ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2015

Decizia nr. 2374/2015 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2013, în urma declinării competenței Judecătoriei sectorului 6 în Dosarul nr. x/303/2012, astfel cum a fost precizată succesiv, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., solicitând obligarea pârâților la plata următoarelor sume: 64.700 dolari, despăgubiri civile pentru acoperirea datoriilor reclamanților față de Statele Unite ale Americii, unde aceștia locuiesc, 500.000 dolari pentru compensarea prejudiciilor materiale și morale suferite de "săracii României" (bătrânii și bolnavii lipsiți de medicamente compensate), cei care trebuie să plătească ceea ce s-a furat, precum și cheltuieli de judecată (taxe și impozite potrivii legii, plus 12.000 dolari cheltuieli de apărare și reprezentare).

Temeiul de drept invocat îl reprezintă art. 1349 alin. (1) C. civ. Prin sentința civilă nr. 942 din 23 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamanții B. și A. au solicitat în esență angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților C., E., D. și a F., pentru abuzurile săvârșite, tergiversarea soluționării și modul în care au fost soluționate Dosarele de urmărire penală nr. x/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

La originea acestora s-a aflat plângerea penală formulată de reclamant la 27 aprilie 2000 față de G. și H. Dosarul nr. x/P/2000 al Parchetul sectorului 2 București a fost soluționat prin rezoluția din 25 august 2004. Prin aceasta, în temeiul art. 228 alin. (6) C. Proc. pen. rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de G. și H., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1)-(3) C. pen. întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Soluția a fost dată de procurorul C. Ulterior reclamantul a formulat plângere penală împotriva procurorului C., care a fost soluționată prin rezoluția nr. x/P/2009 din 26 octombrie 2009 (fila 36 Dosar nr. x/303/2012 al Judecătoriei Sectorului 6 București) de către procurorul D. din cadrul Parchetului de pe lână Curtea de Apel București, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de magistratul C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped.

de art. 246 C. pen., reținându-se că „În speță, magistratul C., procuror în cadrul Parchetului de pe lingă Judecătoria sectorului 2 București, nu a făcut altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu în conformitate cu prevederile legale, astfel că, în sarcina acestuia, nu se poate reține infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., după cum nu poate fi reținuta nici o alta faptă de natura penală". Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere reclamantul B.. Prin rezoluția nr. x/II-2/2009 din 04 decembrie 2009 a Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București E. (fila 38 Dosar nr. x/303/2012 al Judecătoriei sectorului 6 București) a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de către reclamantul B. Reclamanții sunt nemulțumiți de activitatea celor trei procurori și de neluarea de către F. de măsuri împotriva persoanelor care au instrumentat cauza.

Tribunalul a apreciat că reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților persoane fizice pentru măsurile luate sau neluate de aceștia în exercitarea activității profesionale a acestora, în calitate de procurori, iar în ceea ce privește pârâtul F. pentru neluarea unor măsuri împotriva pârâților persoane fizice pentru activitatea profesională desfășurată. Așadar se solicită angajarea răspunderii patrimoniale pentru activitatea profesională desfășurată de către procurori în cadrul soluționării unor dosare penale. Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., art. 1531-1536 C. civ. Potrivit art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. Astfel, pentru a fi în prezența răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite elementele esențiale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu, vinovăția. Acest temei legea reprezintă dreptul comun cu privire la instituția răspunderii civile delictuale. Însă legea, reglementează și situații particulare, speciale de angajare a răspunderii civile delictuale. Un astfel de caz special este cel al răspunderii civile delictuale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție: ”(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.” Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului și repararea prejudiciului. Art. 94 din Legea nr. 303/2004 stabilește felurile răspunderii magistraților: ”Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.” Potrivit prev. art. 96 din Legea nr. 303/2004: „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin I. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

” După cum se poate observa, Constituția și Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituții diferite: răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților. Conform alin. (6) persoana care se pretinde vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat de I., iar în cazul în care statul a fost obligat la repararea unui prejudiciu în temeiul acestei răspunderi, numai statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului dacă acesta a săvârșit eroarea judiciară cu rea-credință sau din gravă neglijență.

