ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2758/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 634/F din 28 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 22472/3/2011*, inculpatul V.G.M. a fost condamnat, prin schimbarea încadrării juridice din art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. a), i) C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a), i) și art. 176 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe timp de 4 ani. În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, executarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. S-a luat act de renunțarea părții civile B.F.A. la judecata acțiunii civile formulată împotriva inculpatului. Au fost admise acțiunile civile formulate de părțile civile Spitalul Clinic de Urgență București și Spitalul Universitar de Urgență Elias, inculpatul fiind obligat, cu titlu de cheltuieli necesitate de spitalizarea părții vătămate B.F.A., să plătească primei părți civile suma de 25.687,45 lei cu dobânda legală aferentă, iar celei de a doua părți civile suma de 18.186,16 lei. S-a mai dispus, în temeiul art. 113 alin. (1) și (3) C. pen., luarea măsurii de siguranță a obligării inculpatului la tratament medical până la însănătoșire.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 358/A din 25 noiembrie 2011 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpat, dispunând desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. S-a motivat că dispozițiile alin. (1) al art. 320 1 C. proc. pen., referitoare la judecata în cazul recunoașterii vinovăției, nu sunt aplicabile când acțiunea penală vizează o infracțiune pentru care legea prevede, în forma ei consumată, pedeapsa detențiunii pe viață, argumentându-se că, în raport cu explicația dată la art. 141 1 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care încriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

S-a subliniat, în această privință, că nu pot fi avute în vedere limitele de pedeapsă în raport cu dispozițiile referitoare la sancționarea tentativei, deoarece prin art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. s-a stabilit în mod imperativ criteriul de evaluare numai în conformitate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în forma ei consumată. În fine, s-a învederat că nu s-ar putea proceda la efectuarea cercetării judecătorești prin înlăturarea aplicării prevederilor art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., direct în faza soluționării apelului, pentru că ar însemna lipsirea inculpatului de un grad de jurisdicție, cât timp prima instanță nu a făcut cercetarea judecătorească și a aplicat procedura simplificată a judecății pe motivul recunoașterii vinovăției.

Rejudecând, Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 301/F din 12 aprilie 2012 a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. a), i) C. pen., în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a), i) și la art. 176 lit. a) C. pen., iar în baza acestor din urmă texte de lege a condamnat pe inculpatul V.G.M. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 cu referire la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. În baza art. 113 alin. (4) C. pen., s-a dispus, provizoriu, luarea măsurii de siguranță a obligării inculpatului la tratament medical, iar în baza art. 113 alin. (1) C. pen.

s-a luat măsura obligării inculpatului la tratament medical până la însănătoșire. S-a luat act că partea vătămată B.F.A. a renunțat la pretențiile civile. S-a dispus obligarea inculpatului la plata cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de asistența medicală acordată părții vătămate, după cum urmează: părții civile Spitalul Clinic de Urgență București suma de 25.687,45 lei și dobânda legală aferentă începând cu data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a acestei sume, iar părții civile Spitalul Universitar de Urgență Elias suma de 18.186,16 lei (fără dobânzi, deoarece nu au fost cerute). În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

S-a reținut că în seara zilei de 4 octombrie 2010, în jurul orei 21,00, inculpatul V.G.M. a avut o convorbire telefonică cu fosta sa concubină B.F., aceasta refuzând să-i aducă în vizită fetița ce rezultase din relația lor anterioară. Ceva mai târziu, în jurul orei 23,00 din aceeași seară, după ce a consumat băuturi alcoolice și substanțe etnobotanice, inculpatul s-a înarmat cu un cuțit de bucătărie, deplasându-se apoi, cu un autotaxi, până la Rin Hotel, unde fosta lui concubină era dansatoare. După ce a intrat în clubul din subsolul hotelului, văzând-o pe B.F. stând la o masă cu un bărbat, s-a dus în spatele ei și, trăgând-o de păr, a încercat să-i aplice lovituri de cuțit în zona gâtului. În acest moment a intervenit barmanul D.D., care a reușit să-l îndepărteze pe inculpat, astfel că victima B.F.

s-a refugiat în hol. Găsind-o pe B.F. în locul unde se refugiase, inculpatul a început să o lovească cu cuțitul peste tot corpul, producându-i numeroase leziuni grave, datorită cărora și-a pierdut cunoștința. Pe baza concluziilor raportului de expertiză medico-legală s-a constatat că, prin loviturile de cuțit ce le-a aplicat, inculpatul a cauzat victimei următoarele leziuni: plăgi multiple cu sângerări active la torace posterior, la torace lateral dreapta, la umărul stâng, la brațul stâng fața laterală, la brațul stâng fața medială și fața anterioară, la antebrațul stâng fața anterioară, la mâna stângă fața palmară, la brațul drept fața medială și fața laterală, la antebrațul drept, la mâna dreaptă, în regiunea mamară stânga și regiunea mamară dreapta, la axila dreaptă, la genunchiul stâng median.

