ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 357/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 357/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului penal de față,

constată următoarele:

Prin încheierea din 1 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori,

s-a luat act că inculpatul N.F.A. nu insistă în cererea de liberare sub control

judiciar formulată.

S-a respins, ca nefondată, cererea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen. formulată de inculpatul N.F.A., personal,

cât și prin apărătorul său ales.

În baza dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a menținut

starea de arest preventiv a inculpatului N.F.A în prezent deținut în

Penitenciarul Botoșani.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin încheierea ședinței Camerei de

Consiliu nr. 159 din 26 august 2011 dată în dosarul nr. 11044/86/2011,

Tribunalul Suceava, însușindu-și propunerea Ministerului Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul Suceava, în baza art. 149

1

alin. (10) C. proc.

pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus arestarea

preventivă a inculpatului N.F.A., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

la viol prev. de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (3) teza

I

C. pen.,

pe o durată de 29 zile începând cu

data de 26 august 2011 și până la data de 23 septembrie 2011, inclusiv și

emiterea, de urgență, a mandatului de arestare preventivă pe numele său.

Dându-se o astfel de rezolvare juridică s-a reținut, în esență de către

judecătorul investit cu soluționarea propunerii că sunt îndeplinite cerințele

prev. de art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe și indicii temeinice

din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit

infracțiunea pentru care era la acel moment cercetat, și întrunite cumulativ

condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la limitele de

pedeapsă prevăzute de lege și la pericolul concret pentru ordinea publică pe

care l-ar prezenta odată aflat în stare de libertate.

Ulterior, prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 505/P/2009 din 09 septembrie

2011, inculpatul N.F.A., a fost trimis în judecată, solicitându-se tragerea lui

la răspundere penală sub aspectul săvârșirii în concurs a infracțiunilor de: tentativă

la infracțiunea de viol prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 197 alin. (1) și

(3) teza

I

C. pen., violare de domiciliu prev. de

art. 192 alin. (1) C. pen. și două infracțiuni de lovire sau alte violențe

prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 180 alin. (1)

1

C. pen.,

acuzațiile aduse constând în aceea că,

în dimineața zilei de 23 august 2011, aflându-se într-o stare avansată de

ebrietate, a pătruns fără drept în curtea și locuința părților vătămate G.D. și

N.I.V. (concubini),

in l-a mușcat de ceafă

pe N.I.V.

cauzându-i leziuni ce au

necesitat pentru vindecare l-2 zile îngrijiri medicale, a luat-o cu

forța

și împotriva voinței ei, din același imobil, pe minora G.C.I. în vârstă de 12

ani și a dus-o la locuința soților C.G. și C.V. (în

vârstă de 81 și respectiv 82 de ani - bunicii săi), unde a încercat să

o violeze. Activitatea

infracțională a inculpatului a fost întreruptă de

intervenția bunicului său, C.G.

, care a și

sunat la Serviciul de Urgență 112 pentru a solicita intervenția organelor

de poliție, motiv pentru care nepotul său -

inculpatul N.F.A. l-a lovit

până a căzut în stradă după care l-a mai

lovit și cu piciorul.

Prin același act

de sesizare a instanței s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de inculpatul

N.F.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau

alte violențe

prev. de art. 180 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză lipsește plângerea

prealabilă a persoanei vătămate.

La înregistrarea dosarului, instanța

s-a conformat disp. art. 300 C. proc. pen. și, după deliberare, prin încheierea

ședinței Camerei de Consiliu din data de

16

septembrie 2011, constatând legală și temeinică măsura arestării preventive

luată față de sus-numitul a menținut-o, considerând că subzistă temeiurile care

au determinat privarea lui

de libertate, soluție confirmată de către

instanța de cenzură, în acest sens fiind

pronunțată

decizia penală nr. 862 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava.

