ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2374/2015

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2013, în urma

declinării competenței Judecătoriei sectorului 6 în Dosarul nr. x/303/2012,

astfel cum a fost precizată succesiv, reclamanții A. și B. au chemat în

judecată pe pârâții C., D., E., F., solicitând obligarea pârâților la

plata următoarelor sume: 64.700 dolari, despăgubiri civile pentru acoperirea datoriilor

reclamanților față de Statele Unite ale Americii, unde aceștia locuiesc,

500.000 dolari pentru compensarea prejudiciilor materiale și morale suferite de

"săracii României" (bătrânii și bolnavii lipsiți de medicamente

compensate), cei care trebuie să plătească ceea ce s-a furat, precum și

cheltuieli de judecată (taxe și impozite potrivii legii, plus 12.000 dolari

cheltuieli de apărare și reprezentare).

Temeiul

de drept invocat îl reprezintă art. 1349 alin. (1) C. civ.

Prin

sentința civilă nr. 942 din 23 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și,

în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamanții B. și A. au

solicitat în esență angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților C., E.,

D. și a F., pentru abuzurile săvârșite, tergiversarea soluționării și modul în

care au fost soluționate Dosarele de urmărire penală nr. x/P/2000 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și nr. x/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

La

originea acestora s-a aflat plângerea penală formulată de reclamant la 27

aprilie 2000 față de G. și H. Dosarul nr. x/P/2000 al Parchetul sectorului

2 București a fost soluționat prin rezoluția din 25 august 2004. Prin

aceasta, în temeiul art. 228 alin. (6) C. Proc. pen. rap la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de G. și

H., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1)-(3) C. pen.

întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Soluția a

fost dată de procurorul C.

Ulterior

reclamantul a formulat plângere penală împotriva procurorului C., care a fost

soluționată prin rezoluția nr. x/P/2009 din 26 octombrie 2009 (fila 36 Dosar

nr. x/303/2012 al Judecătoriei Sectorului 6 București) de către procurorul D. din

cadrul Parchetului de pe lână Curtea de Apel București, dispunându-se

neînceperea urmăririi penale față de magistratul C. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped.

de art. 246 C. pen., reținându-se că „În speță, magistratul C., procuror în

cadrul Parchetului de pe lingă Judecătoria sectorului 2 București, nu a făcut

altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu în

conformitate cu prevederile legale, astfel că, în sarcina acestuia, nu se poate

reține infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., după cum nu poate fi reținuta nici

o alta faptă de natura penală".

Împotriva

acestei rezoluții a formulat plângere reclamantul B.. Prin rezoluția nr.

x/II-2/2009 din 04 decembrie 2009 a Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București E. (fila 38 Dosar nr. x/303/2012 al Judecătoriei

sectorului 6 București) a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de către

reclamantul B.

Reclamanții

sunt nemulțumiți de activitatea celor trei procurori și de neluarea de către F.

de măsuri împotriva persoanelor care au instrumentat cauza.

Tribunalul

a apreciat că reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale

a pârâților persoane fizice pentru măsurile luate sau neluate de aceștia în

exercitarea activității profesionale a acestora, în calitate de procurori, iar

în ceea ce privește pârâtul F. pentru neluarea unor măsuri împotriva pârâților

persoane fizice pentru activitatea profesională desfășurată. Așadar se solicită

angajarea răspunderii patrimoniale pentru activitatea profesională desfășurată

de către procurori în cadrul soluționării unor dosare penale.

Reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., art. 1531-1536

C. civ.

Potrivit

art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. „Orice persoană are îndatorirea să respecte

regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu

aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau

intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă

această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le

repare integral”.

Astfel,

pentru a fi în prezența răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite

elementele esențiale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită

cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta

săvârșită și prejudiciu, vinovăția.

Acest

temei legea reprezintă dreptul comun cu privire la instituția răspunderii

civile delictuale.

