ÎCCJ, Decizia nr. 338/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 99 din 21 iunie 2001, Tribunalul Buzău a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat inculpata P.E., la 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. În baza art. 33 – 34, raportat la art. 35 C. pen., a contopit pedepsele aplicate și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A aplicat art. 71și 64 C. pen. Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a anulat actele false, respectiv 36 bilete la ordin și 36 file CEC, a obligat inculpata să plătească, cu titlu de despăgubiri, 2.438.490.468 lei către SC F. SA Râmnicu Sărat; 288.000.000 lei către SC V.P. SRL Craiova; 230.950.894 lei către SC M.I. SRL Brașov; 185.000.000 lei către SC A. SRL Brașov și a menținut sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatei, instituit prin ordonanța nr. 1792 din 19 septembrie 2000 a Inspectoratului de Poliție Județean Buzău și procesul-verbal din 21 septembrie 2000 a Poliției municipiului Râmnicu Sărat. Totodată, s-a dispus comunicarea sentinței, după rămânerea ei definitivă, în vederea înregistrării la Oficiul Registrului Comerțului Argeș.

S-a reținut că, în perioada noiembrie 1999 - mai 2000, inculpata P.E., în calitate de administrator al SC L.&J. SRL Pitești și contabil cu drept semnătură în bancă, a SC Y. SRL Pitești, unde administrator este P.J., soțul acesteia, în mod repetat, a emis 36 bilete la ordin și 36 file CEC, pentru a achita contravaloarea mărfurilor cumpărate de la SC F. SA Râmnicu Sărat, SC V.P. SRL Craiova, SC M.I. SRL Brașov și SC A. SRL Brașov, cunoscând că pentru valorificarea titlurilor de credit emise, nu dispune de provizia necesară în conturile bancare, cauzând în acest fel, prejudicii de 2.691.340.013 lei și, respectiv 3.960.314.635 lei. Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpata a declarat apel, invocând interpretarea eronată a probelor administrate, precum și a naturii juridice a faptelor comise, în mod greșit reținându-se caracterul penal al acestora.

Aceasta a susținut că emiterea biletelor la ordin nu poate constitui în sine o manoperă dolosivă care să se înscrie în ipoteza infracțiunii de înșelăciune. Pe de altă parte, faptele constând în emiterea de cec-uri în perioada de interdicție bancară nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. În concluzie, aceasta a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și pronunțarea achitării, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. pen. Totodată, susținând lipsa intenției de inducere în eroare, inculpata a solicitat, în subsidiar, achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. De asemenea, în cazul nereținerii motivelor invocate, inculpata a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor, în infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934.

În subsidiar, inculpata a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia. Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia penală nr. 402 din 12 septembrie 2001, a admis apelul declarat de inculpată, a descontopit pedeapsa rezultantă, a făcut aplicarea art. 74 și 76 C. pen., a condamnat inculpata, la două pedepse de câte 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., a recontopit pedepsele și a dispus ca inculpata P.E. să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt, iar încadrarea juridică este legală.

Singurul motiv apreciat ca fiind întemeiat, este cel privind individualizarea pedepsei, instanța de fond nedând eficiența cuvenită împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, constând în sinceritatea dovedită de inculpată pe parcursul procesului penal, lipsa antecedentelor penale, faptul că are un copil minor de întreținut și, mai ales, faptul că este grav bolnavă. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu referire la greșita reținere a circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatei, precum și inculpata, care a susținut nelegalitatea hotărârilor atacate, decurgând din neîncuviințarea administrării probei cu expertiză contabilă.

Prin decizia nr. 4342 din 15 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursurile, ca nefondate, apreciind că situația de fapt a fost corect reținută de instanțe, în baza materialului probator administrat, vinovăția inculpatei fiind dovedită pe deplin, iar pedeapsa a fost judicios individualizată. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 teza 1 și pct. 7 C. proc. pen. S-a susținut că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., în sensul inexistenței relei credințe.

