ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 493/2011

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 650 din 23 august 2010 a Tribunalului București, secția I penală, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. c) și i) C. pen. și art. 176 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului I.G. la o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei. În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

S-a luat act că părțile vătămate I.T., B.C.M. și Spitalul Clinic de Urgență București nu s-au constituit părți civile în cauză. A fost admisă acțiunea în pretenții formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență Elias, dispunându-se obligarea inculpatului către aceasta la plata sumei de 688,22 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare. A fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului și i s-a dedus prevenția de la 27 iunie 2009 la zi. Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut ca situație de fapt, în esență, că la data de 26 iunie 2009, în timp ce se afla pe în zona Primăriei sectorului 1, pe fondul consumului de alcool și a unor neînțelegeri, inculpatul le-a înjunghiat cu un cuțit pe părțile vătămate I.T., fratele său, și B.C.M., cauzându-le leziuni traumatice grave, în zone vitale, ceea ce întrunește în drept elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat și deosebit de grav.

Instanța a reținut că intenția specifică infracțiunii, aceea de a ucide, rezultă din împrejurările concrete de comitere a faptei, instrumentul folosit – un cuțit, apt de a produce omorul, regiunile corpului vizate, intensitatea loviturilor, precum și preexistența unei stări conflictuale. În declarațiile sale, inculpatul a recunoscut existența incidentului, însă a susținut că l-a lovit pe fratele său cu pumnii și nu cu cuțitul. Aceste apărări au fost însă înlăturate de către instanță, cu motivarea că ele sunt în contradicție cu ansamblul materialului probator administrat, inclusiv declarațiile părților vătămate, depozițiile martorilor D.V., D.M., C.F., F.G. și R.N.G. și concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală.

Tribunalul a reținut și că inculpatul a mai fost anterior condamnat în mai multe rânduri, intervenind reabilitarea sa, astfel încât nu sunt incidente în cauză dispozițiile legale privind starea de recidivă. Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apelul de față, susținând în esență că: - nu a folosit vreun cuțit sau alt obiect periculos, cei implicați în incident lovindu-se cu pumnii; - pedeapsa aplicată este mult prea severă și urmează să fie redusă. Prin decizia penală nr. 205/A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.G. împotriva sentinței penale nr. 650/F din 23 august 2010 a Tribunalului București, secția I penală, a fost menținută starea de arest și dedusă prevenția de la 27 iunie 2009 la zi și obligat la cheltuieli judiciare în cuantum de 500 lei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut că inculpatul a lovit victimele cu un cuțit, aspect ce rezultă din depozițiile a cinci martori, care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză medico-legală, astfel că situația de fapt a fost corect reținută de instanța de fond. De asemenea, s-a apreciat că pedeapsa corespunde criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpatul I.G., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea pedepsei, având în vedere circumstanțele personale favorabile ale inculpatului. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat de inculpatul I.G.

prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente: Din analiza coroborată a ansamblului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. c), i), art. 176 C. pen., în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpatului I.G., care la data de 26 iunie 2009 a aplicat părților vătămate I.T.

și B.C.M. lovituri cu un cuțit în zone vitale, cauzându-le grave leziuni traumatice întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) și c) și art. 176 lit. b) C. pen. Din mijloacele de probă administrate (procesul-verbal de cercetare a locului faptei și planșă foto, acte medicale și medico-legale privind partea vătămată, raport de constatare tehnico-științifico-criminalistică, declarații părți vătămate, declarații martori) au rezultat împrejurările săvârșirii faptei. În ceea ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv s-a ținut seama de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, modul violent în care inculpatul a acționat, urmărire produse și circumstanțele personale ale acestuia (nu e la primul contact cu legea penală).

De altfel, nu se poate ca pentru faptele săvârșite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea penală a inculpatului să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale. Conduita sinceră pe parcursul procesului, existența a doi copii în întreținere nu sunt argumente care să ducă la reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului. Instanța nu are obligația de a reține circumstanțele atenuante, acest lucru fiind o facultate. Or, în raport de fapta inculpatului, de antecedența sa infracțională, Înalta Curte apreciază că nu se justifică reținerea acestor circumstanțe, inculpatul neprezentând premisele unei reintegrări necondiționate în societate. Inculpatul trebuia să știe că pe lângă drepturi are și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului. Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul inculpatului, în baza art. 385 15 pct.1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr. 205/A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată, durata reținerii și arestării preventive de la 27 iunie 2009 la 10 februarie 2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 februarie 2011.