ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2758/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2758/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 634/F din 28 iulie 2011, pronunțată

de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 22472/3/2011*,

inculpatul

V.G.M.

a fost

condamnat, prin schimbarea încadrării juridice din art. 20 raportat la art. 174

și art. 175 lit. a), i) C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art.

20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a), i) și art. 176 lit. a) C. pen., cu

aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., precum și la pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen. pe timp de 4 ani.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis

inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, executarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a luat act de renunțarea părții

civile B.F.A. la judecata acțiunii civile formulată împotriva inculpatului.

Au fost admise acțiunile civile

formulate de părțile civile Spitalul Clinic de Urgență București și Spitalul

Universitar de Urgență Elias, inculpatul fiind obligat, cu titlu de cheltuieli

necesitate de spitalizarea părții vătămate B.F.A., să plătească primei părți

civile suma de 25.687,45 lei cu dobânda legală aferentă, iar celei de a doua

părți civile suma de 18.186,16 lei.

S-a mai dispus, în temeiul art. 113 alin.

(1) și (3) C. pen., luarea măsurii de siguranță a obligării inculpatului la

tratament medical până la însănătoșire.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 358/A din 25 noiembrie 2011 a admis

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpat,

dispunând desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

aceeași instanță.

S-a motivat că dispozițiile alin. (1)

al art. 320

1

C. proc. pen., referitoare la judecata în cazul

recunoașterii vinovăției, nu sunt aplicabile când acțiunea penală vizează o

infracțiune pentru care legea prevede, în forma ei consumată, pedeapsa detențiunii

pe viață, argumentându-se că, în raport cu explicația dată la art. 141

1

C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută de

textul de lege care încriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără

luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

S-a subliniat, în această privință,

că nu pot fi avute în vedere limitele de pedeapsă în raport cu dispozițiile

referitoare la sancționarea tentativei, deoarece prin art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. s-a stabilit în mod imperativ criteriul de evaluare

numai în conformitate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în

forma ei consumată.

În fine, s-a învederat că nu s-ar

putea proceda la efectuarea cercetării judecătorești prin înlăturarea aplicării

prevederilor art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., direct în faza soluționării

apelului, pentru că ar însemna lipsirea inculpatului de un grad de jurisdicție,

cât timp prima instanță nu a făcut cercetarea judecătorească și a aplicat

procedura simplificată a judecății pe motivul recunoașterii vinovăției.

Rejudecând, Tribunalul București, secția

I penală, prin sentința penală nr. 301/F din 12 aprilie 2012 a schimbat

încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20 raportat la art.

174 și art. 175 lit. a), i) C. pen., în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit.

a), i) și la art. 176 lit. a) C. pen., iar în baza acestor din urmă texte de

lege a condamnat pe inculpatul V.G.M. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare

și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b),

d) și e) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit

de grav.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 71 cu referire la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În baza art. 113 alin. (4) C. pen.,

s-a dispus, provizoriu, luarea măsurii de siguranță a obligării inculpatului la

tratament medical, iar în baza art. 113 alin. (1) C. pen. s-a luat măsura

obligării inculpatului la tratament medical până la însănătoșire.

S-a luat act că partea vătămată B.F.A.

a renunțat la pretențiile civile.

S-a dispus obligarea inculpatului la

plata cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de asistența

medicală acordată părții vătămate, după cum urmează: părții civile

Spitalul Clinic de Urgență București

suma de 25.687,45 lei și dobânda legală aferentă începând cu data pronunțării

hotărârii și până la plata efectivă a acestei sume, iar părții civile Spitalul

Universitar de Urgență Elias suma de 18.186,16 lei (fără dobânzi, deoarece nu

au fost cerute).

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008,

s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

S-a reținut că în seara zilei de 4

octombrie 2010, în jurul orei 21,00, inculpatul V.G.M. a avut o convorbire

telefonică cu fosta sa concubină B.F., aceasta refuzând să-i aducă în vizită

fetița ce rezultase din relația lor anterioară.

