ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3136/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A.C. SA, a chemat în judecată pe pârâții P.C.A. și SC S.B. SRL, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4.874.238,47 RON, echivalentul a 1.338.267,66 euro cu titlu de penalități de întârziere datorate în baza contactului de lucrări de execuție din 1 iunie 2004. Susține reclamanta că în baza contractului încheiat, M.L. GmbH și SC S.B. SRL s-au obligat în solidar să plătească contravaloarea lucrărilor de antrepriză, iar ca urmare a unei novații încheiate la 3 mai 2005, pârâtul P.C.A. s-a obligat personal, în calitate de nou debitor, înlocuind pe M.L. GmbH, să plătească contravaloarea facturilor în sumă de 330.947,61 euro.

Tribunalul București, prin sentința comercială 2481 din 13 februarie 2009, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.C.A., a admis în parte acțiunea obligând pe pârâta SC S.B. SRL la plata sumei de 966.164,31 RON echivalentul sumei de 265.269,43 euro, a respins acțiunea împotriva pârâtului P.C.A. și a obligat pe pârâta SC S.B. SRL la 12.852,98 RON cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, în esență, că prin contractul de novațiune încheiat la 3 mai 2005 s-a reținut că facturile înaintate de către antreprenor sau furnizorii de materiale spre aprobare și plată, aprobate și acceptate la plată de M.L. GmbH să fie înmânate pârâtului P.C.A., care va efectua plata din contul său personal, mai puțin TVA; nu s-a convenit însă prin novație și obligația de plată a penalităților stabilite în contractul de execuție ci s-a realizat o delegație imperfectă.

A mai reținut Tribunalul că pârâta SC S.B. SRL nu se poate prevala de lipsa confirmării facturilor de către M.L. GmbH cât timp nu s-a formulat obiecțiuni din partea utilizatorului, iar prin sentința comercială nr. 10805 din 1 octombrie 2007, rămasă definitivă. Tribunalul București a dispus obligarea pârâților P.C.A. și SC S.B. SRL la plata sumei de 265.269,42 euro reprezentând contravaloarea facturilor pentru a căror plată au fost pretinse penalitățile de întârziere în prezenta cauză. Însă, deși penalitățile curg până la achitarea debitului principal, art. 4 din Legea nr. 469/2002 le limitează la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Curtea de Apel București, prin decizia comercială 441 din 10 noiembrie 2009, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei SC S.B.

SRL, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea și față de această pârâtă. Instanța de apel a reținut în esență, că în contractul de execuție de lucrări SC S.B. SRL avea calitatea de utilizator, iar facturile au fost emise de reclamantă beneficiarului, în calitate de finanțator al lucrărilor, obligația de plată revenind acesteia după încheierea actului adițional din aprilie 2005, în condițiile în care finanțatorul confirma facturile emise Cum dovada confirmării facturilor nu a fost făcută de pârâta M.L. GmbH, în sarcina pârâtei SC S.B. SRL nu s-a născut obligația de plată. Curtea de apel a considerat că emitenta unei hotărâri judecătorești prin care pârâții SC S.B. SRL și P.C.A.

au fost obligați la contravaloarea facturilor emise nu îndreptățește pe reclamantă la plata penalităților fără a pune în discuție noul raport obligațional, cum a fost reglementat de actul adițional și contractul de novațiune. În privința apelului reclamantei, instanța de apel a considerat că pârâtul P.C.A. și-a asumat obligația de plată în condițiile contractului de execuție, pentru facturile aprobate și primite de la finanțator fără însă a exista în sarcina acestuia obligația de plată a penalităților de întârziere, fără actul normativ să prevadă expres o clauză penală. Cu privire la plata integrală a penalităților, Curtea de Apel a reținut prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002 în vigoare la momentul încheierii contractului prin care totalul penalităților de întârziere nu poate depăși cuantumul sumei conform căreia sunt calculate.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit contractul de execuție de lucrări prin care pârâta SC S.B. SRL s-a obligat în solidar cu M.L. GmbH, lipsa confirmării facturilor nefiind o cauză de exonerare de plată a nici a societății comerciale, dar nici a pârâtului persoană fizică ce a recunoscut existența debitului. Mai susține recurenta că instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței comerciale nr. 10805/2007 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, a nesocotit prevederile contractuale care obligau atât pe utilizator, cât și pe beneficiar la plata facturilor, obligație solidară față de care era nerelevantă emiterea facturilor pe numele uneia dintre aceștia.