Însă

legea, reglementează și situații particulare, speciale de angajare a răspunderii

civile delictuale.

Un

astfel de caz special este cel al răspunderii civile delictuale a statului și a

magistraților pentru erorile judiciare.

Potrivit art. 52 alin.

(3) din Constituție:

”(3)

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și

nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu

rea-credință sau gravă neglijență.”

Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează răspunderea

statutului, răspunderea magistratului și repararea prejudiciului.

Art. 94 din Legea nr.

303/2004 stabilește felurile răspunderii magistraților: ”Judecătorii și

procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.”

Potrivit prev. art. 96

din Legea nr. 303/2004:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare.

(2)

Răspunderea statului

este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și

procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3)

Cazurile în care

persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.

(4)

Dreptul persoanei

vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în

cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă

este de natură să determine o eroare judiciară.

(5)

Nu este îndreptățită

la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice

mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6)

Pentru repararea

prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva

statului, reprezentat prin I.

(7)

După ce prejudiciul

a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea

prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri

împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă

neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8)

Termenul de prescripție a dreptului la

acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

”

După cum se poate

observa, Constituția și Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile generale ale

răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile

judiciare. Astfel vorbim de două instituții diferite: răspunderea patrimonială

a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.

Conform alin. (6)

persoana care se pretinde vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva

statului reprezentat de I., iar în cazul în care statul a fost obligat la

repararea unui prejudiciu în temeiul acestei răspunderi, numai statul se poate

îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului

dacă acesta a săvârșit eroarea judiciară cu rea-credință sau din gravă

neglijență.

În același sens sunt

și prev. art. 506 alin. (3) C. proc. pen. pentru ipoteza erorilor judiciare

săvârșite în procesele penale, care prevăd „Pentru obținerea reparării pagubei,

persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție

domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin I.”

Așadar reclamanții,

care se pretind persoane vătămate prin activitatea și soluțiile date de către

pârâți, nu au dreptul conform legii să formuleze prezenta acțiune în

despăgubiri împotriva pârâților, din acest punct de vedere acțiunea apărând ca

inadmisibilă.

În altă ordine de

idei, tribunalul a constatat că dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004

disting între erorile judiciare săvârșite în procesele penale și erorile

judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

În cauză ne aflăm în

prima ipoteză, fiind vorba despre soluționarea unor dosare penale de către

procurori.

Însă, pentru

răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare

ce au ca izvor procesele penale, așa cum ne indică art. 96, alin. (3) din Legea

nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea

prejudiciilor sunt stabilite de C. proc. pen.

Astfel, art.

504, alin. (1)-(4) C. proc. pen. în vigoare în anul 2009 prevede cazurile în

care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procesele penale. Art. 505, alin. (1)-(4) C. proc.

pen. prevede felul și întinderea reparației. Art. 506 alin. (1)-(4) din același

cod reglementează acțiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de

către persoana ”îndreptățită”. Iar art. 507 C. proc. pen. reglementează

acțiunea în regres.

Potrivit

art. 504 C. proc. pen.„

(1)

Persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare.

(2)

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal,

a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal.

(3)

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după

caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.

10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare

sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

(4)

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei”.

Rezultă

din prev. art. 504 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen. că poate fi angajată

răspunderea pentru erori judiciare săvârșite în procesele penale numai în

situațiile în care persoana îndreptățită a fost condamnată definitiv și

ulterior achitată și în situația în care persoana îndreptățită a fost privată

de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Reclamanții

nu se găsesc în nici una dintre aceste situații, nesuferind vreo condamnare

definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci sunt persoane care

au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluționate în

sensul neînceperii urmăririi penale.

Și din

acest punct de vedere, întrucât cazurile în care se angajează răspunderea

statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale sunt expres și

limitativ prevăzute de disp. art. 504 C. proc. pen., cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanți apare ca inadmisibilă.

Conform art.