În același sens sunt și prev. art. 506 alin. (3) C. proc. pen. pentru ipoteza erorilor judiciare săvârșite în procesele penale, care prevăd „Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin I.” Așadar reclamanții, care se pretind persoane vătămate prin activitatea și soluțiile date de către pârâți, nu au dreptul conform legii să formuleze prezenta acțiune în despăgubiri împotriva pârâților, din acest punct de vedere acțiunea apărând ca inadmisibilă. În altă ordine de idei, tribunalul a constatat că dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 disting între erorile judiciare săvârșite în procesele penale și erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

În cauză ne aflăm în prima ipoteză, fiind vorba despre soluționarea unor dosare penale de către procurori. Însă, pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum ne indică art. 96, alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. proc. pen. Astfel, art. 504, alin. (1)-(4) C. proc. pen. în vigoare în anul 2009 prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Art. 505, alin. (1)-(4) C. proc. pen. prevede felul și întinderea reparației. Art. 506 alin. (1)-(4) din același cod reglementează acțiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana ”îndreptățită”.

Iar art. 507 C. proc. pen. reglementează acțiunea în regres. Potrivit art. 504 C. proc. pen.„ (1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). (4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

Rezultă din prev. art. 504 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen. că poate fi angajată răspunderea pentru erori judiciare săvârșite în procesele penale numai în situațiile în care persoana îndreptățită a fost condamnată definitiv și ulterior achitată și în situația în care persoana îndreptățită a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Reclamanții nu se găsesc în nici una dintre aceste situații, nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluționate în sensul neînceperii urmăririi penale. Și din acest punct de vedere, întrucât cazurile în care se angajează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale sunt expres și limitativ prevăzute de disp.

art. 504 C. proc. pen., cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți apare ca inadmisibilă. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004 „ Orice persoană poate sesiza F., direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac”. De asemenea, potrivit principiului legalității care guvernează și procesul penal, soluțiile date în soluționarea dosarelor penale ca și activitatea și modul de îndeplinire a actelor procedurale care au condus la emiterea acelor soluții nu pot fi cenzurate decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege împotriva acestor soluții.

În consecință, actele procedurale și soluțiile date de către pârâți în soluționarea dosarelor de urmărire penală au putut fi criticate de către reclamanți prin formularea căii de atac a plângerii față de soluțiile de neîncepere a urmăririi penale, la procurorul ierarhic superior și respectiv la instanța de judecată, conform procedurii prev. de art. 278 și urm. C. proc. pen., în vigoare la data emiterii soluțiilor contestate. De asemenea, împotriva activității sau conduite magistraților procurori, reclamanții au avut deschisă calea formulării unei sesizări către F., iar acesta prin intermediul Inspecției Judiciare poate iniția acțiunea disciplinară împotriva magistraților și poate aplica sancțiuni acestora.

Acestea sunt însă căile legale pe care reclamanții le aveau la dispoziție pentru valorificarea nemulțumirilor lor și nu calea procedurală aleasă prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, care este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs (calificat apel în ședința din 27 mai 2015) reclamanții A. și B., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. Intimatul pârât E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimatul pârât F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 279/A din data de 27 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva Deciziei civile nr. 942 din 23 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. și C., E., F. și, a anulat decizia apelată și a trimis cauza Tribunalului București, spre rejudecare. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele.

Tribunalul a constatat în mod corect că a fost învestit cu o cerere de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâților, pentru prejudiciile pe care reclamanții pretind că le-au suferit prin modul în care au fost soluționate Dosarele de urmărire penală nr. x/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a sesizărilor adresate Inspecției Judiciare cu privire la activitatea celor trei procurori. S-a mai reținut că cei trei pârâți persoane fizice, în calitate de procurori ai Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București sau de pe lângă Curtea de Apel București, au soluționat dosarele penale formate în baza plângerilor reclamantului B., prin rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de respingere a plângerii împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale.

De asemenea, tribunalul a reținut că pârâții au invocat dispozițiile art. 1349 și urm. din noul C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, fără a observa că rezoluțiile invocate drept cauză a pretențiilor reclamanților au fost emise înainte de intrarea în vigoare a N.C.C. A mai apreciat tribunalul că răspunderea pentru erorile judiciare reprezintă o formă specială a răspunderii delictuale și, în urma expunerii întregii reglementări cuprinse în Legea nr. 303/2004 și C. proc. pen., privind răspunderea statului și a magistraților pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, a concluzionat că în cauză se invocă erori judiciare săvârșite în procese penale, dar reclamanții nu se găsesc în nici una dintre situațiile reglementate de art. 504 C. proc.

pen., nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluționate în sensul neînceperii urmăririi penale. Or, în acest stadiu al raționamentului, prima instanță era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispozițiile art. 998-999 din V.C.C. În sprijinul acestei concluzii vin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, care stabilesc drept singură condiție a răspunderii magistraților, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, fără a restrânge sfera răspunderii în funcție de soluțiile date de magistrat sau de poziția procesuală a persoanei ce se consideră vătămată.