Ulterior prin

încheierea din data de 31 octombrie 2011 a Tribunalului Suceava, pentru

aceleași motive, a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului,

măsură menținută și prin sentința penală nr. 192/06.12.2011 pronunțată de

aceeași instanță, în

baza

art. 350 alin. (1) C. proc. pen.

Prin sentința

penală sus menționată, inculpatul N.F.A. a fost

condamnat la pedeapsa de 7 ani

închisoare, cu titlu de pedeapsă principală, și 5 ani

interzicerea

drepturilor, prev. de art. 64 alin. (1) teza a

II

a și lit. b) C.

pen., cu titlu de

pedeapsă

complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol, prev. de

art. 20 rap. la art. 197 alin. (1)

,

(3) teza

I

C. pen. (fapta din 23 august 2011),

parte vătămată

fiind minora G.C.I., pedeapsă

la care s-a adăugat pedeapsa rezultantă de

6 luni închisoare, prin aplicarea disp. art. 83 C. pen., relativ la

revocarea suspendării

condiționate a

executării pedepselor aplicate prin sentințele penale nr. 394 din 14 iunie 2011

și nr. 252 din 27 aprilie 2010 ale Judecătoriei Rădăuți, rămase definitive prin

nerecurare la data

de 05 iulie 2011,

respectiv 18 mai 2010 și a prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., urmând ca

acesta să execute în final, în regim de

penitenciar, 7 ani și 6 luni închisoare, cu titlu de

pedeapsă

principală, și 5 ani interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. (1) teza

a

II

a și lit. b) C. pen., cu titlu de

pedeapsă complementară.

Împotriva

hotărârii pronunțate de Tribunalul Suceava a declarat apel inculpatul N.F.A., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Verificând

legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, instanța a

constatat că temeiul juridic în baza

căruia s-a menținut până în prezent măsura preventivă luată față de inculpat,

respectiv cel prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă.

Conform art. 300 C.

proc. pen. „/a cauzele în care inculpatul este

arestat, instanța legal sesizată,

este datoare sa verifice în cursul judecății, legalitatea și temeinicia

arestării preventive, procedând potrivit art. 16.

"Dacă

instanța constată că

temeiurile

care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri

noi care să justifice privarea de libertate,

dispune, prin încheiere, revocarea arestării

preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când

instanța constată că

temeiurile care

au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că

există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, instanța menține, prin încheiere

motivată, arestarea

preventivă.

Procedând în sensul normelor legale

anterior menționate, Curtea a analizat în acest cadru procesual aceleași

temeiuri care au determinat privarea de libertate a inculpatului, respectiv

cele prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

constatând că ele își păstrează caracterul actual

și stringent, măsura arestării preventive înscriindu-se în coordonatele de

legalitate și temeinicie și că se justifică menținerea în

continuare a

acestuia în detenție provizorie.

Astfel,

examinând cerința prevăzută de art. 143 C. proc. pen., instanța a constatat că

în speța de față bănuiala verosimilă că este drept posibil și real ca

inculpatul N.F., la data critică, să fi intenționat violarea părții vătămate

minore G.C.

, în

condițiile de loc și timp, precum și în modalitatea reliefate de actele și

lucrările dosarului, transpuse în rechizitoriu și redate în esență anterior,

cât și în

considerentele hotărârii atacate,

își găsește fundament în mijloacele de probă existente la

dosar, în baza cărora se poate conchide că suntem

cel puțin în prezența acelui set minim

de

informații cerut și de CEDO, ce legitimează ingerința autorității judiciare în

dreptul

său la libertate.

S-a arătat că indiciile temeinice

trebuie să fie un multiplu, cu surse independente

și totodată serioase, fără să conțină pure generalități și există

atunci când din examinarea

atentă a

unor date ale cauzei, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat,

analizat, presupunerea rezonabilă că persoana acuzată ar fi putut comite

infracțiunea imputat.