97 din Legea nr. 303/2004 „

Orice persoană poate sesiza F., direct

sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu

activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor,

încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori

săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2)

Exercitarea

dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate

prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de

atac”.

De

asemenea, potrivit principiului legalității care guvernează și procesul penal,

soluțiile date în soluționarea dosarelor penale ca și activitatea și modul de

îndeplinire a actelor procedurale care au condus la emiterea acelor soluții nu

pot fi cenzurate decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege împotriva

acestor soluții.

În

consecință, actele procedurale și soluțiile date de către pârâți în

soluționarea dosarelor de urmărire penală au putut fi criticate de către

reclamanți prin formularea căii de atac a plângerii față de soluțiile de

neîncepere a urmăririi penale, la procurorul ierarhic superior și respectiv la

instanța de judecată, conform procedurii prev. de art. 278 și urm. C. proc.

pen., în vigoare la data emiterii soluțiilor contestate.

De

asemenea, împotriva activității sau conduite magistraților procurori,

reclamanții au avut deschisă calea formulării unei sesizări către F., iar

acesta prin intermediul Inspecției Judiciare poate iniția acțiunea disciplinară

împotriva magistraților și poate aplica sancțiuni acestora.

Acestea

sunt însă căile legale pe care reclamanții le aveau la dispoziție pentru

valorificarea nemulțumirilor lor și nu calea procedurală aleasă prin formularea

prezentei cereri de chemare în judecată, care este inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs (calificat apel în ședința din 27 mai 2015) reclamanții

A. și B., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Intimatul

pârât E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul

pârât F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia

nr. 279/A din data de 27 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți

A. și B., împotriva Deciziei civile nr. 942 din 23 iunie 2014, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în

contradictoriu cu intimații-pârâți D. și C., E., F. și, a anulat decizia

apelată și a trimis cauza Tribunalului București, spre rejudecare.

Pentru a

pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele.

Tribunalul

a constatat în mod corect că a fost învestit cu o cerere de angajare a

răspunderii civile delictuale a pârâților, pentru prejudiciile pe care

reclamanții pretind că le-au suferit prin modul în care au fost soluționate Dosarele

de urmărire penală nr. x/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului

2 București și nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

și a sesizărilor adresate Inspecției Judiciare cu privire la activitatea celor

trei procurori. S-a mai reținut că cei trei pârâți persoane fizice, în calitate

de procurori ai Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București sau

de pe lângă Curtea de Apel București, au soluționat dosarele penale formate în

baza plângerilor reclamantului B., prin rezoluții de neîncepere a urmăririi

penale, respectiv de respingere a plângerii împotriva soluției de neîncepere a

urmăririi penale.

De asemenea,

tribunalul a reținut că pârâții au invocat dispozițiile art. 1349 și urm. din

noul C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă

delictuală, fără a observa că rezoluțiile invocate drept cauză a pretențiilor

reclamanților au fost emise înainte de intrarea în vigoare a N.C.C.

A mai

apreciat tribunalul că răspunderea pentru erorile judiciare reprezintă o formă

specială a răspunderii delictuale și, în urma expunerii întregii reglementări

cuprinse în Legea nr. 303/2004 și C. proc. pen., privind răspunderea statului

și a magistraților pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, a

concluzionat că în cauză se invocă erori judiciare săvârșite în procese penale,

dar reclamanții nu se găsesc în nici una dintre situațiile reglementate de art.

504 C. proc. pen., nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere

sau privare a libertății, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale

împotriva altor persoane, plângeri soluționate în sensul neînceperii urmăririi

penale.

Or, în

acest stadiu al raționamentului, prima instanță era datoare să constate că,

nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii

civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor și

principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispozițiile art. 998-999

din V.C.C.

În

sprijinul acestei concluzii vin dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Constituția

României, care stabilesc drept singură condiție a răspunderii magistraților,

exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, fără a restrânge

sfera răspunderii în funcție de soluțiile date de magistrat sau de poziția

procesuală a persoanei ce se consideră vătămată.

