ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3136/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3136/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC A.C. SA, a chemat în judecată

pe pârâții P.C.A. și SC S.B. SRL, solicitând obligarea acestora la plata sumei

de 4.874.238,47 RON, echivalentul a 1.338.267,66 euro cu titlu de penalități de

întârziere datorate în baza contactului de lucrări de execuție din 1 iunie

2004.

Susține reclamanta că

în baza contractului încheiat, M.L. GmbH și SC S.B. SRL s-au obligat în solidar

să plătească contravaloarea lucrărilor de antrepriză, iar ca urmare a unei

novații încheiate la 3 mai 2005, pârâtul P.C.A. s-a obligat personal, în

calitate de nou debitor, înlocuind pe M.L. GmbH, să plătească contravaloarea

facturilor în sumă de 330.947,61 euro.

Tribunalul București,

prin sentința comercială 2481 din 13 februarie 2009, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului P.C.A., a admis în parte acțiunea

obligând pe pârâta SC S.B. SRL la plata sumei de 966.164,31 RON echivalentul

sumei de 265.269,43 euro, a respins acțiunea împotriva pârâtului P.C.A. și a

obligat pe pârâta SC S.B. SRL la 12.852,98 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut, în esență, că prin contractul de novațiune încheiat la 3 mai 2005 s-a

reținut că facturile înaintate de către antreprenor sau furnizorii de materiale

spre aprobare și plată, aprobate și acceptate la plată de M.L. GmbH să fie

înmânate pârâtului P.C.A., care va efectua plata din contul său personal, mai

puțin TVA; nu s-a convenit însă prin novație și obligația de plată a

penalităților stabilite în contractul de execuție ci s-a realizat o delegație

imperfectă.

A mai reținut Tribunalul

că pârâta SC S.B. SRL nu se poate prevala de lipsa confirmării facturilor de

către M.L. GmbH cât timp nu s-a formulat obiecțiuni din partea utilizatorului,

iar prin sentința comercială nr. 10805 din 1 octombrie 2007, rămasă definitivă.

Tribunalul București a dispus obligarea pârâților P.C.A. și SC S.B. SRL la

plata sumei de 265.269,42 euro reprezentând contravaloarea facturilor pentru a

căror plată au fost pretinse penalitățile de întârziere în prezenta cauză.

Însă, deși penalitățile curg până la achitarea debitului principal, art. 4 din

Legea nr. 469/2002 le limitează la cuantumul sumei asupra căreia sunt

calculate.

Curtea de Apel

București, prin decizia comercială 441 din 10 noiembrie 2009, a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtei SC S.B. SRL, a schimbat în parte sentința

în sensul că a respins acțiunea și față de această pârâtă.

Instanța de apel a

reținut în esență, că în contractul de execuție de lucrări SC S.B. SRL avea

calitatea de utilizator, iar facturile au fost emise de reclamantă

beneficiarului, în calitate de finanțator al lucrărilor, obligația de plată

revenind acesteia după încheierea actului adițional din aprilie 2005, în

condițiile în care finanțatorul confirma facturile emise Cum dovada confirmării

facturilor nu a fost făcută de pârâta M.L. GmbH, în sarcina pârâtei SC S.B. SRL

nu s-a născut obligația de plată.

Curtea de apel a

considerat că emitenta unei hotărâri judecătorești prin care pârâții SC S.B.

SRL și P.C.A. au fost obligați la contravaloarea facturilor emise nu

îndreptățește pe reclamantă la plata penalităților fără a pune în discuție noul

raport obligațional, cum a fost reglementat de actul adițional și contractul de

novațiune.

În privința apelului

reclamantei, instanța de apel a considerat că pârâtul P.C.A. și-a asumat

obligația de plată în condițiile contractului de execuție, pentru facturile

aprobate și primite de la finanțator fără însă a exista în sarcina acestuia

obligația de plată a penalităților de întârziere, fără actul normativ să

prevadă expres o clauză penală.

Cu privire la plata

integrală a penalităților, Curtea de Apel a reținut prevederile art. 4 din

Legea nr. 469/2002 în vigoare la momentul încheierii contractului prin care

totalul penalităților de întârziere nu poate depăși cuantumul sumei conform

căreia sunt calculate.

Împotriva deciziei

astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel a interpretat greșit contractul de execuție de lucrări prin care

pârâta SC S.B. SRL s-a obligat în solidar cu M.L. GmbH, lipsa confirmării

facturilor nefiind o cauză de exonerare de plată a nici a societății

comerciale, dar nici a pârâtului persoană fizică ce a recunoscut existența

debitului.

