ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2562/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2562/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2562/2015

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08

noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând

obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.500.000 dolari SUA, cu titlu de

daune morale, obligarea pârâtului C. la plata sumei de 643.310 dolari SUA, cu

titlu de daune morale și obligarea în solidar a pârâților la plata sumei

150.000 euro, cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul cauzat prin

afirmațiile făcute de primul pârât și, respectiv, preluate și

publicate de cel de al doilea pârât, împreună cu propriile afirmații,

într-un articol din ziarul Adevărul din data de 16 octombrie 2012.

La data de 23

ianuarie 2013 reclamantul a depus o precizare prin care a solicitat ca la

soluționarea acțiunii să fie avute în vedere și o serie de afirmații

calomnioase făcute de pârâtul B. după depunerea cererii introductive de

instanță, la data de 29 noiembrie 2012, în cadrul unui interviu difuzat la D.

Prin sentința

civilă nr. 139 din 04 februarie 2014, Tribunalul București, secția V-a

civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea împotriva pârâtului C.; a

admis în parte, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată împotriva

pârâtului B.; a obligat pe pârâtul B. la plata, către reclamant, a sumei de

30.000 dolari SUA daune morale (echivalent în lei la data plății); a

respins cererea de obligare a pârâtului B. la plata de daune materiale; a

obligat pe pârâtul B. la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat,

diminuat, la suma de 10.910 lei și a respins cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de

10.892,35 lei și timbru judiciar de 5 lei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, referitor la situația de fapt, că în luna

septembrie 2012, după ce a pierdut la bursă sume mari de bani ale

clienților E., pârâtul B. a fugit din România, iar ulterior, prin mai

multe scrisori trimise mass-mediei din țară, precum și prin

interviuri acordate în străinătate, a înțeles să prezinte activitatea pe

care a desfășurat-o în cadrul holdingului.

În acest context,

pârâtul a vorbit despre relațiile de afaceri cu diverse persoane publice,

între care reclamantul A., despre care a afirmat că în anul 2000 a primit de la

companii multinaționale bani pe care i-ar fi trimis politicienilor

aflați în campanie electorală la acel moment, indicând F. drept una dintre

aceste multinaționale.

În drept, instanța a

avut în vedere prevederile art. 58, art. 72, art. 252, art. 70, art. 75 alin.

(1), art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Reclamantul acuză ca

fapte ilicite, pe de o parte, afirmațiile pe care pârâtul B. le-a făcut în

cursul anului 2012 cu privire la „participarea la activități de dare de

mită având ca obiect sume de ordinul milioanelor de dolari”, F. fiind indicată

drept una dintre firmele de la care se primeau acești bani și, pe de

altă parte, „publicarea afirmațiilor mincinoase ale pârâtului B., la care

se adaugă o serie de alte afirmații mincinoase”, imputată pârâtului C.,

căruia i se reproșează și faptul că nu a verificat informațiile

publicate, precum și maniera în care a fost scris articolul.

Circumstanțele

speței au impus ca analiza potențialului ofensator al

afirmațiilor pârâților să fie efectuată separat, iar în privința

pârâtului C. s-a constatat că articolul vizat reprezintă un demers jurnalistic

plasat în contextul unei teme de interes general public - scandalul financiar

declanșat de plecarea din România a brokerului B., jurnalistul apreciind

bizar faptul că „victimele păgubite cu milioane de euro nu depun plângeri

penale”.

Nu aceeași este

situația în privința afirmațiilor pârâtului B. - afirmații

factuale, deoarece persoana reclamantului este identificată exact și se

afirmă clar, direct, că a fost intermediar al mitei pe care ar fi plătit-o

compania F. (prin intermediul lui G.) către politicieni români - al căror

potențial ofensator este indiscutabil în condițiile în care sunt

menite să îl denigreze din punct de vedere al imaginii sociale și să-l

supună oprobiului public, dar și să furnizeze instituțiilor

specializate ale statului indicii care, dacă ar fi adevărate, ar genera

cercetarea și condamnarea penală a reclamantului pentru fapte de o

gravitate extremă - corupție.

Având în vedere

gravitatea faptei imputate reclamantului, era obligația pârâtului B. să

furnizeze o bază reală suficientă și credibilă; or, din analiza mijloacelor de

dovadă pe care a înțeles să le administreze în cauză se constată că aceste

afirmații sunt lipsite de suport probatoriu.

Pârâtul C. a depus la

dosar un extras din Hotărârea Comisiei de Arbitraj din Stockholm și din

cuprinsul acesteia se poate constata că apărările formulate de G. care „a

înmânat informații generale despre cultura mitei din România” nu au fost

primite, declarațiile sale demonstrând „inconsecvențe și

contradicții”, aprecierea Curții fiind că „G. nu a putut probabil să

direcționeze fondurile din conturi spre plătirea mitelor”, conturile fiind

„folosite pentru uzul personal de către G.”

Apelul declarat de G.

împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Hotărârea pronunțată de

Curtea de Apel Svea la data de 22 aprilie 2013.

În condițiile în

care afirmațiile privind intermedierea mitei plătite de F. (singura

companie menționată de pârât, deși, în interviul acordat televiziunii

islandeze a susținut că în anul 2000 reclamantul a primit bani de la

„companii multinaționale”) au fost reluate în mai multe declarații

și au fost menținute și în fața instanței, în pofida

faptului că hotărârile pronunțate de Curtea de Arbitraj și de

instanța de judecată din Suedia le-au infirmat și fără nicio explicație

credibilă a faptului că, deși practic susține că plățile au fost

efectuate prin intermediul său, nu a sesizat autoritățile, este

îndeplinită și condiția vinovăției în săvârșirea faptelor

imputate de reclamant.