Curtea de

apel a mai reținut că soluțiile date în căile de atac exercitate conform legii

împotriva rezoluțiilor invocate de reclamanți sau soluțiile date de Inspecția

Judiciară plângerilor ce i-au fost adresate nu pot constitui argumente în

sprijinul refuzului de a analiza fondul cauzei, ci urmează a fi valorificate în

cadrul examinării cerințelor răspunderii civile delictuale.

În

raport de considerentele expuse, curtea de apel a constatat că în mod nelegal

prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, soluționând cauza fără a intra în judecata fondului.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

pârâtul F.

În

motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recursul

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., hotărârea atacată

fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, instanța de apel a interpretat

greșit legea atunci când a apreciat că prima instanță era datoare să constate

că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a

răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor

și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispozițiile art. 998-999

din V.C.C.

Instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivată corespunzător și

în care au fost interpretate corect dispozițiile legii incidente în cauză.

În mod

judicios instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii, având în

vedere dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la dispozițiile

art. 94, 96 și 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum

și la dispozițiile art. 504, 505 și 507 din V.C.P.P.

În mod

corect instanța de fond a reținut că nu sunt incidente în speță dispozițiile art.

1349 C. civ. întrucât există dispoziții legale care reglementează situații

particulare, speciale, de angajare a răspunderii civile delictuale, cum este

răspunderea civilă delictuală a statului și a magistraților pentru erori

judiciare.

Dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Constituție sunt preluate și detaliate în art. 96 și 97

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

În ceea

ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori

judiciare care au ca izvor procesele penale, cum este în cauza pendinte, V.C.P.P.

(în vigoare până la data de 01 februarie 2014) reglementa în cap. IV (art. 504-507)

repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept

sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

Având în

vedere aceste dispoziții legale, se observă că reclamanții-intimați

nu se găsesc în niciuna dintre aceste situații, nesuferind vreo condamnare

definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci au formulat

plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluționate în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Din

interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate, reiese fără putință de

tăgadă că este inadmisibilă o acțiune în răspundere civilă delictuală, așa cum

a fost formulată de către intimații-reclamanți, întrucât cenzurarea soluțiilor

date în dosarele penale, ca și activitatea și modul de îndeplinire a actelor

procedurale care au condus la emiterea acelor soluții, se poate face doar în

cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

De

asemenea, împotriva conduitei procurorilor, se pot face sesizări la F. (în

prezent la Inspecția Judiciară), care poate iniția acțiune disciplinară

împotriva magistraților și poate aplica sancțiuni acestora (Legea nr. 317/2004

privind F., cu modificările ulterioare).

Prin

urmare, acordarea despăgubirilor urmare a activității desfășurate de magistrați

se face potrivit legii speciale, dreptul comun în materie (art. 1349 C. civ.)

nefiind incident în speță, motiv pentru care apreciem că instanța de fond a

admis în mod corect excepția inadmisibilității acțiunii.

Se

desprinde cu certitudine ideea că în sistemul nostru de drept nu există o formă

de răspundere materială a magistraților bazată pe dispozițiile art. 998-999 din

V.C.C., singura cale de reparare a erorilor judiciare fiind reglementată de

textele legale speciale sus-menționate. Astfel, în acest caz, nu este deschisă

calea unei acțiuni directe împotriva magistraților și, implicit, împotriva F.,

statul având posibilitatea promovării unei acțiuni în regres, dacă sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

În

concluzie, în raport de cele în precedent inserate, solicită admiterea

recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în totalitate a decizia

recurate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr.

942 din 3 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București.

Intimații

reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Curtea

de apel a confirmat cele reținute de către prima instanță ca făcând

obiectul litigiului, și anume că în cauză se pretinde repararea unui

prejudiciu cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale și

că reclamanții nu se găsesc în nici una dintre situațiile reglementate de art. 504

C. proc. pen., în care ar interveni răspunderea specială a statului, nesuferind

vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertății, ci

sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane,

plângeri soluționate în sensul neînceperii urmăririi penale.