Ceva mai târziu, în jurul orei 23,00

din aceeași seară, după ce a consumat băuturi alcoolice și substanțe

etnobotanice, inculpatul s-a înarmat cu un cuțit de bucătărie, deplasându-se

apoi, cu un autotaxi, până la Rin Hotel, unde fosta lui concubină era

dansatoare.

După ce a intrat în clubul din

subsolul hotelului, văzând-o pe B.F. stând la o masă cu un bărbat, s-a dus în

spatele ei și, trăgând-o de păr, a încercat să-i aplice lovituri de cuțit în

zona gâtului. În acest moment a intervenit barmanul D.D., care a reușit să-l

îndepărteze pe inculpat, astfel că victima B.F. s-a refugiat în hol.

Găsind-o pe B.F. în locul unde se

refugiase, inculpatul a început să o lovească cu cuțitul peste tot corpul,

producându-i numeroase leziuni grave, datorită cărora și-a pierdut cunoștința.

Pe baza concluziilor raportului de

expertiză medico-legală s-a constatat că, prin loviturile de cuțit ce le-a

aplicat, inculpatul a cauzat victimei următoarele leziuni: plăgi multiple cu

sângerări active la torace posterior, la torace lateral dreapta, la umărul

stâng, la brațul stâng fața laterală, la brațul stâng fața medială și fața

anterioară, la antebrațul stâng fața anterioară, la mâna stângă fața palmară,

la brațul drept fața medială și fața laterală, la antebrațul drept, la mâna

dreaptă, în regiunea mamară stânga și regiunea mamară dreapta, la axila

dreaptă, la genunchiul stâng median. De asemenea, s-a constatat că inculpatul

i-a mai cauzat victimei; la nivelul extremității cefalice – plagă

temporo-parietală dreapta, leziuni în regiunea geniană dreapta, subauriculat

stânga și submandibular stânga, canal auricular extern dreapta, secțiune arteră

brahială stânga și vena satelită, secțiune de tendon flexor al policelui și

indexului stâng, extensori ai policelui drept, secțiune tendon mușchi gracilis,

mușchi croitor și, parțial, mușchi semitendinos și mușchi semimembranos stâng,

șoc hemoragic.

Conchizând, instanța de rejudecare a

învederat că modul concret de comitere a faptei, prin aplicarea unui număr de

cel puțin 33 lovituri de cuțit, depășește simpla intenție de suprimare a vieții

și impune încadrarea faptei inculpatului în varianta calificată prevăzută în

art. 176 lit. a) C. pen., ce se referă la săvârșirea faptei de omor prin

cruzimi.

Referindu-se la reținerea premeditării,

s-a subliniat de instanța de rejudecare a fondului că această agravantă rezultă

din împrejurarea că, în intervalul de timp ce s-a scurs, de la convorbirea

telefonică cu partea vătămată până la momentul deplasării unde aceasta lucra,

inculpatul nu numai că a putut să chibzuiască și să aleagă modalitatea și

mijloacele de comitere a faptei, dar s-a și înarmat cu cuțitul de care s-a

folosit pentru a comite fapta.

Tot astfel, s-a apreciat că nu pot

fi incidente în cauză dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. cât timp

infracțiunea în a cărei săvârșire s-a implicat inculpatul este sancționată cu

pedeapsa alternativă a detențiunii pe viață.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul.

Prin

decizia penală nr. 184/A din 13 iunie 2012, Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpat și, admițând apelul procurorului, a desființat în parte sentința și

în fond, prin rejudecare, a condamnat pe inculpatul V.G.M. la 10 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat și deosebit de

grav, dispunând, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b), d), e) C.

pen., confiscarea de la inculpat a sumei de 30 lei, reprezentând valoarea

cuțitului folosit la săvârșirea faptei și menținerea celorlalte dispoziții ale

sentinței.