În privința neconfirmării facturilor, recurenta apreciază greșita interpretare a forței obligatorii a contractului și a executării cu bună credință a convențiilor, omisiunea confirmării nefiind exoneratoare de răspundere. Mai susține recurenta că în mod greșit a reținut instanța de apel lipsa obligației de plată a penalităților a pârâtului P.C.A., câtă vreme contractul de novație confirma prevederile contractului de execuție iar în art. 6, greșit interpretat de instanța de apel, se făcea referire la penalitățile de întârziere, pârâtului recunoscându-se un drept de retenție până la recuperarea integrală a sumelor plătite, penalități de întârziere și oricăror alte daune. Ultima critică formulată de recurentă, se referă la cuantumul penalităților, susținându-se că instanța de apel a concluzionat greșit asupra lipsei dispoziției exprese prin care cuantumul penalităților pot depăși debitul principal.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente ce se vor expune: Sub aspectul temeiului convențional al litigiului se rețin următoarele: Prin contractul de execuție de lucrări 348 din 1 aprilie 2004, s-a stabilit un raport tripartit între SC S.B. SRL în calitate de utilizator, M.L. GmbH în calitate de beneficiar și SC A.C. SA prin care executantul se obliga să execute, să finalizeze și să întrețină toate lucrările de construcții montaj pentru obiectivul de investiții iar beneficiarul și utilizatorul se obligau să plătească prețul (clauza 2.1. și 2.3. din contract). Modalitățile de plată au fost prevăzute în clauza 18.1 lit. e) din contract (dosar fond) care stipula că utilizatorul și beneficiarul au obligația de a efectua plata în termen de 7 zile de la primirea facturii, însoțită de situațiile de lucrări confirmate de reprezentantul utilizatorului.

Clauza 18.4 alin. (3) (dosar fond) prevedea că situațiile de plată lunare să fie confirmate de către utilizator sau beneficiar în termen de 2 zile lucrătoare de la predarea lor, iar divergențele să fie rezolvate de părți până cel târziu după 28 zile. Prin același act de voință, părțile au convenit asupra penalităților de întârziere clauza 22.2 prevăzând ca în cazul în care utilizatorul sau beneficiarul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la clauza 18.1 penalitățile de 0,5% pe zi de întârziere curg de la data scadenței până la data efectuării plății (dosar fond). În clauza 24, părțile au înțeles că în cazul cesiunii drepturilor și obligațiilor, acestora nu va exonera pe nicio parte de obligațiile asumate prin contract.

Prin actul adițional încheiat în aprilie 2005, s-a prevăzut, printre altele, modificarea clauzei 18.4 alin. (2) și (4), prin art. 5, care stipula ca plata facturilor confirmate de M.L. GmbH, în cazul în care acesta întârzie peste termenul contractual, să fie asigurată de SC S.B. SRL, urmând ca aceștia să-și regleze plățile și încasările. Totodată art. 2 din actul adițional menționează că celelalte clauze ale contractului nr. 348 din 1 aprilie 2004 care nu contravin prevederilor din actul adițional rămân valabile. Pe de altă parte, prin contractul de novațiune, încheiat la 3 mai 2005, pârâtul P.C.A., persoană fizică, în calitate de nou debitor, în temeiul prevederilor art. 1128 – art. 1137 C. civ., s-a obligat să efectueze din contul său personal plata facturilor aprobate și acceptate la plată de către M.L.