S-a mai arătat că

arestarea preventivă a inculpatului se situează în limitele legale, probatoriul

testimonial coroborat cu actele medico-legale existente la dosar oferind o

perspectivă asupra celor plănuite și

presupus executate de către inculpat, iar în acest stadiu procesual, elementele

de fapt extrase din mijloacele de probă administrate în

cauză sunt apte și suficiente în conturarea subzistenței cerinței

imperative prev. de art.

143 C. proc. pen.

Totodată, în

raport de probatoriul la care s-a făcut mai sus trimitere a se raționa, există

indicii temeinice care întrunesc exigențele prev. de art. 68 C. proc. pen., dar

și probe că inculpatul a comis o faptă sancționată din punct de vedere penal și

prin

prisma prevederilor

art. 5 parag. 1 lit. c) din CEDO, care fac referire la noțiunea de suspiciuni,

întrucât nu este necesar ca la momentul arestării/menținerii măsurii

preventive, organele în drept să aibă suficiente

probe pentru a aduce o acuzație. Faptele

care au dat naștere suspiciunii (bănuielii) nu trebuie să fie la

același nivel cu faptele

necesare

pentru a justifica o condamnare (a se vedea C.E.D.O. hotărârea din 16 octombrie

2001

în cauza O Hara contra Marii Britanii, parag. 36), întrucât nu se

stabilește vinovăția unei persoane când se dispune arestarea preventivă, după

cum nici la acest moment nu se analizează acest aspect, instanța exercitând

doar funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale

persoanei acuzate.

Prin urmare prezumția de nevinovăție

nu-și pierde conținutul doar prin însăși

faptul

că măsura privativă de libertate urmează a fi menținută atâta timp cât aceasta

se înscrie în coordonatele de legalitate și temeinicie, față de inculpat s-a

urmat o procedură

judiciară legală în realizarea scopului prevăzut de art.

136 C. proc. pen., ea operând în continuare prin asigurarea protecției

juridico-procesuală, el având la îndemână și în atare situație toate mijloacele

procedurale conferite de lege de a acționa

în

orice direcție consideră necesar pentru a-și apăra interesele juridice.

Cu aceeași forță

se consideră că pericolul concret pentru ordinea publică incident

prin lăsarea inculpatului în libertate

este încă de actualitate situație în care, având în atenție și regimul

sancționator prevăzut de legiuitor, în mod vădit sunt îndeplinite

cumulativ ambele condiții ale cazului ce a servit

ca temei al arestării prev. de art. 148 lit. f)

C. proc. pen.

S-a arătat că

relevante sunt natura și gravitatea infracțiunii de care este acuzat și

privat inculpatul

de libertate, aceea de tentativă la viol, care a îmbrăcat forma agravantă,

ce este sancționată de legiuitor cu

limite de pedeapsă mai aspre, modalitatea și

împrejurările

concrete de comitere a acesteia - debutând cu o stare tensionată chiar de el

creată

inițial în casa părinților victimei unde, aflându-se sub influența băuturilor

alcoolice, a recurs la violență și a indus teamă

atât acestora, astfel încât au fost lipsiți de orice reacție ce ar fi fost

firească pentru protejarea copilului, cât și minorei, pe care a obligat-o să-1

urmeze în locuința bunicilor unde a încercat să o violeze, el mizând pe

ascendentul fizic și moral ce-1 avea asupra sa

decurgând din diferența de vârstă și de sex,

precum și urmarea produsă, acțiunile sale reprobabile aducând

semnificative atingeri

inviolabilității sexuale, fizice, demnității și

libertății persoanei, punând în pericol dezvoltarea normala psihică a celei

abuzate.

S-a arătat că în cadrul verificării

periodice a legalității și temeiniciei măsurii

arestării preventive nu trebuie omise dispozițiile art. 136 alin. (8) C.

proc. pen. referitoare la scopul măsurii arestării preventive și criteriile de

care se ține seama la configurarea măsurii, respectiv gradul de pericol social

al infracțiunii, sănătatea, viața,

antecedentele și alte situații privind

persoana față de care a fost instituită.