S-a apreciat, în considerentele

deciziei, că actele de violență de intensitate deosebită, cauzându-i victimei

leziuni multiple foarte grave, care i-au pus viața în primejdie, constituie

împrejurări din care rezultă că aceasta a suportat suferințe chinuitoare, ceea

ce pune în evidență cruzimea agresorului, astfel că în mod just a fost

schimbată încadrarea juridică dată prin rechizitoriu, reținându-se și

circumstanța agravantă specială prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.

În continuarea motivării, s-a

considerat fondată critica formulată de procuror referitor la individualizarea

pedepsei, apreciindu-se că aceasta este prea blândă în raport cu gradul de

pericol social deosebit de ridicat al faptei, cu natura ei și împrejurările în

care a fost comisă precum și cu urmarea produsă.

În ceea ce privește pedeapsa

accesorie, instanța de apel a subliniat că natura faptei săvârșite, ca și

ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului duc la concluzia unei

nedemnități în exercitarea drepturilor sale de natură electorală, părintești și

de a fi tutore sau curator, încât se impune să i se interzică, pe durata

executării pedepsei, drepturile prevăzute în art. 64 lit. a), b), d), e) C.

pen.

S-a mai învederat că, față de

conținutul dispozițiilor art. 118 alin. (1) lit. b) și alin. (4) C. pen., se

mai impune să fie confiscată de la inculpat suma de 30 lei, reprezentând

contravaloarea cuțitului de care s-a folosit la săvârșirea faptei.

S-a conchis că toate aceste

considerente impun admiterea apelului declarat de procuror și respingerea

apelului inculpatului, în sensul dispozitivului deciziei.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei decizii, invocându-se în sprijinul acestuia cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 10, pct. 14 și pct. 17 C.

proc. pen.

- În dezvoltarea primului motiv de

casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C.

proc. pen., s-a susținut că instanța de apel a respins cereri esențiale

formulate în apărarea inculpatului, care s-au referit la solicitarea de a fi

efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică spre a se stabili dacă

inculpatul a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei.

S-a subliniat că o atare cerere era

esențială pentru garantarea drepturilor inculpatului, deoarece putea influența

în mod evident soluția procesului.

Acest motiv de casare nu este

fondat.

În adevăr, în conformitate cu art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., constituie caz de casare atunci când „instanța

nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul

de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri

esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului”.

Invocând încălcarea cerințelor legii

în această privință, inculpatul recurent a restrâns critica sa la aspectul ce

se referă la nepronunțarea asupra unor cereri esențiale, concretizate în

solicitarea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice care să

stabilească dacă a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei.

Or, din examinarea cuprinsului

părții introductive a deciziei criticate, se constată, contrar celor susținute

prin acest motiv de casare, că instanța de apel s-a pronunțat motivat asupra

cererii de a se efectua proba menționată (fila 29 din dosarul nr. 22472/3/2011

și 1719/2012 al Curții de Apel București, secția a II-a penală).

Este de observat că, în această

privință, cererea formulată de apărătorul inculpatului de a se efectua

expertiza menționată s-a examinat în contradictoriu, cu care prilej

reprezentantul Ministerului Public, referindu-se la raportul de expertiză

medico-legală efectuat în cursul urmăririi penale, avizat de comisia superioară

medico-legală, precum și la celelalte înscrisuri medicale aflate la dosar, a

învederat că nu se impune suplimentarea probatoriilor în sensul solicitat.

La rândul ei, instanța de apel, așa

cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate, a respins această

cerere de probatorii cu motivarea că administrarea lor nu este utilă,

pertinentă și concludentă în raport de înscrisurile medicale aflate la dosar.

În atare situație, este evident că

instanța de apel s-a pronunțat în mod explicit și motivat asupra cererii de

probatorii la care se face referire în cadrul primului motiv de casare, încât

critica adusă hotărârii atacate prin acest motiv de casare urmează să fie

respinsă ca nefondată.