Cu privire la

condiția existenței unui prejudiciu, se reține că reclamantul a

suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său

nepatrimonial la onoare și reputație, prin imputarea în mod repetat a

desfășurării activităților ilegale anterior menționate, prin mijloace de informare

a publicului larg, fiind adusă atingere demnității sale,

credibilității sale ca jurnalist și formator de opinie,

acuzațiile, de o gravitate extremă, fiind de natură a induce în

conștiința publică imaginea sa ca infractor de cel mai înalt nivel.

În sfârșit,

condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și

prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea

valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituționale și

internaționale.

Sub aspectul întinderii

prejudiciului, Tribunalul a apreciat ca justificat numai în parte cuantumul

sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral,

suma de 30.000 dolari SUA reprezentând o reparație echitabilă pentru fapta

ilicită reținută în sarcina pârâtului.

La stabilirea acestei

sume, tribunalul a avut în vedere nu atât articolele din presa scrisă, care au

preluat afirmațiile denigratoare ale pârâtului B., cât mai ales faptul că,

astfel cum rezultă din printurile depuse la dosar, în lunile octombrie și

noiembrie 2012, aceste afirmații s-au repetat în interviurile acordate

unor posturi de televiziune din România și Islanda și jurnalistului H.,

care le-a publicat pe internet.

În ceea ce

privește prejudiciul material afirmat de reclamant, Tribunalul a apreciat

că, în condițiile în care nu a fost prezentată și oferta făcută

reclamantului, declarația dată de I., în sensul că scandalul mediatic

provocat de declarațiile pârâtului B. a determinat compania să anuleze

oferta privind încheierea unui contract de consultanță politică în valoare

de 200.000 euro, nu dovedește că aceasta a existat.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 17 februarie 2014 a declarat apel pârâtul B.

Prin Decizia nr. 43/A

din data de 3 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat;a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a respins, în tot, acțiunea pentru

considerentele ce urmează:

- În ceea ce privește

situația de fapt invocată de apelantul-pârât, Curtea a reținut că, într-adevăr,

în articolul publicat pe portalul cotidianului J. din 16 octombrie 2012, au

fost citate declarațiile apelantului-pârât cu privire la faptul că

intimatul-reclamant „a primit peste 1,5 milioane de dolari” în conturile sale

de la K. „și i-a distribuit politicienilor”, precum și cu privire la

împrejurarea că intimatul-reclamant „și-a oprit pentru el 60.000 dolari pe care

i-a trimis fără nicio jenă direct în România pe contul soției la L.”

Într-un articol

publicat pe portalul cotidianului J. din 31 octombrie 2012, au fost reproduse

afirmațiile apelantului-reclamant potrivit cărora „în anul 2000, concernul F. a

fi dat mită unor politicieni români, ca să obțină contractul de 40 de milioane

de dolari pentru implementarea serviciului de urgență 112 în România. Plățile

au fost făcute de către jurnalistul A., prin conturile companiei E., care,

ulterior, a virat banii în conturile politicienilor implicați”.

De asemenea, la data

de 29 noiembrie 2012, în cadrul unui interviu difuzat la D., pârâtul B. a făcut

noi afirmații privindu-l pe reclamant: „(Cum se dădea șpaga?) Cash sau

prin bancă prin conturi cifrate. Numai A. știa cum se împarte șpaga.

(…). Am fost de față la o masă la M. în care în campania electorală din 2000

i-a promis lui N. că îi dă 50.000, finanțare de campanie. (…) (Ce alți

politicieni au primit bani?) O. (fostul trezorier al Partidului Social Democrat

- n. red.). În cazul lui O. îi spunea că îi dă de la F.. Da' erau sume mai

mari. La N. a fost suma cea mai mică. (…) Erau vreo 7 milioane pe parcursul a

câtorva ani. (…) (Cum se dădeau banii, prin conturi?) Cea mai mare parte erau

bani la pungă. (…) A. era ca un fel de Sfântul Duh deasupra campaniei

electorale care primea bani de la mai multe firme, că nu erau numai astea,

și decidea cui să îi dea.’’

Acestea fiind faptele

imputate apelantului-pârât a fi ilicite, întrucât aduc atingere onoarei și

reputației intimatului-reclamant, au fost avute în vedere nu numai prevederile art.

58, art. 72 și art. 252 C. civ., ci și cele ale art. 30 alin. (1) din

Constituție, precum și dispozițiile alin. (6) al aceluiași text de lege. Art.

31 din Constituție mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice

informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare

în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Aceste texte de lege au

fost interpretate și aplicate în concordanță cu jurisprudența Curții Europene

pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru că libertatea de exprimare este

garantată și de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului.

În acest

cadru legal, instanța de contencios european al drepturilor omului a acordat o

deosebită atenție specificității activității presei, arătând că, pentru a fi

convențională, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească

trei condiții cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura

să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute

în parag. 2 și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea

lor.

Unul din

scopurile legitime prevăzute în parag. 2 este protecția reputației altora.

În ceea

ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit

jurisprudenței Curții, libertatea de exprimare reprezintă unul din

fundamentele oricărei societăți democratice și una din condițiile capitale

pentru progresul și dezvoltarea fiecăruia, iar protecția care trebuie acordată

este de o importanță deosebită. Această libertate este supusă excepțiilor

prevăzute de parag. 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar

necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele

Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen și Johsen

împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva

Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986). Adjectivul „necesară” cu referire la

calificarea ingerinței ca necesară într-o societate democratică implică o

nevoie socială imperioasă.