Așadar, examenul de oportunitate al

menținerii măsurii privative de libertate implică cercetarea

și evaluarea unui complex de date care privesc

persoana infractorului, cu luarea în

considerare a stării psihofizice și

structurii biologică, particularităților psihice ale persoanei acestuia,

ambianța socială, precum și comportarea avută înaintea și după săvârșirea

infracțiunii. In acest context, Curtea a acordat însemnătatea cuvenită

împrejurării că inculpatul are un comportament

constant antisocial, este cunoscut ca o

persoană agresivă, mai ales pe fondul consumului de băuturi alcoolice,

sugestive fiind probele testimoniale, cât și caracterizarea emanând de la

Postul de Poliție al comunei

Frătăuții Vechi, iar antecedența sa penală

astfel cum rezultă din fișa de cazier, susține teza că nu are capacitatea

corespunzătoare de a se reintegra social, de a se adapta adecvat standardelor

normative ale societății și de le accepta ca atare.

Un alt factor de natură a releva

periculozitatea inculpatului reiese din intervalul foarte redus de timp de

la rămânerea definitivă a ultimei condamnării

(pedeapsă aplicată prin sentința penală nr.

394 din 14 iunie 2011 a

Judecătoriei Rădăuți - definitivă prin nerecurare) și presupusa infracțiune

pentru care inculpatul este arestat în prezenta cauză.

Prin prisma elementelor anterior

reliefate ce dau substanță periculozității

inculpatului

și argumentează că lăsarea lui în libertate este de natură a aduce perturbații

la nivelul disciplinei publice, Curtea a fost îndreptățită să concluzioneze cu

un grad

rezonabil de predictibilitate că este posibil ca, în condiții -

materiale și subiective -

similare, acesta

să reitereze un comportament delincvent, cele două caracterizări

circumstanțiale de care s-a prevalat apărarea la

fond în conturarea profilului psiho-moral al inculpatului venind în

contradicție flagrantă cu acțiunile sale reprobabile.

În cadrul raporturilor sociale,

acțiunile fiecărui individ sunt apreciate și evaluate

de ceilalți membri ai colectivității sociale ca fiind corecte sau

incorecte pentru ei sau

pentru grupul social, după cum comportarea

acestuia se conformează sau vine în contradicție cu interesele celorlalți

indivizi. Membrii societății trebuie să aibă o

asemenea conduită încât realizarea intereselor personale să nu lezeze

interesele celorlalți

sau interesul

general, deoarece apare reacția acestora și armonia socială este periclitată.

Cu siguranță că

acțiunile neconvenabile cum sunt cele imputate inculpatului fiind vătămătoare

sau periculoase pentru interesele individuale sau de grup, provoacă, în mod

firesc, o reacție din partea celor

nemulțumiți sau lezați în drepturile lor, revolta

societății evaluându-se nu doar la momentul arestării dar și în situația

punerii în stare de

libertate a inculpatului acuzat de infracțiuni

grave.

Prin prisma acestor criterii, Curtea a

apreciat că infracțiunea pentru care a fost privat de libertate și condamnat

inculpat tulbură nu numai ordinea juridică, dar și, în

primul rând, mediul social, ocrotit de valorile sale fundamentale, prin

normele dreptului

penal și procesual penal, această tulburare fiind

susceptibilă de a se repeta în viitor, datorită faptului că generează o stare

de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfășurare și

dezvoltare in interesul societății însăși.

Așa fiind, punând

în balanță dreptul inculpatului la libertate individuală, pe de o

parte, și necesitatea protecției

ordinii publice împotriva unui pericol concret incident

prin lăsarea lui în libertate, pe de altă parte, se consideră că

protejarea ordinii publice și

a

valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent,

justificându-se așadar în

continuare

privarea lui de libertate, măsura preventivă sub incidența căreia se află în

prezent

răspunzând scopului prevăzut de legiuitor, în deplin consens cu prevederile

interne și consecvente practicii CEDO.