- Prin cel de al doilea motiv de

casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C.

proc. pen., s-a susținut că instanța de apel a dat o greșită încadrare juridică

faptei reținute în sarcina inculpatului, deoarece modalitatea concretă de

săvârșire a acesteia, prin loviri repetate, succesive, sub impulsul momentului

în care inculpatul le-a declanșat, exclud existența dorinței de a-i provoca

suferințe prelungite victimei, încât ipoteza agravantă prevăzută la lit. a) de

la art. 176 C. pen. este exclusă, iar încadrarea faptei într-o atare prevedere

de agravare este greșită.

Nici acest motiv de casare nu este

fondat.

Așa cum corect s-a subliniat în

considerentele deciziei atacate, actele de violență numeroase și de intensitate

deosebită, constând în aplicarea a cel puțin 33 lovituri puternice de cuțit,

cele mai multe producând leziuni profunde și în zone vitale, cu consecința

cauzării de suferințe mari și de durată victimei, pe lângă spaima la care a

fost supusă prin sălbăticia și duritatea incredibilă a atacului, ca și prin

durata lui prelungită mult în timp, impun aprecierea că inculpatul a săvârșit

fapta de tentativă la omor „prin cruzimi” în accepțiunea prevederii de la art. 176

alin. (1) lit. a) C. pen.

Așadar, fiind lipsită de orice

suport sustenabil afirmația făcută în cadrul acestei critici, formulată în

sensul că modul în care inculpatul a acționat ar exclude existența dorinței

sale de a produce suferințe prelungite victimei, urmează ca și cel de-al doilea

motiv de casare să fie respins ca nefondat.

- În fine, prin ultimul motiv de

casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., s-a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului este greșit

individualizată, fiind stabilită fără să se ia în considerare lipsa

antecedentelor penale, conduita sa anterioară de ansamblu bună, în familie și

societate, precum și poziția lui sinceră în tot cursul procesului penal.

Motivul de casare nu este fondat.

Examinarea considerentelor avute în

vedere de instanța de apel la reindividualizarea pedepsei, ca urmare a

admiterii recursului declarat de procuror, comparativ cu împrejurările evidente

de fapt, antecedentele inculpatului, situația lui personală, ca și poziția sa

pe parcursul procesului penal, impun concluzia că sancțiunea de 10 ani

închisoare, pe care urmează să o execute, reprezintă remediul strict necesar

pentru asigurarea reeducării sale.

În adevăr, trebuie observat că, în

raport cu ordinea criteriilor generale de individualizare reglementate în art. 72

alin. (1) C. pen., cele referitoare la limitele de pedeapsă fixate în partea

specială și la gradul de pericol social al faptei săvârșite cu prioritate față

de cele care privesc persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau

agravează răspunderea penală.

Or, pericolul social deosebit de

ridicat al infracțiunii săvârșite, natura faptei și împrejurările în care a

fost comisă, ca și urmarea gravă produsă, impuneau un neîndoielnic tratament

penal mai sever, pe care instanța de apel trebuia să-l aibă în vedere atât la

examinarea criticii aduse de procuror soluției primei instanțe, cât și la

reindividualizarea în concret a pedepsei.

Răspunzând acestor cerințe,

concomitent cu examinarea, în cadrul intimei lor convingeri și a trăsăturilor

ce privesc persoana inculpatului, precum și poziția lui procesuală, judecătorii

instanței de control judiciar din apel au stabilit, în suverana lor apreciere,

o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani închisoare, care nu apare excesivă

în raport cu toate dispozițiile legale incidente în cauză, ci, dimpotrivă, necesară

pentru asigurarea prevenirii generale și a reeducării inculpatului în raport cu

eficiența oferită de măsurile ce puteau fi luate față de el.

În consecință, fiind nefondat și cel

de al treilea motiv de casare, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie

respins, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat și

cu deducerea perioadei în care a fost reținut și arestat preventiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul V.G.M. împotriva deciziei penale nr. 184/A din 13 iunie

2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 5 octombrie 2010 la

11 septembrie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea

apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 11

septembrie 2012.