Curtea de apel a mai reținut că soluțiile date în căile de atac exercitate conform legii împotriva rezoluțiilor invocate de reclamanți sau soluțiile date de Inspecția Judiciară plângerilor ce i-au fost adresate nu pot constitui argumente în sprijinul refuzului de a analiza fondul cauzei, ci urmează a fi valorificate în cadrul examinării cerințelor răspunderii civile delictuale. În raport de considerentele expuse, curtea de apel a constatat că în mod nelegal prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, soluționând cauza fără a intra în judecata fondului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul F. În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, instanța de apel a interpretat greșit legea atunci când a apreciat că prima instanță era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispozițiile art. 998-999 din V.C.C. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivată corespunzător și în care au fost interpretate corect dispozițiile legii incidente în cauză.

În mod judicios instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la dispozițiile art. 94, 96 și 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și la dispozițiile art. 504, 505 și 507 din V.C.P.P. În mod corect instanța de fond a reținut că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 1349 C. civ. întrucât există dispoziții legale care reglementează situații particulare, speciale, de angajare a răspunderii civile delictuale, cum este răspunderea civilă delictuală a statului și a magistraților pentru erori judiciare. Dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție sunt preluate și detaliate în art. 96 și 97 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare care au ca izvor procesele penale, cum este în cauza pendinte, V.C.P.P. (în vigoare până la data de 01 februarie 2014) reglementa în cap. IV (art. 504-507) repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Având în vedere aceste dispoziții legale, se observă că reclamanții-intimați nu se găsesc în niciuna dintre aceste situații, nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluționate în sensul neînceperii urmăririi penale.

Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate, reiese fără putință de tăgadă că este inadmisibilă o acțiune în răspundere civilă delictuală, așa cum a fost formulată de către intimații-reclamanți, întrucât cenzurarea soluțiilor date în dosarele penale, ca și activitatea și modul de îndeplinire a actelor procedurale care au condus la emiterea acelor soluții, se poate face doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. De asemenea, împotriva conduitei procurorilor, se pot face sesizări la F. (în prezent la Inspecția Judiciară), care poate iniția acțiune disciplinară împotriva magistraților și poate aplica sancțiuni acestora (Legea nr. 317/2004 privind F., cu modificările ulterioare).

Prin urmare, acordarea despăgubirilor urmare a activității desfășurate de magistrați se face potrivit legii speciale, dreptul comun în materie (art. 1349 C. civ.) nefiind incident în speță, motiv pentru care apreciem că instanța de fond a admis în mod corect excepția inadmisibilității acțiunii. Se desprinde cu certitudine ideea că în sistemul nostru de drept nu există o formă de răspundere materială a magistraților bazată pe dispozițiile art. 998-999 din V.C.C., singura cale de reparare a erorilor judiciare fiind reglementată de textele legale speciale sus-menționate. Astfel, în acest caz, nu este deschisă calea unei acțiuni directe împotriva magistraților și, implicit, împotriva F., statul având posibilitatea promovării unei acțiuni în regres, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

În concluzie, în raport de cele în precedent inserate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în totalitate a decizia recurate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 942 din 3 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București. Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Curtea de apel a confirmat cele reținute de către prima instanță ca făcând obiectul litigiului, și anume că în cauză se pretinde repararea unui prejudiciu cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale și că reclamanții nu se găsesc în nici una dintre situațiile reglementate de art. 504 C. proc.

pen., în care ar interveni răspunderea specială a statului, nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluționate în sensul neînceperii urmăririi penale. În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că prima instanță era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

de la 1864. Curtea de apel a mai reținut că în sprijinul acestei concluzii ar veni dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, care stabilesc drept singură condiție a răspunderii magistraților, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, fără a restrânge sfera răspunderii în funcție de soluțiile date de magistrat sau de poziția procesuală a persoanei ce se consideră vătămată. În speță, problema care trebuie lămurită raportat la fapta imputată prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost reținută anterior, este aceea dacă reclamantul are posibilitatea de a recurge la dreptul comun (răspunderea civilă delictuală), în situația în care fapta imputată nu se regăsește printre cazurile reglementate expres pentru a atrage răspunderea specială pentru erori judiciare reglementată de lege în sarcina statului, atât din perspectiva subiectului pasiv al cererii, cât și din perspectiva domeniului aplicării legii.