De asemenea, s-a constatat că inculpatul i-a mai cauzat victimei; la nivelul extremității cefalice – plagă temporo-parietală dreapta, leziuni în regiunea geniană dreapta, subauriculat stânga și submandibular stânga, canal auricular extern dreapta, secțiune arteră brahială stânga și vena satelită, secțiune de tendon flexor al policelui și indexului stâng, extensori ai policelui drept, secțiune tendon mușchi gracilis, mușchi croitor și, parțial, mușchi semitendinos și mușchi semimembranos stâng, șoc hemoragic. Conchizând, instanța de rejudecare a învederat că modul concret de comitere a faptei, prin aplicarea unui număr de cel puțin 33 lovituri de cuțit, depășește simpla intenție de suprimare a vieții și impune încadrarea faptei inculpatului în varianta calificată prevăzută în art. 176 lit. a) C. pen., ce se referă la săvârșirea faptei de omor prin cruzimi.

Referindu-se la reținerea premeditării, s-a subliniat de instanța de rejudecare a fondului că această agravantă rezultă din împrejurarea că, în intervalul de timp ce s-a scurs, de la convorbirea telefonică cu partea vătămată până la momentul deplasării unde aceasta lucra, inculpatul nu numai că a putut să chibzuiască și să aleagă modalitatea și mijloacele de comitere a faptei, dar s-a și înarmat cu cuțitul de care s-a folosit pentru a comite fapta. Tot astfel, s-a apreciat că nu pot fi incidente în cauză dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. cât timp infracțiunea în a cărei săvârșire s-a implicat inculpatul este sancționată cu pedeapsa alternativă a detențiunii pe viață. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul.

Prin decizia penală nr. 184/A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a desființat în parte sentința și în fond, prin rejudecare, a condamnat pe inculpatul V.G.M. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat și deosebit de grav, dispunând, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., confiscarea de la inculpat a sumei de 30 lei, reprezentând valoarea cuțitului folosit la săvârșirea faptei și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

S-a apreciat, în considerentele deciziei, că actele de violență de intensitate deosebită, cauzându-i victimei leziuni multiple foarte grave, care i-au pus viața în primejdie, constituie împrejurări din care rezultă că aceasta a suportat suferințe chinuitoare, ceea ce pune în evidență cruzimea agresorului, astfel că în mod just a fost schimbată încadrarea juridică dată prin rechizitoriu, reținându-se și circumstanța agravantă specială prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. În continuarea motivării, s-a considerat fondată critica formulată de procuror referitor la individualizarea pedepsei, apreciindu-se că aceasta este prea blândă în raport cu gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei, cu natura ei și împrejurările în care a fost comisă precum și cu urmarea produsă.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța de apel a subliniat că natura faptei săvârșite, ca și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului duc la concluzia unei nedemnități în exercitarea drepturilor sale de natură electorală, părintești și de a fi tutore sau curator, încât se impune să i se interzică, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute în art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. S-a mai învederat că, față de conținutul dispozițiilor art. 118 alin. (1) lit. b) și alin. (4) C. pen., se mai impune să fie confiscată de la inculpat suma de 30 lei, reprezentând contravaloarea cuțitului de care s-a folosit la săvârșirea faptei. S-a conchis că toate aceste considerente impun admiterea apelului declarat de procuror și respingerea apelului inculpatului, în sensul dispozitivului deciziei.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocându-se în sprijinul acestuia cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 10, pct. 14 și pct. 17 C. proc. pen. - În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., s-a susținut că instanța de apel a respins cereri esențiale formulate în apărarea inculpatului, care s-au referit la solicitarea de a fi efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică spre a se stabili dacă inculpatul a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei. S-a subliniat că o atare cerere era esențială pentru garantarea drepturilor inculpatului, deoarece putea influența în mod evident soluția procesului.

Acest motiv de casare nu este fondat. În adevăr, în conformitate cu art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., constituie caz de casare atunci când „instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului”. Invocând încălcarea cerințelor legii în această privință, inculpatul recurent a restrâns critica sa la aspectul ce se referă la nepronunțarea asupra unor cereri esențiale, concretizate în solicitarea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice care să stabilească dacă a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei.