În

aceste condiții, curtea de apel a apreciat că prima instanță era datoare

să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă

specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma

regulilor și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin

dispozițiile art. 998, 999 C. civ. de la 1864.

Curtea

de apel a mai reținut că în sprijinul acestei concluzii ar veni

dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, care stabilesc drept

singură condiție a răspunderii magistraților, exercitarea funcției cu

rea-credință sau gravă neglijență, fără a restrânge sfera răspunderii în

funcție de soluțiile date de magistrat sau de poziția procesuală a persoanei ce

se consideră vătămată.

În speță,

problema care trebuie lămurită raportat la fapta imputată prin cererea de

chemare în judecată, așa cum a fost reținută anterior, este aceea

dacă reclamantul are posibilitatea de a recurge la dreptul comun (răspunderea

civilă delictuală), în situația în care fapta imputată nu se

regăsește printre cazurile reglementate expres pentru a atrage răspunderea

specială pentru erori judiciare reglementată de lege în sarcina statului, atât

din perspectiva subiectului pasiv al cererii, cât și din perspectiva

domeniului aplicării legii.

Primul argument

invocat de către instanța de apel în susținerea soluției sale

este eronat având în vedere următoarele considerente.

Potrivit art. 52 alin.

(3) din Constituție (Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) ”Statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență.”

În

interpretarea art.

art.

96 alin. (4) și (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor prin raportare la

art. 52 alin. (3) din Constituție, Curtea

Constituțională a statuat în Decizia

nr. 60 din 11 februarie 2014 că ”în vederea

protejării independenței judecătorului și a evitării supunerii activității

acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală și directă a

judecătorului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției publice, în aceste

situații intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de

garant al activității autorității judecătorești. Așadar, răspunderea

judecătorului sau procurorului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență este subsidiară răspunderii statului și indirectă, statul

având drept de regres împotriva magistraților, care se exercită ulterior

acțiunii în despăgubiri formulate de parte.”

Astfel,

referirea din teza finală a art. 52 alin. (3) din Constituție la

răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență se face raportat la dreptul de regres al statului, iar nu al

vreunei răspunderi a magistraților în mod direct față de persoana

care se pretinde victima unei erori judiciare.

Mai mult,

în interpretarea art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea față

de stat a magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă

neglijență față de stat nu poate avea loc decât dacă s-a săvârșit o

eroare judiciară conform reglementărilor legale și statul a fost obligat

să repare prejudiciul produs, deci dacă s-a constatat că sunt îndeplinite

condițiile răspunderii speciale pentru erori judiciare.

În

aceeași decizie a Curții Constituționale, menționate

anterior, s-a mai reținut, în contextul raportării criticilor de

neconstituționalitate la dispozițiile constituționale referitoare la accesul

liber la justiție, că ”exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de

Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu

trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiții

procesuale de valorificare a respectivului drept, (…), prealabile dreptului la

acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este

incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului

liberului acces la justiție.”

În ceea

ce privește argumentul curții de apel că în interpretarea art. 52 alin.

(3) din Constituție nu se poate restrânge sfera răspunderii pentru erori

judiciare în funcție de soluțiile date de magistrat sau de poziția procesuală a

persoanei ce se consideră vătămată, acesta este, de asemenea eronat, pentru

următoarele considerente.

Referitor la domeniul

răspunderii pentru erori judiciare (răspundere specială față de dreptul

comun al răspunderii civile delictuale), așa cum rezultă din prima teză, art.

52 alin. (3) din Constituție reglementează răspunderea patrimonială a statului

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. De asemenea, în cadrul

acestui articol se arată expres că răspunderea statului este stabilită în

condițiile legii.