În aceste condiții,

trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudența Curții

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui just

echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de articolul 10

și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate,

care, ca element al vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției.

Potrivit

jurisprudenței bine stabilite a Curții, pentru a aprecia existența unei „nevoi

sociale imperioase”, care să justifice o ingerință în exercitarea libertății de

exprimare, trebuie să se facă distincția între fapte și judecăți de valoare.

Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o

demonstrare a exactității lor (Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 08

iulie 1986).

Curtea a afirmat în

repetate rânduri (spre exemplu în cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei,

hotărârea din 25 noiembrie 1999) că afirmații referitoare la fapte determinate,

care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi

care să le susțină nu se bucură de protecția art. 10.

De asemenea, în cauza

Pedersen și Baadsgard împotriva Danemarcei, hotărârea Marii Camere din 17

decembrie 2004), Curtea a verificat „dacă reclamanții (ziariști) au acționat cu

bună-credință și s-au conformat obligației obișnuite care le incumbă, de a

verifica o declarație factuală. Această obligație semnifică faptul că trebuiau

să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată

fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației lor, având

în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie

să fie mai solidă”

O situație

asemănătoare se regăsește în cauza Dalban împotriva României, hotărârea din 28

septembrie 1999, în care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea

unor acuzații privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcția de

președinte de Intreprinderii Agricole de Stat (fraude ce ar fi produs

prejudicii de zeci de milioane de lei), acuzații bazate pe informații conținute

în rapoarte ale poliției.

În opinia Comisiei

europene a drepturilor omului, „este posibil ca, într-o anumită măsură, unele

dintre faptele prezentate de reclamant în articolele sale să nu se confirme”.

După ce a reafirmat ideea că libertatea de exprimare apărată de art. 10 nu

acoperă afirmarea publică a unor fapte care nu se bazează pe niciun început de

probă, Comisia a ajuns totuși în unanimitate la concluzia că a avut loc o

încălcare a Convenției luând în considerare poziția specială a presei într-o

societate democratică și dezideratul de a nu descuraja cetățenii să aprecieze

critic modul în care își exercită mandatul persoanele ce ocupă funcții publice.

Curtea de la

Strasbourg și-a însușit concluzia Comisiei privind încălcarea articolului 10,

subliniind că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau

total false și urmăreau să alimenteze doar o campanie de defăimare împotriva

părților lezate”.

Prin urmare, o

inexactitate parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția articolului 10

din Convenție în situația în care este vorba de un discurs jurnalistic privind

subiecte de interes public, iar reaua-credință a jurnalistului nu este

dovedită. De asemenea, argumentul pe care se bazaseră instanțele interne în

momentul în care l-au condamnat pe reclamant pentru calomnie, respectiv faptul

că parchetul dispusese neînceperea urmării penale împotriva președintelui Intreprinderii

Agricole de Stat pentru săvârșirea faptelor imputate de ziarist, nu poate fi

considerat suficient pentru a justifica o condamnare în situația în care ne

găsim în domeniul de protecție sporită acordată de articolul 10 din Convenție.

Distinct de acestea,

instanța de apel mai are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în ceea ce privește distincția dintre afirmațiile ziaristului însuși și

cele pe care acesta le citează de la alte persoane.

Așa cum a stabilit în

cauza Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei, hotărârea din 20 mai 1999,

„trebuie să existe motive particulare care să permită înlăturarea obligației,

care incumbă ca regulă unui ziar, de a verifica declarațiile factuale

calomnioase pentru particulari. În acest sens, sunt avute în vedere mai ales

natura și gradul calomniei în cauză, precum și chestiunea de a ști până la ce

punct ziarul putea în mod rezonabil să considere sursele respective ca fiind

credibile pentru aceste declarații (cauza Dragoș Stângu împotriva României,

decizia de inadmisibilitate din 09 noiembrie 2004).

Este de menționat și

faptul că nu este important ca autorul afirmațiilor să fie ziarist

profesionist, aceeași protecție fiind acordată și altor persoane care își

exprimă opiniile prin intermediul mass-media (un scriitor în cauza Thorgeirson

împotriva Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992, sau un politician, în cauza

Castells împotriva Spaniei, hotărârea din 23 aprilie1992).

Aplicând în cauză

aceste considerații de ordin teoretic, instanța de control judiciar a reținut

că o parte din afirmațiile apelantului-pârât, și anume cele referitoare la

faptul că, în anul 2000, concernul F. ar fi dat mită unor politicieni români ca

să obțină contractul de 40 de milioane de dolari pentru implementarea

serviciului de urgență 112 în România, se bazează pe susținerile lui G., fost

responsabil de activitatea concernului F. în România în perioada 1996-2003.

Datorită acestei funcții ocupate în cadrul companiei F., apelantul-pârât putea

în mod rezonabil să îl considere o sursă credibilă. Aplicând mutatis mutandis

raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Dalban împotriva

României cu privire la soluția de neîncepere a urmăririi penale, nu prezintă

relevanță faptul că, în schimb, compania suedeză a susținut că în realitate

foștii manageri din România au deturnat bani și nici că aceasta a avut câștig

de cauză în acțiunea intentată împotriva lor, soluționată la 05 aprilie 2012 de

Comisia de Arbitraj din cadrul Curții de Apel Svea (neexistând nicio dovadă că

apelantul-pârât avea cunoștință de existența acesteia la data la care a

reprodus afirmațiile imputate), definitivă prin respingerea apelului de către

Curtea de Apel Svea prin decizia din 22 aprilie 2013.