Ca atare, fapta săvârșită de inculpată întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, modificată prin Legea nr. 83/1994. S-a mai susținut că fapta de emitere a 36 bilete la ordin, fără ca la scadență să existe banii necesari acoperirii lor, având caracter civil și în lipsa dovedirii activității de inducere în eroare a societăților comerciale, cu care se afla în relații comerciale, în mod greșit a fost încadrată în dispozițiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., în loc de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1994. În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate, achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, în infracțiunea de emitere de cecuri fără disponibil la tras, prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., rejudecarea cauzei în aceste limite și în funcție de sancțiunea aplicată, să se dea eficiență dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 543/2002. Examinând cauza, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., cu referire la art. 414 1 alin. (1) din același cod, se constată următoarele: I. Cu privire la încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără disponibil în cont. Potrivit art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, modificată, se pedepsește cu amendă sau cu închisoare de la 6 luni, până la un an, în afară de cazul când fapta constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă, „oricine emite un cec, fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut”. De reținut, că textul menționat a rămas neschimbat de la data adoptării legii, la data de 1 mai 1934, dispoziția nefăcând obiectul modificărilor și completărilor operate prin O.G.

nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994, de modificare a Legii nr. 58/1934 și Legii nr. 59/1934. Totodată, art. 215 alin. (4) C. pen., sub denumirea marginală „Înșelăciunea”, dispune în sensul că „emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului, de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2)”.

Existența unui concurs de texte, prezentând identitate sub aspectul valorii ocrotite, cu referire la proprietate, corespunzător art. 1 C. pen., și la relațiile sociale ce se formează în raporturile comerciale în jurul acestei valori, precum și elementului material al laturii obiective a conținutului constitutiv alternativ al infracțiunii, cu referire la emiterea unui cec fără disponibil în cont sau a unor operațiuni în cont având drept consecință diminuarea acestuia sub limita aptă a asigura onorarea cecului emis de trăgător, pune problema încadrării juridice corecte, a stabilirii concordanței depline între fapta concretă săvârșită și norma penală specială care încriminează acea faptă. Sub un prim aspect, dificultatea încadrării juridice este generată de faptul că ambele texte privesc aceeași acțiune interzisă, cu referire la condițiile emiterii cecului, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934.

Astfel, potrivit textului menționat, emiterea cecului se bazează pe o acoperire, reprezentând o sumă aflată într-un cont bancar și pe convenția dintre bancă și trăgător. Din modul de redactare a art. 3 din legea cecului, rezultă că acoperirea cecului emis de trăgător trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiția anteriorității, în raport cu data emiterii cecului, a suficienței, în raport cu cuantumul sumei ce urmează a fi plătită, a disponibilității, în sensul de a fi lichidă și exigibilă în raportul juridic dintre client și bancă, precum și cea a irevocabilității, cu referire la obligația trăgătorului, de a menține acoperirea la dispoziția posesorului cecului, până la încasarea cecului sau, eventual, până la prescrierea titlului de credit.

Or, încadrarea juridică corectă apare ca deosebit de importantă, în raport cu împrejurarea că, numai cu îndeplinirea acestei condiții, se asigură desfășurarea represiunii penale în limitele legii și, totodată, este îndeplinită și funcția încadrării juridice, de garanție a respectării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor. În acest sens, limitele de pedeapsă prevăzute în normele încriminatoare menționate, semnificativ diferite, relevând un pericol social abstract distinct, nu au aptitudinea de a constitui criteriu pentru operațiunea de stabilire a încadrării juridice a faptei.

Sintagma „afară de cazul când faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”, folosită de legiuitor în art. 84 din Legea nr. 59/1934, în raport cu care s-ar putea concluziona în sensul subsidiarității textului din legea cecului, față de norma cuprinsă în art. 215 alin. (4) C. pen., constituie temei pentru încadrarea juridică a faptei, exclusiv prin prisma constatării întrunirii condițiilor de aplicare a acestuia din urmă, așa încât nici aceasta nu poate constitui un unic criteriu, cu referire la aspectul examinat. Drept urmare, sub aspectul examinat, soluția este dată de interpretarea textelor menționate, în raport cu forma propozițională care identifică înțelesul voit de legiuitor, prin stipularea unor condiții suplimentare de angajare a răspunderii penale, prin încadrarea faptei, în dispozițiile art. 215 alin. (4) C. pen.

Astfel, ambele texte au în vedere cerința imperativă a acoperirii cecului, stabilită prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, care nu poate fi eludată de părți. Eludării acestei cerințe se opune caracterul imperativ al normei menționate, precum și faptul că cecul nu reprezintă un instrument de garantare a creanțelor, lăsat în conținutul său la latitudinea părților, ca în cazul altor acte juridice. Mai mult, această eludare este în mod firesc sancționată în condițiile, după caz, a uneia dintre cele două norme penale menționate, față de faptul că prin lege a fost stabilită posibilitatea garantării creanțelor, în cazul în care părților convin să accepte tranzacția în alte condiții, decât cele stabilite prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, prin utilizarea variantei biletului la ordin, care nu prezintă restricții legale, în sensul preconstituirii provizionului.