Mai susține recurenta

că instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței comerciale

nr. 10805/2007 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, a nesocotit

prevederile contractuale care obligau atât pe utilizator, cât și pe beneficiar

la plata facturilor, obligație solidară față de care era nerelevantă emiterea

facturilor pe numele uneia dintre aceștia.

În privința

neconfirmării facturilor, recurenta apreciază greșita interpretare a forței

obligatorii a contractului și a executării cu bună credință a convențiilor,

omisiunea confirmării nefiind exoneratoare de răspundere.

Mai susține recurenta

că în mod greșit a reținut instanța de apel lipsa obligației de plată a

penalităților a pârâtului P.C.A., câtă vreme contractul de novație confirma

prevederile contractului de execuție iar în art. 6, greșit interpretat de

instanța de apel, se făcea referire la penalitățile de întârziere, pârâtului

recunoscându-se un drept de retenție până la recuperarea integrală a sumelor

plătite, penalități de întârziere și oricăror alte daune.

Ultima critică

formulată de recurentă, se referă la cuantumul penalităților, susținându-se că

instanța de apel a concluzionat greșit asupra lipsei dispoziției exprese prin

care cuantumul penalităților pot depăși debitul principal.

Recursul este fondat

și va fi admis pentru următoarele considerente ce se vor expune:

Sub aspectul

temeiului convențional al litigiului se rețin următoarele:

Prin contractul de

execuție de lucrări 348 din 1 aprilie 2004, s-a stabilit un raport tripartit

între SC S.B. SRL în calitate de utilizator, M.L. GmbH în calitate de

beneficiar și SC A.C. SA prin care executantul se obliga să execute, să

finalizeze și să întrețină toate lucrările de construcții montaj pentru

obiectivul de investiții iar beneficiarul și utilizatorul se obligau să

plătească prețul (clauza 2.1. și 2.3. din contract).

Modalitățile de plată

au fost prevăzute în clauza 18.1 lit. e) din contract (dosar fond) care stipula

că utilizatorul și beneficiarul au obligația de a efectua plata în termen de 7

zile de la primirea facturii, însoțită de situațiile de lucrări confirmate de

reprezentantul utilizatorului. Clauza 18.4 alin. (3) (dosar fond) prevedea că

situațiile de plată lunare să fie confirmate de către utilizator sau beneficiar

în termen de 2 zile lucrătoare de la predarea lor, iar divergențele să fie

rezolvate de părți până cel târziu după 28 zile.

Prin același act de

voință, părțile au convenit asupra penalităților de întârziere clauza 22.2

prevăzând ca în cazul în care utilizatorul sau beneficiarul nu onorează

facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la clauza

18.1 penalitățile de 0,5% pe zi de întârziere curg de la data scadenței până la

data efectuării plății (dosar fond). În clauza 24, părțile au înțeles că în

cazul cesiunii drepturilor și obligațiilor, acestora nu va exonera pe nicio

parte de obligațiile asumate prin contract.

Prin actul adițional

încheiat în aprilie 2005, s-a prevăzut, printre altele, modificarea clauzei

18.4 alin. (2) și (4), prin art. 5, care stipula ca plata facturilor confirmate

de M.L. GmbH, în cazul în care acesta întârzie peste termenul contractual, să

fie asigurată de SC S.B. SRL, urmând ca aceștia să-și regleze plățile și încasările.

Totodată art. 2 din actul adițional menționează că celelalte clauze ale

contractului nr. 348 din 1 aprilie 2004 care nu contravin prevederilor din

actul adițional rămân valabile.

Pe de altă parte,

prin contractul de novațiune, încheiat la 3 mai 2005, pârâtul P.C.A., persoană

fizică, în calitate de nou debitor, în temeiul prevederilor art. 1128 – art. 1137

C. civ., s-a obligat să efectueze din contul său personal plata facturilor

aprobate și acceptate la plată de către M.L. GmbH în conformitate cu prevederile

contractului de execuție, mai puțin TVA [art. 2 lit. b), c), d) din contractul

de novațiune – dosar fond].

Prevederile art. 6

din acest contract stabileau raporturile dintre debitori, P.C.A. beneficiind de

un drept de retenție asupra construcției, până la data recuperării integrale a

sumelor plătite, a penalităților de întârziere și a oricăror alte daune ce i

s-au adus (dosar fond).