Legătura dintre

angajați ai F., compania E. și intimatul-reclamant rezultă din Hotărârea

Adunării Generale a E. din anul 2000, în care în calitate de acționari apar,

între alții, apelantul-pârât și intimatul-reclamant, precum și din Hotărârea

Adunării Generale din 29 iunie 2002 a aceleiași companii, în care în calitate

de acționari apar, între alții, apelantul-pârât, intimatul-reclamant, precum și

G. și Antoniu Petrescu (angajat al F., conform aceleiași hotărâri a Comisiei de

Arbitraj din cadrul Curții de Apel Svea).

O minimă bază

factuală a prezentat apelantul-pârât și referitor la intrarea unor sume de bani

dintr-un cont al E. în contul soției intimatului-reclamant. Astfel, au fost

date publicității un număr de nouă extrase de cont, care indică transferul unor

mari sume de bani (40.009 dolari SUA, la 06 octombrie 2000; 102.814 dolari SUA,

la 23 octombrie 2000; 151.200 dolari SUA, la 07 noiembrie 2000; 31.200 dolari

SUA, la 20 noiembrie 2000; 101.801 dolari SUA, la 21 noiembrie 2000; 50.060 dolari

SUA, la 29 noiembrie 2000, 49.985 dolari SUA, la 07 decembrie 2000; 55.000 dolari

SUA, la 28 februarie 2001), din ordinul de percheziție și sechestru emis de

Ministerul Public din Lugano la data de 23 noiembrie 2012 reieșind că dosarul

bancar cu acest număr aparține E. (și pentru care are drept de semnătură B.,

cercetat pentru infracțiunea de spălare de bani). De asemenea, în primul ordin

se face referire la un transfer către un cont aparținând numitei P., deschis la

L., în condițiile în care potrivit susținerilor intimatului-reclamant soția sa

se numește P.

Totodată, martorul

audiat în apel, R., care era agent de bursă în cadrul S., a declarat că în anii

1999-2000 ridica de la bancă sume de bani dintr-un cont al său în care

apelantul-pârât îi punea bani și le înmâna apoi intimatului-reclamant.

În fine, în legătură

cu înmânarea unor sume de bani de către intimatul-reclamant unor diverși

politicieni, apelantul-pârât a arătat că a fost el însuși de față la o asemenea

acțiune: „Am fost de față la o masă la M. în care în campania electorală din

2000 i-a promis lui N. că îi dă 50.000, finanțare de campanie”.

Chiar dacă această

ultimă afirmație bazată pe o relatare a unui eveniment la care a participat nu

se sprijină pe alte probe obiective, ea lasă cititorului/telespectatorului

posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, în

funcție de credibilitatea pe care o acordă apelantului-pârât și de celelalte

dovezi prezentate (sau nu). A fost avută în vedere împrejurarea că și în cadrul

anchetelor efectuate de organele de urmărire penală se folosesc declarațiile de

martori cu privire la faptele la care au asistat personal, ca mijloace de

dovadă (art. 64 C. proc. pen. 1968), iar din faptul că nu se coroborează cu

restul materialului probator nu se deduce săvârșirea infracțiunii de mărturie

mincinoasă (fiind posibil să nu fi fost descoperite suficiente probe). Pentru

reținerea unei asemenea infracțiuni, este necesar să se dovedească efectiv că

afirmațiile făcute în cadrul procesului au avut un caracter mincinos. În orice

caz, martorul nu trebuie să prezinte probe care să îi susțină constatările

personale. Dacă persoana care face afirmații în cadrul unui proces penal nu este

trasă la răspundere pentru constatările personale care nu sunt însoțite de alte

probe, cu atât mai mult ea nu poate fi sancționată pe tărâmul depășirii

limitelor dreptului la liberă exprimare.

A fost luată în

considerare dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate

intimatului-reclamant, astfel că a impune celui care a făcut afirmația pe baza

unei constatări personale obținerea unor probe cu caracter cert și suficient ar

constitui cu atât mai mult într-un asemenea caz o sarcină dificilă.

Ca un corectiv al

acestei situații, pentru ca în același timp să fie respectat și dreptul la

reputație al persoanei acuzate, în logica rolurilor fiecăreia din persoanele

implicate în publicarea informațiilor revine ziaristului care publică o astfel

de declarație a unei persoane (într-un mod similar judecătorului învestit cu

soluționarea unei anumite cauze), obligația de a o analiza în contextul

tuturor probelor înfățișate de aceasta sau descoperite de el însuși pe baza

unor investigații, pentru ca apoi să o prezinte cu bună-credință și indicând

atât elementele care pledează în favoarea persoanei acuzate, cât și cele

defavorabile acesteia, pentru ca, astfel fiind corect informat, cititorul să-și

poată forma o opinie cu privire la o chestiune de interes public. În acest sens

sunt și prevederile din dispozițiile art. 40 alin. (2) din Codul de

reglementare a conținutului audiovizual, adoptat prin Decizia nr. 220/2011 a

Consiliului Național al Audiovizualului: „Moderatorii programelor au obligația

să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să

indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să

evalueze cât de justificate sunt acuzațiile”.

Or, acest lucru s-a

întâmplat în privința articolelor publicate în ziarul J., în condițiile în care

acțiunea formulată împotriva pârâtului C. a fost respinsă irevocabil (nefiind

atacată), intrând astfel în puterea lucrului judecat, și era în sarcina

moderatorului emisiunii de la D. care i-a luat apelantului-pârât interviul din

29 noiembrie 2012.