Ca atare, pentru a se

determina condițiile răspunderii speciale a statului în cazul erorilor

judiciare trebuie să se analizeze legea care reglementează o astfel de

răspundere.

O astfel de lege este

reprezentată de art. 94 și urm. din

Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor și de art. 504 și urm. din C. proc.

pen.

Prin aceste prevederi

se conturează domeniul erorilor judiciare prin menționarea cazurilor în

care se consideră că a avut loc o eroare judiciară.

Răspunderea specială

vizează domeniul erorilor judiciare, în general. R

ăspunderea pentru

erori judiciare este o răspundere specială în întregul său, atât sub aspectul

domeniului cât și sub aspectul persoanelor care pot avea calitate

procesuală pasivă.

Potrivit literaturii

de specialitate dreptul comun reprezintă norma juridică sau gruparea de norme

juridice prin care se înfăptuiește reglementarea legală generală, de principiu,

a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care

primește aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori acel domeniu nu este

supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Răspunderea civilă

delictuală reprezintă dreptul comun, astfel că se poate susține că se

aplică unui anumit domeniu doar dacă acel domeniu nu este supus unei

reglementări legale speciale, derogatorii.

Or, în speță,

domeniul răspunderii pentru erori judiciare are o reglementare specială.

Dacă o anume faptă

săvârșită în exercițiul funcției publice de către magistrați

nu se încadrează în

definiția erorilor judiciare dată de lege nu înseamnă că se aplică dreptul

comun al răspunderii civile delictuale, legea specială fiind de imediată

aplicare și derogatorie de la dreptul comun.

Curtea

Constituțională a avut de soluționat și excepții prin care

se susținea neconstituționalitatea art. 504 alin. (1) din C. proc.

pen. prin raportare la prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție

întrucât ar limita răspunderea statului doar la anumite cazuri, altfel spus ar

limita domeniul erorilor judiciare doar la anumite cazuri.

Având de

analizat o astfel de excepție, prin Decizia nr. 152 din 12 martie 2013

Curtea Constituțională a reținut că (…)

autorul excepției

tinde, însă, la completarea prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.,

criticând lipsa din cuprinsul acestora a unei reglementări care să dea dreptul

persoanelor față de care urmărirea penală a fost finalizată printr-o soluție de

netrimitere în judecată să solicite repararea de către stat a pagubei suferite.

Din această perspectivă, excepția de neconstituționalitate apare ca

inadmisibilă, prin raportare la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

O soluție

similară a fost pronunțată prin Decizia nr. 927 din 13 noiembrie 2012,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013, când

Curtea a observat că autorul unei excepții de neconstituționalitate având ca

obiect prevederile art. 504 C. proc. pen. solicita completarea acestora în

sensul ca acest text de lege să prevadă dreptul la repararea de către stat a

pagubei materiale sau a daunei morale suferite de o persoană și în alte cazuri

decât condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod

nelegal, cum ar fi, de exemplu, urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii

penale sau trimiterea în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează

printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Curtea a constatat că o asemenea

solicitare nu intră în competența de soluționare a instanței de contencios

constituțional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

"Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității

actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa

prevederile supuse controlului". În consecință, Curtea a respins excepția

ca inadmisibilă.

În

același sens este și Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care Curtea a

statuat, în acord cu jurisprudența sa constantă, că nu își poate asuma rolul de

a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, spre a îndeplini rolul

de legislator pozitiv.

În speță

aceeași problemă se pune, dar cu referire la posibilitatea instanței

de judecată de a-și ”

asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o

normă juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv”.

Fapta care face

obiectul litigiului, pretinsa soluționare nelegală sau cu întârziere a

plângerilor penale și a plângerilor disciplinare care îi vizau pe

procurori se circumscrie domeniului răspunderii speciale, fiind activități

săvârșite în cadrul atribuțiilor magistraților.