Totodată contractul

de novațiune a prevăzut expres în dispozițiile finale că acesta nu modifică

clauzele contractului de execuție și actului adițional.

În raport de aceste

reglementări se vor stabili temeiurile răspunderii – contractuale.

Specific novației

subiective astfel încheiate, este alăturarea unui nou debitor, transformând

astfel raportul juridic, prin adăugarea la cel preexistent a unui nou raport

obligațional, astfel cum instanța de fond a remarcat. Prin această delegație

imperfectă debitorii inițiali nu sunt descărcați de obligația asumată față de

delegatar, așa încât solidaritatea codebitorilor continuă să existe.

Pe de altă parte,

deși prin novație se stinge vechea obligație care este înlocuită cu una nouă,

se constată că în mod expres părțile au prevăzut în dispoziția finală a

contractului, că prin acesta nu se modifică clauzele contractului de execuție din

1 iunie 2004, anexele acestuia și actele sale adiționale.

Explicit părțile au

prevăzut că P.C.A. are un drept de retenție asupra construcției, pentru plățile

făcute în contul M.L. GmbH între care, a menționat și penalitățile de

întârziere și a oricăror daune i se aduce, prin neîndeplinirea de către M.L.

GmbH a obligațiilor din contractul de novație, din contractul de execuție sau

din contractele încheiate cu furnizorii de materiale, echipamente și dotări.

În mod greșit

instanțele de fond au interpretat voința părților și au considerat lipsa

calității procesuale pasive a pârâtului P.C.A., restrângând examinarea

dispozițiilor contractului de novație la obligațiile asumate în art. 3. Fără o

analiză sistematică a întregului contract, în raport de prevederile art. 982 C.

civ., ale art. 6 și dispozițiile finale din contract, prin care nu au fost

înlăturate prevederile clauzei 22 și prin care în mod expres s-a prevăzut

dreptul noului debitor de a se regresa pentru penalitățile de întârziere

plătite și calculate daune care-i sunt pricinuite de neîndeplinirea de către M.L.

GmbH a obligațiilor asumate, instanțele de fond au ajuns la concluzii

nefondate.

Instanța de apel

pornind de la ipoteze greșite, în silogismul său, a nesocotit voința părților.

Nu facturile emise de antreprenor formau obiectul confirmării de către

reprezentantul utilizatorului, ci astfel cum prevederile clauzei 18.1 și 18.4

din contract stipulau, situațiile de lucrări și situațiile de plată lunare se

confirmau de utilizator sau beneficiar.

Pe de altă parte,

evitând să analizeze raportul juridic și prin prisma prevederilor art. 970 C.

civ., instanța de apel acceptă rediscutarea chestiunilor privind neconfirmarea

situațiilor de lucrări.

Apare cu evidența

efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, a sentinței comerciale nr. 10805/2007

a Tribunalului București, debitul datorat de părți reprezentând neplata

facturilor, așa încât discuția relativă la confirmarea sau nu a lucrărilor nu

se mai poate antama. Reluând chestiunea deja tranșată printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, instanța de apel a interpretat greșit clauzele

contractuale relativ la confirmarea facturilor de către M.L. GmbH ai asupra

obligației solidare stabilită prin clauza 18.1 și 22.2 din contractul de

execuție de lucrări. De altfel, este surprinzătoare o altă interpretare decât

cea a solidarității codebitorilor în obligațiile comerciale, cu atât mai mult

cu cât stipulațiile contractuale citate includeau utilizatorul sau beneficiarul

obligați a face plata.

În privința

cuantumului penalităților instanțele s-au rezumat a aplica prevederile art. 4

din Legea nr. 469/2002, fără a analiza în ce măsură clauza 22 din contract avea

sau nu o dispoziție care permitea calculul penalităților dincolo de cuantumul

sumei asupra căreia se calcula.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 441 din 10

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, va casa decizia

menționată și sentința comercială nr. 2481 din 13 februarie 2009 a Tribunalului

București și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

În rejudecare,

instanța de fond va stabili în raport cu prevederile contractului de novație în

ce măsură noul debitor este solidar răspunzător de penalitățile de întârziere

și totodată va stabili aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 în

raport cu dispozițiile clauzei 22.4 din contract.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A.C. SA București împotriva deciziei nr. 441 din 10

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia

atacată și sentința comercială nr. 2481 din 13 februarie 2009 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, și trimite cauza spre rejudecare la

același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2010.