De asemenea, s-a avut

în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul

persoanelor care „intră în arena dezbaterii publice” (cauza Jerusalem împotriva

Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001, cauza Wirtschafts-Trens

Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H. împotriva Austriei, hotărârea din 13

decembrie 2005) - cum este și reclamantul, ziarist și analist politic - față de

individul obișnuit. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele care sunt active

în domeniul public trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient

verificarea strictă a activității lor, atât din partea jurnaliștilor, cât și a

marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de

toleranță.

Mutatis mutandis s-a

aplicat raționamentul instanței europene din cauza Dalban împotriva României și

cu privire la faptul că nu există o minimă bază factuală cu privire la toate

faptele imputate de apelantul-reclamant (toate sumele de bani vehiculate, toți

politicienii care ar fi primit bani).

Reținând că nu s-a

dovedit că cele afirmate de apelantul-pârât sunt total false și, pe cale de

consecință, că acesta și-a exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume

dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul

ilicit al faptei, Curtea a constatat că nu sunt întrunite nici în privința

acestuia elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este ea

reglementată de art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Instanța de apel a mai

avut în vedere faptul că, în cadrul jurisprudenței recente în cauzele în care

pârât figurează Statul Român, o încălcare a art. 8 a fost constatată de

instanța de contencios european în cauza Liviu Petrina împotriva României,

hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească

5.000 euro.

La data de 7

octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate având drept subiect

proiectul de lege privind accesul la informațiile aflate în arhiva fostelor

servicii de securitate ale statului, T. (ziarist la săptămânalul U.) a afirmat,

între altele, că în cadrul Partidului Național Țărănesc s-ar afla foști agenți

ai acestui serviciu. Acesta a afirmat de asemenea că era vorba despre „eroi

falși”, de „agenți ai Securității” care ar fi făcut închisoare „pentru altceva”

și care pretindeau că sunt „foști deținuți politici”. Acesta a dat drept

exemplu numele reclamantului.

La data de 30 martie

2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe T. și a respins

pretențiile civile ale reclamantului. Instanța, după ce a constatat că T. era

autorul afirmațiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un

caracter „general, imprecis și că în consecință infracțiunile nu existau,

datorită lipsei unui element intențional”. Instanța a considerat că

săptămânalul U. era o publicație cu rol moralizator și umoristic. Reclamantul a

înaintat recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărârea judecătorească din

data de 18 iulie 2000, Tribunalul București a respins recursul reclamantului ca

neîntemeiat. Instanța a considerat că afirmațiile lui T. constituiau „judecăți

de valoare care derivau din libertatea de opinie și din dreptul său de a

comunica idei”.

La data de 13

ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui V., ziarist la U., o plângere

penală constituindu-se parte civilă pentru insultă și calomnie. El a menționat

că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat că reclamantul

era „maior în Securitate” și că, prin intermediul său, membrii Partidului

Național Țărănist au pretins că sunt parlamentari „adevărați” în timpul

Parlamentului provizoriu din 1990.

Prin sentința din

data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe V.

de acuzațiile de insultă și calomnie și a respins pretențiile civile ale

reclamantului. Instanța a motivat această sentință prin lipsa, în afirmațiile

în litigiu, atribuirii reclamantului unei „anumite fapte, identificate prin

detalii enunțate”. Instanța a constatat de asemenea că inculpatul era

pamfletar, articolul în cauză având un asemenea caracter și că „consecințele

acestui gen de pamflet erau întotdeauna benefice pentru societate”. Reclamantul

a înaintat un recurs împotriva acestei sentințe, care a fost respins prin

decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului București, acesta reluând

același raționament.

Curtea a reamintit că

libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți

democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru

„informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerate drept

inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau

neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără

de care nu există „societate democratică”. Presa joacă un rol esențial într-o

societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind

vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși

sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile,

informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general.

Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de

exagerare, ba chiar de provocare.

Curții i-a revenit

sarcina de a stabili dacă Statul, în contextul obligațiilor pozitive ce decurg

din art. 8 din Convenție, a păstrat echilibrul just între apărarea dreptului

reclamantului la reputație, element ce face parte din apărarea vieții private,

și libertatea de exprimare protejate de art. 10.

Curtea a considerat

că obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție trebuie să intre în

discuție dacă afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în

temeiul art. 10 din Convenție.

În practica sa,

Curtea face distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă concretețea

primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru

judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere

libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art.

10.

Nu e mai puțin

adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o

bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi

excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

Dacă în baza rolului

ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când

este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleșilor locali și

funcționarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele

și funcțiile, implică pentru ziariști în speță obligația de a furniza o bază

reală suficientă.

De asemenea, în cauza Z. împotriva României, hotărârea din 3

mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat

încălcarea art. 8 din Convenție, obligând statul să-i plătească 3.000 euro

pentru prejudiciul moral.

La

19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris, de către directorul

canalului național de televiziune, că nu va mai prezenta emisiunea pe care o

realiza anterior. În lipsa unei explicații privind înlocuirea sa și a unui

răspuns la contestația sa, reclamanta a făcut mai multe declarații presei,

făcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii

publice.

La

20 ianuarie 2003, biroul de presă al X. a transmis un comunicat de presă care a

fost difuzat de șase jurnale naționale. Comunicatul includea o prezentare a

faptelor, precum și o motivare a înlocuirii reclamantei din funcția de

prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe probleme de audiență.

