ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2281/2010

Asupra recursului de față în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 38 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara M.G.M.G. împotriva rezoluției din 21 august 2009 dată în Dosarul nr. 954/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. S-au reținut, în esență, următoarele: Prin rezoluția din 21 august 2009, dată în Dosarul nr. 954/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocatul P.l., pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., reținându-se, din verificările efectuate, că fapta reclamată nu există, pentru următoarele motive: Din verificările efectuate, a rezultat că la data de 20 februarie 2006, a fost încheiat contractul de asistență juridică între Cabinetul Individual de Avocatură l.P.

și petenta M.G.M.G., având ca obiect acordarea de asistență juridică și reprezentare în Dosarul nr. 20775/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Potrivit art. 2 din contract, onorariul convenit de părți a fost în cuantum de 500 lei, iar la art. 5 din contract (alte clauze) se stipula faptul că "în cazul unei decizii judecătorești favorabile, clienta va ceda 12 % onorariu din valoarea imobilului către Cabinet Individual de Avocatură l.P., în bani sau în natură". Ulterior, pe parcursul judecării cauzei ce a avut ca obiect contestație la executare, petenta a formulat o cerere de înscriere în fals cu privire la contractul de asistență juridică, indicând ca autor al falsului pe avocatul P.l., care ar fi completat mențiunile stipulate la art. 5 din contract ulterior datei de 20 februarie 2006, când a semnat înscrisul la rubrica "client". În susținerea acuzațiilor, petenta a precizat că nu a fost niciodată de acord să achite avocatului un onorariu de 12% din valoarea imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât acesta a avut o contribuție minoră la câștigarea procesului, în contextul în care motivele de recurs și concluziile scrise fuseseră redactate de fostul său apărător și că nu a primit primul exemplar al contractului, fiind avizată cu privire la inserarea clauzei abia după notificarea sa prin executorul judecătoresc în acest sens.

În urma verificărilor efectuate, a rezultat că decizia instanței supreme, în fața căreia a fost asistată de avocatul l.P., a fost favorabilă petentei, care a fost pusă în posesia imobilului, pe care ulterior l-a înstrăinat cu suma de 260.000 euro. Din depoziția avocatului P.l., s-a reținut că toate aspectele legate de obiectul dosarului, de mandatul său de reprezentare, onorariul fix și onorariul de succes au fost discutate chiar înainte de încheierea contractului, cuantumul acestuia fiind stabilit în considerarea faptului că a fost achitat un onorariu fix modic, de 500 lei. Din actele premergătoare a mai rezultat că petenta i-a achitat avocatului suma de 1800 euro, în temeiul contractului de asistență juridică încheiat la 20 februarie 2006, sumă pe care avocatul a explicat-o ca reprezentând un procent din suma de 13.000 euro, obținută cu titlu de avans la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului.

Prin raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de specialiștii din cadrul I.G.P. - Institutul de Criminalistică, s-a concluzionat, în esență, că spectrele substanțelor scripturale cu care au fost executate mențiunile de la art. 5 din contract sunt asemănătoare cu cele ale substanțelor scripturale cu care au fost executate celelalte rubrici ale contractului și că nu se poate stabili dacă mențiunile în litigiu au fost completate anterior sau ulterior datei de 20 februarie 2006. Cu privire la acest ultim aspect, s-a comunicat că nu se dispune de criterii științifice pentru a stabili data întocmirii, vechimea unui act, în raport cu modificările în timp ale materialelor de scriere, care nu pot fi cuantificate printr-un model matematic din cauze ce țin de diversitatea factorilor externi și interni care intervin în timpul păstrării unui document.

Prin rezoluția din 30 decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 1993/11-2/2009 a procurorului general, a fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală și temeinică. Prin plângerea depusă la instanță, petiționara a criticat soluția de neîncepere a urmăririi penale. Instanța de fond, prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată, plângerea petiționarei, reținând, în esență, că actele premergătoare efectuate în cauză nu confirmă susținerile petentei, referitoare la falsificarea contractului de asistență juridică de către avocat, prin adăugarea ulterioară semnării acestuia, a clauzei de plată a unui onorariu de 12 % în situația obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile.

S-a reținut că singurul mijloc de probă obiectiv care ar fi avut șanse mari de a adovedi existența faptei reclamate, raportul de constatare tehnico-științifică, nu confirmă acuzația petentei, ci concluzionează că nu se poate stabili dacă mențiunile în litigiu au fost completate anterior sau ulterior datei de 20 februarie 2006 și că nu există criterii științifice pentru a stabili data întocmirii unui act, în raport cu modificările în timp ale caracteristicilor fizico-chimice ale substanțelor scripturale, precum și ale suportului de hârtie. În privința acestui mijloc de probă, au fost respinse criticile aduse de petentă, referitoare la participarea unui expert-parte la efectuarea constatării tehnico-științifice și la posibilitatea de a face obiecțiuni la acest raport, cu motivarea că au fost respectate prevederile legale în materie.