Pentru rațiunile

de ordin faptic și juridic expuse, s-a constatat că temeiurile de fapt

și de drept care au impus plasarea

inculpatului în detenție provizorie nu au dispărut și

nici nu s-au schimbat, ele păstrându-și caracterul actual și stringent,

așa cum s-a motivat,

astfel că nu se

poate da eficiență juridică disp. art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen.,

cu

consecința punerii sale de îndată în libertate.

Toate aceste

elemente au creat convingerea instanței că lăsarea inculpatului în

libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, prin tulburarea, indignarea

cauzată, prin fapta comisă, în rândul comunității din care face parte.

Referitor la

cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi

localitatea, Curtea a constatat că această cerere este nefondată, pentru

următoarele argumente:

Chiar dacă

libertatea inculpatului ar fi subsumată unor garanții procesuale și odată aflat

sub acest regim ar trebui să suporte anumite restricții cu privire la

libertatea lui de

mișcare,

la viața sa socială și urmează a fi verificat modul de conformare la

obligațiile

ce i s-ar impune, nu este de

ignorat că acesta ar urma să revină într-o comunitate marcată

de un incident care s-a soldat cu o finalitate

socialmente deosebit de periculoasă, situație în care concluziile puse de

apărător în acest sens nu vor fi primite.

Nu în ultimul rând, configurarea măsurii

preventive trebuie privită și din

perspectiva

nevoii imperioase de protejare a dovezilor deja administrate. Ori, un element

extrem

de important în aprecierea oportunității instituirii măsurii alternative din

perspectiva celor abordate îl constituie aspectul

că inculpatul nu a înțeles să urmeze procedura simplificată și, având în

atenție poziția procesuală a acestuia care, folosindu-se desigur de toate

prerogativele dreptului la apărare, prezintă o situație de fapt într-o

manieră nuanțată (ce nu concordă în punctele

esențiale cu cea a acuzării) ce va fi desigur examinată cu ocazia soluționării

apelului în raport de totalitatea mijloacelor de probă în

vederea

stabilirii fără echivoc a adevărului judiciar, se consideră necesar a fi izolat

temporar încă o perioadă de timp și pentru

normala desfășurare a procesului penal,

evitându-se riscul exercitării unor presiuni asupra unor martori, care

și-au menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale. Acțiunea de

influențare poate fi exercitată în mod deliberat, cu scopul precis de a

obstrucționa înfăptuirea actului de justiție, dar și involuntar, prin

autoritatea de care se bucură inculpatul. Prin urmare, în constatarea

influențării,

trebuie să se aibă în vedere și relațiile de amiciție, relațiile afective, apartenența

inculpatului la un anumit grup social și, aplicat la speța de față, se pune

accent pe aspectul că parte dintre martori sunt

vecini, care de altfel îl percep pe cel în cauză ca inducând teamă în rândul

concetățenilor, dat fiind că este cunoscut cu ieșiri

violente atât în

familie, cât și în comunitate, situație premisă în raport de care instanța

este îndreptățită să rețină cu un grad rezonabil

de probabilitate că lăsarea inculpatului în

libertate ar putea

reprezenta și o presiune psihologică asupra acestora de natură a-i

determina să dea o altă turnură declarațiilor,

decât cea corespunzătoare realității.

Prin fapta

presupus a fi comisă de către inculpat s-a adus o importantă atingere

valorilor sociale ocrotite de lege

privind dreptul la libertatea de voință și acțiune a oricărei persoane și a

celor protejate în secundar, respectiv demnitatea, integritatea corporală și

sănătatea subiectelor pasive.

Această faptă,

care reprezintă o formă brutală de încălcare a libertății sexuale (cu

consecințe

negative în plan moral, social, fizic și psihic cât și a dezvoltării ulterioare

a

victimelor), sunt

deosebit de grave, deoarece libertatea și viața intimă a unei persoane

sunt valori intangibile, cu atât mai mult cu cât

victima este o persoană minoră, în vârstă

de doar 12 ani.

