltarea acestui articol, recurenta face referire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească și faptele infracționale statuate prin rezoluțiile și hotărârile penale - recurenta le menționează expres și prezintă ceea ce au reținut instanțele penale cu privire la ultimul act de înstrăinare a imobilului pe baza unor înscrisuri contrafăcute - de care instanțele anterioare nu au ținut cont, adică faptele infracționale ale făptuitorilor.

În opinia recurentei, instanța civilă nu are de demonstrat săvârșirea infracțiunilor și vinovăția inculpaților acestea fiind evidențiate în rezoluția rămasă definitivă, ci numai sancționarea comportamentului fraudulos, infracțional prin anularea celor trei acte civile, contractile de vânzare-cumpărare. Astfel, nu pot fi menținute ca valabile cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în urma activității infracționale, iar hotărârea penală are putere de lucru judecat cu privire la vinovăția persoanei, care printr-o infracțiune, a cauzat altuia un prejudiciu; puterea lucrului judecat nu operează, însă, în măsura în care nu a fost stabilită culpa concurentă a victimei în legătură cu întinderea despăgubirilor.

În atare situație, instanța civilă are obligația să analizeze, în baza probelor pe care urmează să le adminstreze, dacă și victima are o culpă în cauzarea prejudiciului, iar apoi să stabilească despăgubirile în raport cu culpa eventuală a acesteia. De asemenea, în același context, recurenta mai arată că sunt incidente și dispozițiile art. 245 C. proc. pen., pentru obligațiile solidare a mai multor persoane, respectiv încheierea celor trei acte de vânzare-cumpărare autentificate de notarul U. de conivență cu B. și Q., intrând la răspunderea solidară conform art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

Recurenta mai arată următoarele aspecte în motivarea primului motiv de recurs și anume, cităm:

„În dosarul civil nr. x/212/2007, „s-a analizat” buna-credință a inculpaților înainte de a se finaliza rezultatul vinovăției lor, respectiv vinovăție stabilită prin rezoluția nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 rămasă definitivă, fapt pentru care în Dosarul nr. x/212/2012 la fond și în apel se reține eronat autoritatea de lucru judecat.

În dosarele civile și penale din 2012 și 2013 toate instanțele au solicitat și au avut la dispoziție cele patru dosarele penale de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, plus al cincilea depus de C. care includeau soluțiile din dosarele penale nr. x/1/2005 al Curții de Apel Constanța și nr. x/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și cu făptuitorii încadrați la infracțiunile de înșelăciune în stare gravă prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. prin ordonanța nr. 43 din 11 februarie 2010 din 08 martie 2010 a procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

În ceea ce privește părțile din proces, urmează a se constata că nu există aceeași identitate între părție celor din dosarul civil nr. x/212/2007 și părțile din dosarul civil nr. x/212/2012.

În dosarul civil nr. x/212/2007 părți în dosar, au fost reclamanții nominalizați de instanța de fond cu aceasta titulatură: C., L., D., J., I. și H.

În dosarul civil nr. x/212/2012 instanța de fond a fost sesizată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, în calitate de titular al acțiunii civile, în calitate de reclamant, și celelate părți în calitate de pârâți ce au existat în Dosarul nr. x/212/2007.”

În continuare, recurenta critică modul în care au fost soluționate excepția lipsei calității procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța și excepția iandmisibilității.

În atare situație nu există tripla identitate între cele două dosare privind obiectul, cauza și părțile din dosar.

Recurenții susțin că este important de menționat faptul că se invocă excepția autorității de lucru judecat, soluționată într-un dosar civil raportată la soluția care trebuie dată pe latura civilă a unui dosar penal nefinalizat ca urmare a intervenției prescripției. În opinia lor, în civil nu există o normă care să impună autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri de acest gen când soluționarea laturii civile se realizează într-un dosar penal, însă în penal există o normă imperativă, art. 22 C. proc. pen., care se referă la hotărârea definitivă a instanței penale și care are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile ce judecă acțiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Așa fiind, recurenții opinează că hotărârea din civil menționată, nu poate avea autoritate de lucru judecat pe latura civilă, întrucât cauza ilicită care a dus la încheierea celor trei contracte de vânzare a fost ca urmare a săvârșirii celor trei infracțiuni, care atrag vinovăția făptuitorilor.

Mai mult instanța de fond este cea care motivează cererea completatoare, întrucât intimații au fost cercetați în penal în calitate de făptuitori pentru săvârșire infracțiunilor de înșelăciune în stare gravă și uz de fals tocmai în legătură cu aceste contracte, dar în care pretențiile nu mai pot fi reținute ca fiind aceleași cum justifică instanța de fond în aceasta sentința, ca fiind cele din Dosarul nr. x/212/2007 stabilite la 30 august 2000, față de pretențiile actuale după alți 14 ani de lipsă despăgubiri foloase nerealizate și prejudiciul enorm cauzat părților vătămate.

Conchide recurenta că cele două hotărâri sunt sumar motivate în dosar cu privire la existenta triplei identități prevăzută de art. 1201 C. civ. fără o analiză clară asupra celor trei aspecte menționate.

1.2. Al doilea aspect în cadrul aceluiași motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a făcut o analiză asupra vinovăției intimaților prin prisma actelor de urmărire penală, a rezoluțiilor și hotărârilor penale definitive, enumerate și aflate în Dosarul nr x/212/2012.