S-a mai reținut că nici depoziția martorului D.M., care a fost de față la încheierea contractului de asistență juridică nu întărește afirmațiile petentei cu privire la modul de completare a acestui înscris. În schimb, apărările intimatului avocat sunt credibile, întrucât se coroborează cu fapte și împrejurări rezultate din actele premergătoare. Astfel, este de presupus în mod rezonabil că onorariul fix stipulat la art. 2 din contract a fost în cuantum de 500 lei, o sumă modică ce nu ar fi putut acoperi costurile reale ale contractului încheiat de părți. În al doilea rând, imediat după încheierea de către petentă a antecontractului de vânzare-cumpărare privind imobilul redobândit în urma procesului de revendicare, aceasta a achitat avocatului P.l.

suma de 1800 euro, care, în urma unui simplu calcul matematic, se observă că reprezintă tocmai un procent de 12 % din suma de 15 000 euro, pe care petenta a încasat-o cu titlu de avans la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare. S-a mai reținut că toate celelalte aspecte de nelegalitate a contractului de asistență juridică și reprezentare, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 135 din Legea nr. 51/1995 privind Statutul profesiei de avocat, prin instituirea nepermisă a unui pact de „quata litis", nu prezintă nici o relevanță pentru dovedirea infracțiunii de fals, ele putând fi eventual valorificate prin intermediul altor mijoace procesuale, prevăzute de aceeași lege. Pentru aceste motive, s-a concluzionat că nu există motive de începere a urmăririi penale față de intimatul P.l.

Împotriva sentinței a declarat recurs petiționara, pe care l-a motivat în scris la filele 12-16 din dosar. Recursul declarat de petiționară împotriva sentinței este nefondat. Din actele premergătoare efectuate, rezultă, într-adevăr, că activitatea avocatului intimat a fost efectuată în temeiul unui contract de asistență juridică încheiat conform dispozițiilor legale, susținerea petentei referitoare la clauza inserată ulterior încheierii contractului nefiind confirmată de verificările efectuate în cauză. Astfel, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, susținerile petentei au fost infirmate de concluziile raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de specialiștii din cadrul I.G.P.

- Institutul de Criminalistică, care a concluzionat, în esență, că spectrele substanțelor scripturale cu care au fost executate mențiunile de la art. 5 din contract sunt asemănătoare cu cele ale substanțelor scripturale cu care au fost executate celelalte rubrici ale contractului și că nu se poate stabili dacă mențiunile în litigiu au fost completate anterior sau ulterior datei de 20 februarie 2006. Totodată, s-a reținut că nu se dispune de criterii științifice pentru a stabili data întocmirii, vechimea unui act, în raport cu modificările în timp ale materialelor de scriere, care nu pot fi cuantificate printr-un model matematic din cauze ce țin de diversitatea factorilor externi și interni care intervin în timpul păstrării unui document.

De asemenea, acuzațiile petentei nu sunt susținute nici de împrejurările din care a rezultat că onorariul fix stabilit în contractul de asistență juridică, reprezenta o sumă modică, în raport cu activitatea juridică pe care urma să o efectueze avocatul și nici de faptul că petenta i-a achitat avocatului suma de 1800 euro, sumă care reprezintă un procent de 12 % din suma de 13.000 euro, obținută cu titlu de avans la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului. În ce privește criticile petiționarei, referitoare la efectuarea unei expertize tehnico-științifice asupra clauzei înscrise în contractul de asistență juridică, acestea nu pot fi primite. Urmare sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca în virtutea principiilor rolului activ și al oficialității, să îndeplinească toate actele necesare soluționării plângerii cu care a fost investit.

În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare. În cadrul acestei faze exterioare procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în cauză, dispozițiile procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conținutul plângerii. Drept urmare, singurul mijloc de probă, prin care puteau fi verificate susținerile petentei în faza actelor premergătoare îl reprezenta constatarea tehnico-științifică. Organul de urmărire penală putea dispune efectuarea unei expertize, numai în situația în care ar fi fost începută urmărirea penală și raportul tehnico-științific nu era complet sau concluziile acestuia nu erau precise.

Așa fiind, critica referitoare la neefectuarea expertizei, imposibilitatea participării unui expert parte și formulării de obiecțiuni nu este întemeiată, întrucât în cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se administrează probe. De altfel, așa cum a reținut și prima instanță, nemulțumirile oricărei persoane referitoare la prestația avocaților pot fi invocate în condițiile Legii nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, la baroul din care aceștia fac parte, fiind prevăzute sancțiuni specifice acestei profesii liberale. În raport de considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționara M.G.M.G.

împotriva sentinței penale nr. 38 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petiționară M.G.M.G. împotriva sentinței penale nr. 38 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2010.