Urmau mai multe comentarii asupra situației, cele contestate de reclamantă

fiind următoarele: „Regretăm că Z., al cărei discernământ este probabil alterat

din cauza stării sale emoționale marcate de probleme de familie cunoscute, este

victima manipulărilor politice. De altfel, chiar în cadrul instituției a

devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern și având

relații conflictuale cu colegii săi. (...). În mod normal, dacă doamna Z. ar fi

dorit să susțină prin activitatea sa misiunea de serviciu public a

televiziunii, ar fi putut căuta o soluție amiabilă la conflict făcând apel la

superiorii săi ierarhici”.

Prin

hotărârea din 26 iunie 2003, judecătoria i-a achitat pe Y. și A.A., pe motiv că

nu acționaseră cu intenția de a o insulta sau calomnia pe reclamantă, ci pentru

a exprima poziția oficială a X. în privința acuzațiilor de cenzură proferate de

persoana în cauză. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul București, care,

apreciind că Y. și A.A. nu acționaseră cu rea credință, l-a respins.

Curții i-a revenit

din nou sarcina de a determina dacă Statul, în contextul obligațiilor sale

pozitive ce decurg din articolul 8 din Convenție, a respectat un just echilibru

între protecția dreptului reclamantei la reputație, element integrant al

dreptului la respectarea vieții private, și libertatea de expresie protejată de

art. 10.

Analizând comunicatul

de presă, Curtea a considerat că aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca

fiind victima manipulărilor politice sunt lipsite de orice bază faptică,

întrucât nu a existat nicio dovadă care să indice faptul că reclamanta a

acționat sub influența vreunui interes politic.

În plus, Curtea a

estimat că aprecierea ce viza discernământul reclamantei nu poate fi considerat

ca fiind un element indispensabil în poziția pe care a luat-o X.-ul în legătură

cu această problemă, deoarece s-a bazat pe elemente ale vieții private ale

doamnei Z., cunoscute la nivelul conducerii X. (prin prisma faptului că aceasta

cunoștea depresia pe care a suferit-o reclamanta).

În circumstanțele

speței, Curtea Europeană a considerat că afirmațiile din comunicatul de presă

au depășit limita acceptabilă și că instanțele interne nu au reușit să găsească

un echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație și libertatea

de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenție).

Prin hotărârea din 14

ianuarie 2014, pronunțată în cauza

Lavric împotriva României

, Curtea a constatat

încălcarea art. 8 din Convenție prin faptul că instanța națională nu a

sancționat afirmațiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa reclamantei în

legătură cu funcția sa de procuror.

Reclamanta, procuror

în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, a dispus trimiterea în

judecată a unei persoane (B.B.), în baza unui rechizitoriu întocmit la data de

17 ianuarie 2000, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în declarații

și distrugere, iar la data de 20 septembrie 2001 Judecătoria Ploiești a

condamnat-o pe B.B. la șase luni închisoare pentru fiecare infracțiune,

sentință menținută de Tribunalul Prahova. Curtea de Apel Ploiești a admis

recursul lui B.B. cu privire la infracțiunea de distrugere, constatând

intervenită prescripția răspunderii penale cu privire la această infracțiune.

Un alt rechizitoriu emis de reclamantă împotriva lui B.B., la data de 25 iulie

2001, în cadrul unei alte proceduri, a fost infirmat de prim-procuror,

dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

La data de 13

februarie 2002 și respectiv la 22 februarie 2002, jurnalistul D.D. a publicat,

în cadrul ziarului național C.C., două articole critice la adresa reclamantei

în legătură cu activitatea acesteia în cadrul procedurilor judiciare

desfășurate împotriva lui B.B.

Curtea a subliniat că

nu există nicio îndoială că într-o societate democratică publicul este

îndrituit să comenteze și să critice activitatea de administrare a justiției, precum

și persoanele oficiale implicate în aceasta. Însă această critică nu poate

depăși anumite limite, tot astfel cum este în interesul general ca procurorii

sau judecătorii să se bucure de încrederea publicului, ceea ce face necesar ca

statul să îi protejeze de acuzații nefondate (Lesnik c. Slovaciei, nr. 35640/97,

parag. 54).

În cauză, Curtea a

constatat că, în timp ce prima instanță națională a reținut că afirmațiile

jurnalistului erau nefondate, instanța de control judiciar le-a calificat ca

fiind simple judecăți de valoare.

Reamintind distincția

clară dintre judecăți de valoare și imputarea unor fapte concrete, Curtea a

subliniat că inclusiv în cazul în care o afirmație poate fi considerată ca o

judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susțină,

în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen și Baadsgaard împotriva

Danemarcei).

În condițiile în care

statutul de politician sau de figură publică a unei persoane nu exonerează pe

autorul criticii de obligația de a furniza o bază factuală minimală în

susținerea afirmațiilor sale, chiar în cazul în care alegațiile pot fi

considerate simple judecăți de valoare și nu imputații de fapt, Curtea a

remarcat că prima instanță națională a reținut că nu exista vreo probă că

reclamanta ar fi săvârșit vreo abatere disciplinară sau faptă penală în

legătură cu activitatea sa profesională.

De asemenea, Curtea a

constatat că în cadrul procedurilor judiciare interne, jurnalistul nu a

furnizat nicio probă suficientă prin care să susțină alegațiile sale.

Curtea a constatat că

jurnalistul, în articolele sale, nu s-a disociat față de poziția exprimată de B.B.

în plângerea sa și nu a învederat că articolele sale reprezintă numai o

reproducere a alegațiilor lui B.B., astfel că, prin acestea, jurnalistul le-a

prezentat ca pe un adevăr obiectiv și nu ca afirmații ale unei terțe persoane.