Or, prin trimiterea

la dreptul comun al răspunderii civile delictuale pentru situația în care

o anume faptă

săvârșită în exercițiul funcției publice de către magistrați

nu se încadrează în

definiția erorilor judiciare dată de reglementarea specială nu se face

altceva decât să se eludeze legea, prin crearea unui alt caz de răspundere

pentru erori judiciare, și să se transforme instanța de judecată în

legislator pozitiv,

cu depășirea limitelor puterii judecătorești.

În consecință,

în mod nelegal curtea de apel a apreciat că prima instanță era datoare să

constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială

a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma

regulilor și principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin

dispozițiile art. 998, 999 C. civ. de la 1864.

Prima

instanță a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată

sub două aspecte, atât al faptului că reclamantul nu se putea îndrepta direct

împotriva magistraților pentru repararea prejudiciilor rezultate din

pretinsa eroare judiciară, cât și din perspectiva faptului că nu sunt

îndeplinite condițiile pentru a interveni răspunderea specială pentru

săvârșirea unei erori judiciare.

Contrar

susținerilor reclamanților din apel situația în speță

reprezintă o problemă de admisibilitate, iar nu de calitate procesuală pasivă,

întrucât se pune problema, pe de o parte, a posibilității formulării unei

astfel de cereri direct împotriva magistraților, iar pe de altă parte a

formulării unei astfel de cereri într-un alt cadru decât cel reglementat de

prevederile speciale, prin invocarea dreptului comun.

Mai mult, contrar

susținerilor reclamanților din apel prima instanță de fond nu

avea obligația de a pune în discuția părților introducerea în

cauză a unui alt pârât, întrucât potrivit dispozițiilor Codului de

procedură civilă de la 1865 modificarea cererii nu privește înlocuirea

pârâtului, introducerea unei alte persoane în cauză putându-se face doar în

condițiile art. 49 și urm.

În speță se

pretinde săvârșirea unei erori judiciare în procese penale pentru un caz

concret (

faptă

săvârșită în exercițiul funcției publice)

pe care legea specială nu îl califică drept

o eroare judiciară, cererea fiind formulată direct împotriva magistraților,

în această categorie intrând și membrii F., pe care reclamanții i-au

chemat în judecată, conform precizărilor succesive formulate în fața

primei instanțe, în raport de răspunsul Ministerului Justiției, care

a înaintat sesizarea făcută de către aceștia la F., față de

obligația acestuia de a asigura respectarea legii și a criteriilor de

competență și etică profesională în desfășurarea carierei

profesionale a judecătorilor și procurorilor.

Fapta

imputată față de toți pârâții este aceea că, prin acțiunile

sau inacțiunile lor succesive ar fi tergiversat soluționarea

plângerii sale în mod abuziv, reclamanții fiind nemulțumit și de

modul, apreciat ca fiind nelegal, de soluționare a plângerilor și

sesizărilor sale succesive, prejudiciul fiind, de asemenea, nedistribuit

față de fiecare pârât.

Astfel,

deși este vorba despre o coparticipare facultativă, prin natura raportului

juridic dintre părți, așa cum a fost configurat în cererea de chemare

în judecată, efectele hotărârii privind inadmisibilitatea cererii se întind

asupra tuturor pârâților, conform art. 48 alin. (2) C. proc. civ.,

neputându-se concepe ca acțiunea să fie admisibilă în temeiul dreptului

comun față de unii pârâți și inadmisibilă față de

alții, în baza aceleiași calificări juridice. Aceasta se impune cu

atât mai mult cu cât s-a constatat că prin interpretarea legii de către

instanța de apel, cu consecința constatării admisibilității

cererii de chemare în judecată, se tinde la provocarea depășirii limitelor

puterii judecătorești.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1)-3 raportat la art. 304 pct. 9, Înalta Curte va

admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul F. împotriva Deciziei nr. 279/A din data de 27 mai 2015 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții B.

și A. împotriva sentinței nr. 942 din data de 23 iunie 2014 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2015.