Primul argument invocat de către instanța de apel în susținerea soluției sale este eronat având în vedere următoarele considerente. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție (Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.” În interpretarea art. art. 96 alin. (4) și (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituție, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014 că ”în vederea protejării independenței judecătorului și a evitării supunerii activității acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală și directă a judecătorului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției publice, în aceste situații intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de garant al activității autorității judecătorești.

Așadar, răspunderea judecătorului sau procurorului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență este subsidiară răspunderii statului și indirectă, statul având drept de regres împotriva magistraților, care se exercită ulterior acțiunii în despăgubiri formulate de parte.” Astfel, referirea din teza finală a art. 52 alin. (3) din Constituție la răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență se face raportat la dreptul de regres al statului, iar nu al vreunei răspunderi a magistraților în mod direct față de persoana care se pretinde victima unei erori judiciare.

Mai mult, în interpretarea art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea față de stat a magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență față de stat nu poate avea loc decât dacă s-a săvârșit o eroare judiciară conform reglementărilor legale și statul a fost obligat să repare prejudiciul produs, deci dacă s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii speciale pentru erori judiciare.

În aceeași decizie a Curții Constituționale, menționate anterior, s-a mai reținut, în contextul raportării criticilor de neconstituționalitate la dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, că ”exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, (…), prealabile dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție.” În ceea ce privește argumentul curții de apel că în interpretarea art. 52 alin. (3) din Constituție nu se poate restrânge sfera răspunderii pentru erori judiciare în funcție de soluțiile date de magistrat sau de poziția procesuală a persoanei ce se consideră vătămată, acesta este, de asemenea eronat, pentru următoarele considerente.

Referitor la domeniul răspunderii pentru erori judiciare (răspundere specială față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale), așa cum rezultă din prima teză, art. 52 alin. (3) din Constituție reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. De asemenea, în cadrul acestui articol se arată expres că răspunderea statului este stabilită în condițiile legii. Ca atare, pentru a se determina condițiile răspunderii speciale a statului în cazul erorilor judiciare trebuie să se analizeze legea care reglementează o astfel de răspundere. O astfel de lege este reprezentată de art. 94 și urm. din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de art. 504 și urm. din C. proc.

pen. Prin aceste prevederi se conturează domeniul erorilor judiciare prin menționarea cazurilor în care se consideră că a avut loc o eroare judiciară. Răspunderea specială vizează domeniul erorilor judiciare, în general. R ăspunderea pentru erori judiciare este o răspundere specială în întregul său, atât sub aspectul domeniului cât și sub aspectul persoanelor care pot avea calitate procesuală pasivă. Potrivit literaturii de specialitate dreptul comun reprezintă norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuiește reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primește aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun, astfel că se poate susține că se aplică unui anumit domeniu doar dacă acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii. Or, în speță, domeniul răspunderii pentru erori judiciare are o reglementare specială. Dacă o anume faptă săvârșită în exercițiul funcției publice de către magistrați nu se încadrează în definiția erorilor judiciare dată de lege nu înseamnă că se aplică dreptul comun al răspunderii civile delictuale, legea specială fiind de imediată aplicare și derogatorie de la dreptul comun. Curtea Constituțională a avut de soluționat și excepții prin care se susținea neconstituționalitatea art. 504 alin. (1) din C. proc.

pen. prin raportare la prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție întrucât ar limita răspunderea statului doar la anumite cazuri, altfel spus ar limita domeniul erorilor judiciare doar la anumite cazuri. Având de analizat o astfel de excepție, prin Decizia nr. 152 din 12 martie 2013 Curtea Constituțională a reținut că (…) autorul excepției tinde, însă, la completarea prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., criticând lipsa din cuprinsul acestora a unei reglementări care să dea dreptul persoanelor față de care urmărirea penală a fost finalizată printr-o soluție de netrimitere în judecată să solicite repararea de către stat a pagubei suferite. Din această perspectivă, excepția de neconstituționalitate apare ca inadmisibilă, prin raportare la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

O soluție similară a fost pronunțată prin Decizia nr. 927 din 13 noiembrie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013, când Curtea a observat că autorul unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 504 C. proc. pen. solicita completarea acestora în sensul ca acest text de lege să prevadă dreptul la repararea de către stat a pagubei materiale sau a daunei morale suferite de o persoană și în alte cazuri decât condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, cum ar fi, de exemplu, urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

Curtea a constatat că o asemenea solicitare nu intră în competența de soluționare a instanței de contencios constituțional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În consecință, Curtea a respins excepția ca inadmisibilă. În același sens este și Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care Curtea a statuat, în acord cu jurisprudența sa constantă, că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv.