De asemenea, Curtea a

remarcat că acuratețea informațiilor nu a fost verificată înainte de a fi

publicate, iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la

acuzațiile ce i-au fost aduse prin presă.

În schimb, în cauza E.E. împotriva României, hotărârea din data de

29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenție.

Reclamanta a asistat

în calitate de jurnalist la un litigiu de dreptul muncii privind concedierea

unui angajat de către o societate civilă (la 25 ianuarie 2001), în cadrul

căreia instanța s-a pronunțat în favoarea angajatului, judecător fiind C.C.,

litigiul fiind finalizat la 31 august 2001, când Tribunalul Constanța a casat

hotărârea instanței de fond. În timpul derulării procesului, dar înainte de o

hotărâre definitivă, reclamanta a luat la cunoștință de un comunicat de presă,

publicat la 2 aprilie 2001 de către Curtea de Apel, ce privea o anchetă

disciplinară ce o viza pe judecătoarea C.C., cea care a judecat în primă

instanță litigiul în cauză. La 28 mai 2001, E.E. a publicat un articol (însoțit

de fotografia magistratului în cauză) intitulat: Judecătoarea C.C. recidivează

în decizii stupefiante, în cotidianul Independentul, în care jurnalista punea

la îndoială competența judecătoarei.

La data de 11 iunie

2001, judecătoarea C.C. a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva E.E.

și a ziarului, în care susținea că jurnalista a prezentat într-o manieră

tendențioasă faptele din timpul procesului, în același timp făcând referire la

capacitatea sa profesională. În final, instanța a condamnat reclamanta la o

amendă penală de 6 milioane de lei pentru calomnie. Pe de altă parte, instanța

a condamnat jurnalista, împreună cu ziarul, la plata unei despăgubiri de

60.000.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 12 euro, cheltuieli de

judecată.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a considerat că acea condamnare a reclamantei a constituit o

ingerință în exercițiul libertății de exprimare. Curtea a arătat că a subliniat

în nenumărate rânduri rolul crucial al presei într-o societate democratică,

afirmând, pentru prima dată în cauza Prager și Oberschlick vs. Austria (1995),

faptul că libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de

exagerare sau chiar de provocare. Însă, pentru a se bucura de protecția oferită

de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte.

În același timp, însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu

ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea

subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie

mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea

libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10. În

speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință,

informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că

respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a

Convenției, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat.

De asemenea, în cauza

Gabriel Andreescu împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a

constatat încălcarea art. 10 din Convenție.

În timpul regimului

comunist, pe motivul criticilor dure la adresa regimului referitoare la

încălcarea drepturilor omului, reclamantul a fost plasat în arest la domiciliu.

În iunie 2000, reclamantul a cerut F.F. să-i arate propriul dosar, iar în luna

septembrie a aceluiași an a cerut informații privind colaborarea unor membri ai

Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea. Nu a primit răspuns la

niciuna din solicitări.

În lipsa unui

răspuns, în 2001, reclamantul a organizat o conferință de presă în cadrul

căreia și-a exprimat îngrijorarea cu privire la eficacitatea mecanismului

prevăzut de lege. La întrebările ziariștilor privind independența membrilor F.F.,

a răspuns că o singură persoană îi inspiră neîncredere din pricina presiunilor

ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul regimului comunist. L-a desemnat în

special pe G.G., membru al colegiului F.F., personalitate publică cunoscută în

domeniul culturii și fost ministru al Culturii și apoi al Afacerilor Externe.

Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul a precizat că

„desigur, acest lucru nu dovedește obligatoriu că dl. G.G. a colaborat cu

Securitatea”. La final, reclamantul a subliniat că nu avea dovezi care să îi

permită să afirme că G.G. cedase efectiv presiunilor Securității, ci că venise

în fața jurnaliștilor pentru a-și exprima bănuielile și argumentele, argumente

care nu erau probe absolute.

Printr-o hotărâre din

octombrie 2001, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 5 milioane

de lei vechi, iar G.G. a câștigat despăgubiri morale de 50 de milioane de lei

vechi din partea acestuia. În acest sens, instanța a reținut că reclamantul nu

a demonstrat veridicitatea observațiilor sale - potrivit cărora G.G. a

colaborat cu fosta Securitate - odată ce certificatul din 12 iunie 2001

eliberat de F.F. atestă faptul că G.G. nu colaborase cu Securitatea.

Curtea a constatat că

ingerința autorităților naționale în exercițiul libertății de exprimare al

reclamantului era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim -

protejarea reputației lui G.G.

Cu privire la

caracterul „necesar și suficient” al motivelor ce justificau ingerința, ea a

considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al

unor dezbateri la nivel național pe o temă de interes general și deosebit de

sensibilă.

Curtea a constatat că

afirmațiile reclamantului conțineau un amestec de fapte și judecăți de valoare

și că acesta a atenționat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci își

va exprima propriile îndoieli. Afirmațiile sale aveau o bază factuală, fiind

susținute prin raportări atât la comportamentul lui G.G. cât și la fapte,

precum apartenența acestuia la mișcarea de meditație transcedentală ori la

modul de acțiune al agenților fostei Securități, a căror existență nu a fost

contestată. În acest sens, Curtea a remarcat faptul că certificatul prin care

s-a arătat că G.G. nu a colaborat cu Securitatea a fost produs după conferința

de presă organizată de către reclamant.

În acest context,

Curtea a considerat că reclamantul a acționat cu bună-credință, scopul

conferinței fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes

general.

Aceeași este situația

și în privința hotărârii din 23 martie 2013 pronunțate în cauza Niculescu -

Dellakeza împotriva României.