Condițiile suplimentare înscrise în art. 215 alin. (4) C. pen., față de cele înscrise în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, care identifică înțelesul voit de legiuitor, cu referire la încadrarea juridică în unul din textele menționate, privesc săvârșirea faptei „ în scopul arătat în alin. (1)” al art. 215 C. pen. și „ dacă s-a pricinuit o pagubă, posesorului cecului”.

Ca atare, în toate situațiile, emiterea unui cec fără acoperirea necesară, constituie infracțiune, cu următoarele distincții, sub aspectul încadrării juridice: - emiterea unui cec, fără a avea la tras disponibil suficient acoperirii acestuia, constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, dacă această situație a fost cunoscută și acceptată de beneficiar; - emiterea unui cec fără acoperirea bancară necesară, în scopul arătat în art. 215 alin. (1) C. pen., privind „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată, a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase, a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul, un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului ” , constituie infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen.

În consecință, pentru legala încadrare juridică a faptei de emitere a unui cec fără asigurarea anticipată a disponibilului în cont, necesar pentru acoperirea acestuia, urmează a se stabili, în raport cu probatoriul administrat, dacă neîndeplinirea acestei condiții a fost cunoscută de beneficiarul efectului de comerț menționat, caz în care fapta comisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de pericol prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din legea cecului, sau dacă neîndeplinirea acestei condiții este rezultatul inducerii intenționate în eroare a beneficiarului cecului, în scopul particularizat de art. 215 alin. (1) C. pen., de esența infracțiunii de înșelăciune dacă s-a produs o pagubă, caz în care fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii împotriva patrimoniului prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen.

Or, probatoriul administrat în cauză se constată a fi insuficient, acesta neavând aptitudinea de a clarifica elementele menționate, singurele apte a realiza stabilirea naturii juridice a răspunderii și încadrarea juridică corectă a faptelor reținute în sarcina inculpatei. 2. Cu privire la fapta de emitere de bilete la ordin, fără ca la data scadenței acestora, contul bancar al emitentului să fie alimentat cu fondurile bănești necesare acoperirii obligației de plată asumate. Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 58/1934, reprezentând o repetare a dispozițiilor art. 1 din același act normativ, cu diferențierile impuse de structura acestuia, biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul, în calitate de debitor, se obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă determinată, la locul și scadența arătate.

Ca atare, condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească un bilet la ordin, sunt cele privitoare la cambie, deosebirea constând în faptul că în acesta din urmă nu va figura numele trasului și că biletul la ordin nici nu va putea fi acceptat. În speță, supusă examinării este promisiunea necondiționată a inculpatei, de a plăti sumele determinate, corespunzătoare creditului documentar stabilit prin emiterea unor bilete la ordin, în raport cu dispozițiile art. 104 pct. 2 din Legea nr. 58/1934. Este de reținut că, urmare a unor excese comise în practica ordinelor de plată, ca și în cea privind emiterea cecurilor fără acoperire de altfel, au fost emise norme privind decontările unor astfel de titluri, de către Banca Națională a României.

Totodată, în raport cu latura obiectivă a excesului menționat, fapta, în condiții determinate, excede ilicitului civil și intră sub incidența normelor penale. Astfel, natura civilă este dată de împrejurarea că, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu, biletului la ordin îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 58/1934, privitoare la gir, scadență, plată, acțiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată și protest. Natura penală a faptei, aptă a afecta patrimoniul și relațiile sociale ce se formează în jurul acestei valori în raporturile comerciale, este atrasă de săvârșirea acesteia, cu intenția directă de inducere în eroare a beneficiarului plății, în scopul prevăzut de art. 215 alin. (1) C. pen.

Este adevărat că cel care intră în raporturi cu caracter patrimonial, trebuie să fie diligent, să procedeze cu toată grija și atenția, pentru ca interesele sale să nu fie vătămate, uzând de toate mijloacele și instrumentele de protecție puse la dispoziție de Legea nr. 58/1934 și legislația comercială incidentă. Însă, pentru formarea și desfășurarea nestânjenită a relațiilor cu caracter patrimonial, deci și a raporturilor comerciale, este necesară o anumită bună credință a părților, reglementată ca obligație legală prin art. 970 C. civ., cu referire la art. 948 pct. 2, art. 953 și urm. din același cod.