În motivarea deciziei nr. 67/C din 03 iulie 2014 se menționează: „După cum reiese în mod clar din cuprinsul acestei rezoluții, organele de cercetare penala nu au stabilit existența unor fapte prevăzute de legea penală și nici vinovații penale, ci, pur și simplu, au constat că, în raport de data comiterii faptelor reclamanților, exercitarea acțiunii penale nu există”, - toată această motivare duce la concluzia că nu există o rezoluție sau hotărâre prin care s-ar fi stabilit în mod cert definitiv, vinovăția intimaților în săvârșirea faptelor penale.

Așa cum a precizat mai sus prin rezoluția nr. x/P/2010 din 03 mai 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, a statuat definitiv vinovăția inculpaților și faptul că datorită intervenției prescripției nu s-a mai putut realiza tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor, adică nu s-a mai întocmit rechizitoriu pentru a fi învestită instanța cu soluționarea laturii penale și civile.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții precizează că rămân valabile criticile invocate în motivele de recurs anterioare cu privire la inexistenta autorității de lucru judecat.

Argumente în plus la acest motiv de recurs sunt și aspectele raportate la sentința civila nr. 1649 din 28 ianuarie 2009, în Dosarul nr. x/212/2007 al Judecătoriei Constanța, prezentând cele reținute de instanța de fond, de apel - decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010 Tribunalul Constanța -, și în recurs, prin decizia civilă nr. 500/C din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea de Apel Constanța respinge recursul reclamanților.

Prin aceste două hotărâri recurenta susține că se redă dreptul său de proprietate parțial asupra imobilului în sensul că etajul 2 (denumit impropriu mansardă) nefiind inclus în nici un act fals și simulat de înstrăinare și nici mezaninul în contractul fals al ultimilor trei persoane în contractele de vânzare-cumpărare.

Trebuie subliniat că, dacă este adevărat că în Dosarul nr. x/212/2007 instanța civilă nu a avut de analizat săvârșirea infracțiunii și vinovăția părților actelor defăimate ca nule, nici în rezoluția nr. 27/P din 03 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nu s-a făcut o astfel de cercetare pentru că s-a constatat intervenția prescripției răspunderii penale a făptuitorilor.

Principiul bunei credințe a subdobânditorului menționat în C. civ. nu poate fi asimilat cu modul de dobândire a unor imobile ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni.

În toate motivările rezoluțiilor și hotărârilor penale definitive, amintite mai sus se face analiza clară în ce a constat activitatea infracțională a fiecărui făptuitor în parte și modalitatea în care au fost încheiate cele trei contracte de vânzare-cumpărare.

Prin acțiunea introdusă la data de 07 mai 2012 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare, procurorul motivează pe 9 pagini în ce constă activitatea infracțională și manevrele dolosive folosite de aceștia pentru încheierea contractelor, iar cele două instanțe nu fac nici un comentariu la aspectele sesizate de procuror.

Niciuna din cele două hotărâri nu respinge sesizarea parchetului și nici argumentele aduse de procurorul respectiv.

Ambele instanțe s-au limitat la o motivare succintă (inexistentă) a autorității de lucru judecat.

În consecință, recurenta solicit admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Analizând criticile formulate în raport de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată nefondat recursul declarant de reclamantă în nume propriu și în numele reclamanților, pentru următoarele considerente:

Prealabil, examinării acestor critici, este de remarcat că articolul invocat de recurentă 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 din același cod, iar din examinarea criticilor formulate de recurentă acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7.

1.1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu Ie-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, instanța de apel în mod legal a stabilit îndeplinirea triplei identități impuse de dispozițiile art. 1201 C. civ., între prezentul dosar și Dosarul nr. x/212/2007 argumentând pe larg incidența acestui text de lege raportat la înscrisurile aflate la dosar, cu examinarea hotărârilor penale.

De asemenea, după cum se poate observa, instanța de apel, a analizat pe larg, în fapt și în drept, tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., fără a le mai prezenta, dat fiind că verificarea din recurs privește dacă aplicarea textului de lege evocat a fost corect examinat, obiect, cauză, identității de părți.

În atare condiții, Înalta Curte subliniază faptul că - așa cum corect a reținut și instanța de apel este evidentă consimilitudinea de părți, obiect și cauză între cele două pricini, nemaiputându-se judeca din nou solicitarea reclamanților C., L., D., J., I., H. de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 și sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 astfel încât aceasta trebuia respinsă pentru existența autorității de lucru judecat.

Pe lângă acest aspect, trebuie reținut că instanța de apel în virtutea rolului său activ și cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a verificat, printre altele, și buna-credință a pârâtului, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., respectiv „existența unei intenții de a aduce o pagubă reclamantului și de a intra în mod fraudulos în posesia imobilului, toate subscrise analizei valabilității cauzei actelor juridice atacate, conform prevederilor art. 966 C. civ. și art. 968 C. civ., referitoare la imoralitatea sau ilicitatea cauzei” (sentința civilă nr. 1649/2009).

Mai mult decât atât, obiectul acțiunii a fost și el clarificat prin adresa din 18 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, ceea ce a condus la concluzia că acesta este constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 și sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, în considerarea motivului de nulitate absolută prevăzut de art. 966 C. civ., respectiv pentru cauză ilicită; s-a apreciat că existența cauzei ilicite rezultă din încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare în mod succesiv, cu toate că atât vânzătorii, cât și cumpărătorii aveau cunoștință despre faptul că imobilul înstrăinat era în litigiu.

De evidențiat și faptul că recurenta prin modul în c