La data de 10

noiembrie 2001, în cadrul unei emisiuni pe postul local de televiziune H.H.,

reclamantul, actor de comedie, fiind intervievat despre activitatea lui I.I.,

regizor și directorul J.J. din Craiova, s-a referit la acesta din urmă ca fiind

„un regizor de mâna a șaptea”. Ulterior, la 17-18 și 30 noiembrie 2001,

reclamantul a publicat în ziarele locale „Cuvântul Libertății”, și „Ediție

Specială” o scrisoare intitulată „Aproape toți banii alocați pentru montarea de

spectacole ni-i ia C.”

Prin scrisoarea

respectivă reclamantul critica activitatea managerială a directorului de

teatru, cumularea de către acesta din urmă a calităților de regizor, director

de teatru și consilier artistic, imputându-i totodată însușirea banilor alocați

pentru montarea spectacolelor.

Analizând expresiile

utilizate de reclamant, Curtea a evidențiat faptul că pentru justificarea

acestora, reclamantul, încă din debutul articolului, a făcut referire la cumulul

funcțiilor deținute de I.I., la comportamentul și deciziile luate de acesta în

calitate de director precum și la activitatea J.J. Craiova sub conducerea

acestuia, ceea ce relevă intenția reclamantului de a informa publicul cu

privire la activitatea acestei instituții și problemele actorilor care

activează în cadrul acesteia.

Curtea a apreciat

afirmațiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăți de valoare și

imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-și susține cu elemente

de fapt alegațiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acționat cu

bună-credință. În acest sens, existența rezultatelor controlului financiar și

începerea cercetărilor penale față de I.I. indică faptul că afirmațiile

reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.

Totodată, deși unele

aserțiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că

reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă, prin

raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin

intervențiile sale din presă.

În cauza Bugan

împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de

asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție.

Reclamantul,

jurnalist și director editorialist al hebdomadarului „K.K.” a scris în lunile

februarie și martie 2005 patru articole critice la adresa medicului L.L.,

directorul Spitalului Orășenesc Sinaia.

Obiectul criticilor

îl constituiau activitatea managerială a directorului, atitudinea de intimidare

exercitată asupra celorlalți medici din spital, închiderea nejustificată a

departamentului de terapie intensivă, precum și demersurile directorului de a

obține o locuință socială deși nu îndeplinea condițiile legale. De asemenea,

reclamantul a criticat relațiile directorului cu Partidul Social Democrat,

afirmând că managerii favorizați politic sunt „construiți din aceiași plămadă

ca Doctorul Mengele”.

Dintre formulele și

termenii utilizați de reclamant la adresa doctorului C.P., instanțele naționale

au reținut în principal următoarele: „o persoană arogantă, sigură pe sine, care

vorbește cu o voce căzută dar cu un zâmbet superior”; „înclinat spre un

comportament familial adesea considerat bizar”; o persoană care „pretinde că nu

cunoștea cât de mare era averea soției sale”; „care a tras multe sfori pentru a

deveni director”; care „aspiră la titlul de cel mai încrâncenat parvenit din

Sinaia”; care „a declanșat o campanie de teroare împotriva fostului director,

pe care l-a atacat verbal timp de doi ani până când acesta din urmă și-a dat demisia”.

Tot astfel, reclamantul l-a acuzat pe doctorul L.L. de faptul că a instituit

„legea tăcerii”, prin propria-i numire ca purtător de cuvânt al spitalului.

Curtea a apreciat că,

deși unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viața privată a victimei,

totuși, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale

libertății de exprimare recunoscute ziariștilor.

Criticile formulate

de apelantul-pârât în legătură cu respingerea probei cu martori de către prima

instanță au rămas fără interes, în condițiile în care aceasta i-a fost

încuviințată în apel, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Principiul

continuității impune numai ca hotărârea să fie pronunțată de către judecătorii

în fața cărora au avut loc dezbaterile pe fond (concluziile părților, eventual

ale procurorului, pe fond, după rezolvarea excepțiilor procesuale și

administrarea probelor). De aceea, nu prezintă relevanță că judecătorul care a

pronunțat hotărârea nu este același cu cel de la un termen anterior, la

care s-au administrat probele.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., solicitând, în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași Curți de Apel, iar în subsidiar modificarea în tot a

hotărârii în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârât.

Reclamantul a depus

două cereri de recurs, cu un conținut congruent.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că în decizie nu se regăsește o singură referire

la elementele răspunderii civile delictuale ale pârâtului B., precum și la

modalitatea în care a fost sau nu afectat dreptul la imagine și la demnitate al

reclamatului A., deoarece se procedează doar la înșiruirea unei colecții de

jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin citarea hotărârilor

Curții Europene a Drepturilor Omului, unele pronunțate în cauze care nu

erau similare cu speța de față, nu s-a îndeplinit exigența privind motivarea

sentinței pronunțate în apel, aceasta fiind, practic, nemotivată cu privire la

elementele esențiale ale răspunderii civile delictuale a pârâtului B.

Dacă în motivarea

instanței de apel "dezvăluirile" pârâtului sunt asociate unui demers

jurnalistic, atunci era absolut necesar să se realizeze o analiză a bunei-credințe

a domniei sale.

Instanța de judecată

avea obligația să analizeze în mod concret pentru care dintre informațiile

"fiabile și precise" transmise de B. presei există sau nu un suport

factual real, analiză nerealizată în tot cuprinsul celor 24 de pagini ale deciziei

Curții de Apel București.

Instanța de apel nu

realizează o analiză propriu-zisă a afirmațiilor pârâ