În speță aceeași problemă se pune, dar cu referire la posibilitatea instanței de judecată de a-și ” asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv”. Fapta care face obiectul litigiului, pretinsa soluționare nelegală sau cu întârziere a plângerilor penale și a plângerilor disciplinare care îi vizau pe procurori se circumscrie domeniului răspunderii speciale, fiind activități săvârșite în cadrul atribuțiilor magistraților. Or, prin trimiterea la dreptul comun al răspunderii civile delictuale pentru situația în care o anume faptă săvârșită în exercițiul funcției publice de către magistrați nu se încadrează în definiția erorilor judiciare dată de reglementarea specială nu se face altceva decât să se eludeze legea, prin crearea unui alt caz de răspundere pentru erori judiciare, și să se transforme instanța de judecată în legislator pozitiv, cu depășirea limitelor puterii judecătorești.

În consecință, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că prima instanță era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispozițiile art. 998, 999 C. civ. de la 1864. Prima instanță a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată sub două aspecte, atât al faptului că reclamantul nu se putea îndrepta direct împotriva magistraților pentru repararea prejudiciilor rezultate din pretinsa eroare judiciară, cât și din perspectiva faptului că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a interveni răspunderea specială pentru săvârșirea unei erori judiciare.

Contrar susținerilor reclamanților din apel situația în speță reprezintă o problemă de admisibilitate, iar nu de calitate procesuală pasivă, întrucât se pune problema, pe de o parte, a posibilității formulării unei astfel de cereri direct împotriva magistraților, iar pe de altă parte a formulării unei astfel de cereri într-un alt cadru decât cel reglementat de prevederile speciale, prin invocarea dreptului comun.

Mai mult, contrar susținerilor reclamanților din apel prima instanță de fond nu avea obligația de a pune în discuția părților introducerea în cauză a unui alt pârât, întrucât potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă de la 1865 modificarea cererii nu privește înlocuirea pârâtului, introducerea unei alte persoane în cauză putându-se face doar în condițiile art. 49 și urm. În speță se pretinde săvârșirea unei erori judiciare în procese penale pentru un caz concret ( faptă săvârșită în exercițiul funcției publice) pe care legea specială nu îl califică drept o eroare judiciară, cererea fiind formulată direct împotriva magistraților, în această categorie intrând și membrii F., pe care reclamanții i-au chemat în judecată, conform precizărilor succesive formulate în fața primei instanțe, în raport de răspunsul Ministerului Justiției, care a înaintat sesizarea făcută de către aceștia la F., față de obligația acestuia de a asigura respectarea legii și a criteriilor de competență și etică profesională în desfășurarea carierei profesionale a judecătorilor și procurorilor.

Fapta imputată față de toți pârâții este aceea că, prin acțiunile sau inacțiunile lor succesive ar fi tergiversat soluționarea plângerii sale în mod abuziv, reclamanții fiind nemulțumit și de modul, apreciat ca fiind nelegal, de soluționare a plângerilor și sesizărilor sale succesive, prejudiciul fiind, de asemenea, nedistribuit față de fiecare pârât. Astfel, deși este vorba despre o coparticipare facultativă, prin natura raportului juridic dintre părți, așa cum a fost configurat în cererea de chemare în judecată, efectele hotărârii privind inadmisibilitatea cererii se întind asupra tuturor pârâților, conform art. 48 alin. (2) C. proc. civ., neputându-se concepe ca acțiunea să fie admisibilă în temeiul dreptului comun față de unii pârâți și inadmisibilă față de alții, în baza aceleiași calificări juridice.

Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât s-a constatat că prin interpretarea legii de către instanța de apel, cu consecința constatării admisibilității cererii de chemare în judecată, se tinde la provocarea depășirii limitelor puterii judecătorești. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-3 raportat la art. 304 pct. 9, Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul F. împotriva Deciziei nr. 279/A din data de 27 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței nr. 942 din data de 23 iunie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2015.