Or, din examinarea cuprinsului părții introductive a deciziei criticate, se constată, contrar celor susținute prin acest motiv de casare, că instanța de apel s-a pronunțat motivat asupra cererii de a se efectua proba menționată (fila 29 din dosarul nr. 22472/3/2011 și 1719/2012 al Curții de Apel București, secția a II-a penală). Este de observat că, în această privință, cererea formulată de apărătorul inculpatului de a se efectua expertiza menționată s-a examinat în contradictoriu, cu care prilej reprezentantul Ministerului Public, referindu-se la raportul de expertiză medico-legală efectuat în cursul urmăririi penale, avizat de comisia superioară medico-legală, precum și la celelalte înscrisuri medicale aflate la dosar, a învederat că nu se impune suplimentarea probatoriilor în sensul solicitat.

La rândul ei, instanța de apel, așa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate, a respins această cerere de probatorii cu motivarea că administrarea lor nu este utilă, pertinentă și concludentă în raport de înscrisurile medicale aflate la dosar. În atare situație, este evident că instanța de apel s-a pronunțat în mod explicit și motivat asupra cererii de probatorii la care se face referire în cadrul primului motiv de casare, încât critica adusă hotărârii atacate prin acest motiv de casare urmează să fie respinsă ca nefondată. - Prin cel de al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., s-a susținut că instanța de apel a dat o greșită încadrare juridică faptei reținute în sarcina inculpatului, deoarece modalitatea concretă de săvârșire a acesteia, prin loviri repetate, succesive, sub impulsul momentului în care inculpatul le-a declanșat, exclud existența dorinței de a-i provoca suferințe prelungite victimei, încât ipoteza agravantă prevăzută la lit. a) de la art. 176 C. pen. este exclusă, iar încadrarea faptei într-o atare prevedere de agravare este greșită. Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Așa cum corect s-a subliniat în considerentele deciziei atacate, actele de violență numeroase și de intensitate deosebită, constând în aplicarea a cel puțin 33 lovituri puternice de cuțit, cele mai multe producând leziuni profunde și în zone vitale, cu consecința cauzării de suferințe mari și de durată victimei, pe lângă spaima la care a fost supusă prin sălbăticia și duritatea incredibilă a atacului, ca și prin durata lui prelungită mult în timp, impun aprecierea că inculpatul a săvârșit fapta de tentativă la omor „prin cruzimi” în accepțiunea prevederii de la art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. Așadar, fiind lipsită de orice suport sustenabil afirmația făcută în cadrul acestei critici, formulată în sensul că modul în care inculpatul a acționat ar exclude existența dorinței sale de a produce suferințe prelungite victimei, urmează ca și cel de-al doilea motiv de casare să fie respins ca nefondat.

- În fine, prin ultimul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., s-a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului este greșit individualizată, fiind stabilită fără să se ia în considerare lipsa antecedentelor penale, conduita sa anterioară de ansamblu bună, în familie și societate, precum și poziția lui sinceră în tot cursul procesului penal. Motivul de casare nu este fondat. Examinarea considerentelor avute în vedere de instanța de apel la reindividualizarea pedepsei, ca urmare a admiterii recursului declarat de procuror, comparativ cu împrejurările evidente de fapt, antecedentele inculpatului, situația lui personală, ca și poziția sa pe parcursul procesului penal, impun concluzia că sancțiunea de 10 ani închisoare, pe care urmează să o execute, reprezintă remediul strict necesar pentru asigurarea reeducării sale.

În adevăr, trebuie observat că, în raport cu ordinea criteriilor generale de individualizare reglementate în art. 72 alin. (1) C. pen., cele referitoare la limitele de pedeapsă fixate în partea specială și la gradul de pericol social al faptei săvârșite cu prioritate față de cele care privesc persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, pericolul social deosebit de ridicat al infracțiunii săvârșite, natura faptei și împrejurările în care a fost comisă, ca și urmarea gravă produsă, impuneau un neîndoielnic tratament penal mai sever, pe care instanța de apel trebuia să-l aibă în vedere atât la examinarea criticii aduse de procuror soluției primei instanțe, cât și la reindividualizarea în concret a pedepsei.

Răspunzând acestor cerințe, concomitent cu examinarea, în cadrul intimei lor convingeri și a trăsăturilor ce privesc persoana inculpatului, precum și poziția lui procesuală, judecătorii instanței de control judiciar din apel au stabilit, în suverana lor apreciere, o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani închisoare, care nu apare excesivă în raport cu toate dispozițiile legale incidente în cauză, ci, dimpotrivă, necesară pentru asigurarea prevenirii generale și a reeducării inculpatului în raport cu eficiența oferită de măsurile ce puteau fi luate față de el. În consecință, fiind nefondat și cel de al treilea motiv de casare, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat și cu deducerea perioadei în care a fost reținut și arestat preventiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.G.M. împotriva deciziei penale nr. 184/A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 5 octombrie 2010 la 11 septembrie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 11 septembrie 2012.