GmbH în conformitate cu prevederile contractului de execuție, mai puțin TVA [art. 2 lit. b), c), d) din contractul de novațiune – dosar fond]. Prevederile art. 6 din acest contract stabileau raporturile dintre debitori, P.C.A. beneficiind de un drept de retenție asupra construcției, până la data recuperării integrale a sumelor plătite, a penalităților de întârziere și a oricăror alte daune ce i s-au adus (dosar fond). Totodată contractul de novațiune a prevăzut expres în dispozițiile finale că acesta nu modifică clauzele contractului de execuție și actului adițional. În raport de aceste reglementări se vor stabili temeiurile răspunderii – contractuale. Specific novației subiective astfel încheiate, este alăturarea unui nou debitor, transformând astfel raportul juridic, prin adăugarea la cel preexistent a unui nou raport obligațional, astfel cum instanța de fond a remarcat.

Prin această delegație imperfectă debitorii inițiali nu sunt descărcați de obligația asumată față de delegatar, așa încât solidaritatea codebitorilor continuă să existe. Pe de altă parte, deși prin novație se stinge vechea obligație care este înlocuită cu una nouă, se constată că în mod expres părțile au prevăzut în dispoziția finală a contractului, că prin acesta nu se modifică clauzele contractului de execuție din 1 iunie 2004, anexele acestuia și actele sale adiționale. Explicit părțile au prevăzut că P.C.A. are un drept de retenție asupra construcției, pentru plățile făcute în contul M.L. GmbH între care, a menționat și penalitățile de întârziere și a oricăror daune i se aduce, prin neîndeplinirea de către M.L.

GmbH a obligațiilor din contractul de novație, din contractul de execuție sau din contractele încheiate cu furnizorii de materiale, echipamente și dotări. În mod greșit instanțele de fond au interpretat voința părților și au considerat lipsa calității procesuale pasive a pârâtului P.C.A., restrângând examinarea dispozițiilor contractului de novație la obligațiile asumate în art. 3. Fără o analiză sistematică a întregului contract, în raport de prevederile art. 982 C. civ., ale art. 6 și dispozițiile finale din contract, prin care nu au fost înlăturate prevederile clauzei 22 și prin care în mod expres s-a prevăzut dreptul noului debitor de a se regresa pentru penalitățile de întârziere plătite și calculate daune care-i sunt pricinuite de neîndeplinirea de către M.L.

GmbH a obligațiilor asumate, instanțele de fond au ajuns la concluzii nefondate. Instanța de apel pornind de la ipoteze greșite, în silogismul său, a nesocotit voința părților. Nu facturile emise de antreprenor formau obiectul confirmării de către reprezentantul utilizatorului, ci astfel cum prevederile clauzei 18.1 și 18.4 din contract stipulau, situațiile de lucrări și situațiile de plată lunare se confirmau de utilizator sau beneficiar. Pe de altă parte, evitând să analizeze raportul juridic și prin prisma prevederilor art. 970 C. civ., instanța de apel acceptă rediscutarea chestiunilor privind neconfirmarea situațiilor de lucrări. Apare cu evidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, a sentinței comerciale nr. 10805/2007 a Tribunalului București, debitul datorat de părți reprezentând neplata facturilor, așa încât discuția relativă la confirmarea sau nu a lucrărilor nu se mai poate antama.

Reluând chestiunea deja tranșată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractuale relativ la confirmarea facturilor de către M.L. GmbH ai asupra obligației solidare stabilită prin clauza 18.1 și 22.2 din contractul de execuție de lucrări. De altfel, este surprinzătoare o altă interpretare decât cea a solidarității codebitorilor în obligațiile comerciale, cu atât mai mult cu cât stipulațiile contractuale citate includeau utilizatorul sau beneficiarul obligați a face plata. În privința cuantumului penalităților instanțele s-au rezumat a aplica prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002, fără a analiza în ce măsură clauza 22 din contract avea sau nu o dispoziție care permitea calculul penalităților dincolo de cuantumul sumei asupra căreia se calcula.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 441 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, va casa decizia menționată și sentința comercială nr. 2481 din 13 februarie 2009 a Tribunalului București și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. În rejudecare, instanța de fond va stabili în raport cu prevederile contractului de novație în ce măsură noul debitor este solidar răspunzător de penalitățile de întârziere și totodată va stabili aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 în raport cu dispozițiile clauzei 22.4 din contract.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.C. SA București împotriva deciziei nr. 441 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia atacată și sentința comercială nr. 2481 din 13 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.