Așa fiind, nu se justifică înlocuirea

acestei măsuri preventive cu cea neprivativă

de

libertate, prev. de art. 145 C. proc. pen., în condițiile în care pericolul

concret

pe care lăsarea sa în libertate îl prezintă pentru ordinea

publică nu s-a diminuat și nu a dispărut.

Cum de la data

luării măsurii arestării preventive a inculpatului și până în prezent

s-au scurs circa

5 luni, s-a arătat că nu poate reține că acest interval de timp ar depăși

durata unui

termen rezonabil, în accepțiunea jurisprudenței CEDO.

În ce privește cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de

inculpat

și depusă la dosar, Curtea a constatat că inculpatul a precizat că nu insistă

în

cererea formulată, motiv pentru care se va lua act în acest sens.

Împotriva

încheierii instanței de apel a declarat recurs inculpatul,

solicitând

revocarea măsurii arestării preventive

și judecarea în stare de libertate pe motiv că la

acest moment procesual nu mai poate influența bunul mers al procesului

penal.

Recursul declarat

nu este fondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului rezultă că inculpatul N.F.A.

a

fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă de viol

prev.

de

art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (3) teza

I

C. pen.,

constând în aceea că, în dimineața zilei de 23 august 2011, aflându-se într-o

stare

avansată

de ebrietate, a pătruns fără drept în curtea și locuința părților vătămate G.D.

și N.I.V. (concubini), l-a

mușcat

de ceafă pe N.I.V. cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru

vindecare l-2 zile îngrijiri medicale, a luat-o

cu forța și împotriva voinței ei, din același imobil, pe minora G.C.I. în

vârstă de 12 ani și a dus-o la locuința soților C.G. și C.V. (în vârstă de 81

și respectiv 82 de ani - bunicii săi), unde a încercat să o violeze.

Activitatea infracțională a inculpatului a fost întreruptă de

intervenția bunicului său, C.G., care a și sunat

la Serviciul de urgență 112

pentru a solicita intervenția organelor de

poliție, motiv pentru care nepotul său -

inculpatul

N.F.A. l-a lovit până a căzut în stradă după care l-a mai lovit

și cu

piciorul.

La luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului s-a constatat că sunt întrunite

cerințele

prevăzute de art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 148

alin. (1) lit. f)

C.

proc. pen..

Potrivit art. 148 lit. f) C. proc.

pen., arestarea inculpatului se poate dispune atunci când „inculpatul a

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață

sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică".

Având în vedere natura și gravitatea

infracțiunii pentru care este cercetat

inculpatul,

în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că punerea în libertate a

acestuia prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment

de temere și insecuritate

în rândul societății civile, că măsura arestării preventive

funcționează ca un mijloc de prevenire sau

înlăturare a unor împrejurări sau situații de

natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal și

constituie realizarea

cadrului optim

pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale, potrivit

scopurilor

procesului penal.

Având în vedere

pericolul social concret al infracțiunilor săvârșite de inculpat și

impactul asupra

opiniei publice a unor astfel de fapte, Înalta Curte constată că temeiurile

care au dus la luarea măsurii

arestării preventive a acestuia se mențin și impun în continuare măsura

arestării preventive.

Totodată, se

constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică

și în conformitate cu dispozițiilor

Convenției europene a drepturilor omului și ale

Constituției României referitoare la libertatea individuală. Măsura

lipsirii de libertate a

unei

persoane se poate dispune atunci când există motive temeinice că s-a săvârșit o

infracțiune, din necesitatea de a

împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind

necesară astfel,

apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor,

desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Având în vedere

cele menționate, Înalta Curte constată că recursul declarat de

inculpat este nefondat, iar în temeiul

art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respins.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat

de inculpatul N.F.A. împotriva încheierii din 1 februarie 2012 a Curții de Apel

Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 11644/86/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din

care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se avansează din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 10 februarie 2012.