Pentru a pune la adăpost persoana de bună credință, de pagubele care i-ar putea fi pricinuite acesteia, ca urmare a inducerii în eroare, legiuitorul a incriminat infracțiunea de înșelăciune în convenții, între altele, prin art. 215 alin. (3) C. pen., care privește fapta de inducere sau de menținere în eroare, cumulativ sau alternativ, cu ocazia încheierii sau executării unui contract, constând în inducerea acelei reprezentări false a realității, în lipsa căruia contractul nu ar fi fost, după caz, încheiat sau executat.

Așadar, fapta de a emite un bilet la ordin pentru onorarea căruia la scadență nu există disponibilitățile bănești necesare efectuării plății, are natură civilă sau penală, după caz, în măsura stabilirii folosirii sau nefolosirii de manopere dolosive față de creditorul obligației de plată, într-unul din cele două momente avute în vedere de legiuitor, respectiv cel al asumării obligației la încheierea contractului și/sau neexecutării obligației de plată contractual asumate. Cum, însă, atitudinea psihică a subiectului activ al infracțiunii de înșelăciune, respectiv voința de a săvârși fapta și conștiința caracterului și urmărilor acesteia, ca temei al imputabilității intrând sub incidența legii penale, nu pot fi stabilite ca atare, acestea urmează a fi constatate deductiv din mijloacele de probă administrate, privitoare la comiterea faptei, cu referire la emiterea biletului la ordin, prin raportare la obligația legală de a asigura acoperirea la scadență.

Or, sub acest aspect, constituie probe pertinente, în raport cu obligațiile legal stabilite pentru comercianți, privitoare la activitatea documentară, bugetul de venituri și cheltuieli și programul fluxurilor financiare. Tot probe directe în stabilirea bunei sau relei-credințe constituie și contractele încheiate, graficele de livrare, modalitatea și termenele de plată, în raport cu care se pot stabili sumele previzionate a exista în cont în viitor, care se raportează la data stabilită ca scadență a plății biletului la ordin. Evident, că pot fi administrate și oricare alte mijloace de probă reglementate de legea procesuală, îndeplinind condițiile de admisibilitate, cenzurate, însă, corespunzător posibilității afectării valorii informative, a adevărului, de conivențe ulterioare săvârșirii inducerii în eroare.

Așadar, fapta de a emite un bilet la ordin, fără ca la scadență să existe în contul emitentului, disponibilități bănești suficiente pentru onorarea obligației de plată, are caracter civil sau penal, funcție de caracterul previzibil a lipsei sumei necesare acoperirii plății promise, caz în care beneficiarul ordinului de plată a fost indus în eroare, sau fortuit, cu referire la aceeași sumă, din cauze independente de activitatea emitentului, caz în care nu este îndeplinită condiția ce ține de esența infracțiunii de înșelăciune, în oricare din formele acesteia. Or, din actele și lucrările dosarului se constată că nici sub acest din urmă aspect, situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită. O cauză se apreciază că a fost soluționată în fond, corespunzător dispozițiilor art. 1 C. proc.

pen., numai atunci când instanța a stabilit corect starea de fapt, a stabilit și aplicat normele incidente, pronunțând, cu referire la cauză, o hotărâre de condamnare corespunzătoare, apreciind în baza unui probatoriu complet, specific normei incriminatoare, asupra existenței faptei intrând sub incidența ilicitului penal, încadrării juridice legale și proporționalizând judicios riposta socială, în raport cu criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen., de natură a satisface scopul și funcțiile acesteia, determinate de art. 52 din același cod. Aceste deziderate ale soluționării cauzei, corespunzător principiilor procesului penal statuate în Codul de procedură penală, se constată a fi nesatisfăcute în cauză.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414 1 C. proc. pen., cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. c) din același cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunțate în cauză și va trimite dosarul, Tribunalului Buzău, în vederea rejudecării cauzei. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond va dispune efectuarea unei expertize, în vederea lămuririi împrejurărilor săvârșirii faptelor comise de inculpată, sub aspectele anterior arătate. Totodată, instanța de fond va dispune administrarea oricăror altor probe, apreciate ca fiind apte a lămuri faptele deduse judecății, a duce la aflarea adevărului și la legala soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința penală nr. 99 din 21 iunie 2001, a Tribunalului Buzău, secția penală, decizia penală nr. 402 din 12 septembrie 2001, a Curții de Apel Ploiești, secția penală și decizia nr. 4342 din 15 octombrie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpata P.E. Trimite dosarul, Tribunalului Buzău, în vederea rejudecării cauzei. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2004.