ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 357/2012

Asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din 1 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a luat act că inculpatul N.F.A. nu insistă în cererea de liberare sub control judiciar formulată. S-a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen. formulată de inculpatul N.F.A., personal, cât și prin apărătorul său ales. În baza dispozițiilor art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului N.F.A în prezent deținut în Penitenciarul Botoșani.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Prin încheierea ședinței Camerei de Consiliu nr. 159 din 26 august 2011 dată în dosarul nr. 11044/86/2011, Tribunalul Suceava, însușindu-și propunerea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în baza art. 149 1 alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului N.F.A., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la viol prev. de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., pe o durată de 29 zile începând cu data de 26 august 2011 și până la data de 23 septembrie 2011, inclusiv și emiterea, de urgență, a mandatului de arestare preventivă pe numele său.

Dându-se o astfel de rezolvare juridică s-a reținut, în esență de către judecătorul investit cu soluționarea propunerii că sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea pentru care era la acel moment cercetat, și întrunite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege și la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta odată aflat în stare de libertate. Ulterior, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 505/P/2009 din 09 septembrie 2011, inculpatul N.F.A., a fost trimis în judecată, solicitându-se tragerea lui la răspundere penală sub aspectul săvârșirii în concurs a infracțiunilor de: tentativă la infracțiunea de viol prev. de art. 20 C. pen.

rap. la art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (1) C. pen. și două infracțiuni de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 180 alin. (1) 1 C. pen., acuzațiile aduse constând în aceea că, în dimineața zilei de 23 august 2011, aflându-se într-o stare avansată de ebrietate, a pătruns fără drept în curtea și locuința părților vătămate G.D. și N.I.V. (concubini), in l-a mușcat de ceafă pe N.I.V. cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare l-2 zile îngrijiri medicale, a luat-o cu forța și împotriva voinței ei, din același imobil, pe minora G.C.I. în vârstă de 12 ani și a dus-o la locuința soților C.G. și C.V. (în vârstă de 81 și respectiv 82 de ani - bunicii săi), unde a încercat să o violeze.

Activitatea infracțională a inculpatului a fost întreruptă de intervenția bunicului său, C.G. , care a și sunat la Serviciul de Urgență 112 pentru a solicita intervenția organelor de poliție, motiv pentru care nepotul său - inculpatul N.F.A. l-a lovit până a căzut în stradă după care l-a mai lovit și cu piciorul. Prin același act de sesizare a instanței s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpatul N.F.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate. La înregistrarea dosarului, instanța s-a conformat disp. art. 300 C. proc. pen.

și, după deliberare, prin încheierea ședinței Camerei de Consiliu din data de 16 septembrie 2011, constatând legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de sus-numitul a menținut-o, considerând că subzistă temeiurile care au determinat privarea lui de libertate, soluție confirmată de către instanța de cenzură, în acest sens fiind pronunțată decizia penală nr. 862 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava. Ulterior prin încheierea din data de 31 octombrie 2011 a Tribunalului Suceava, pentru aceleași motive, a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului, măsură menținută și prin sentința penală nr. 192/06.12.2011 pronunțată de aceeași instanță, în baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen. Prin sentința penală sus menționată, inculpatul N.F.A. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, cu titlu de pedeapsă principală, și 5 ani interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. (1) teza a II a și lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol, prev. de art. 20 rap. la art. 197 alin. (1) , (3) teza I C. pen. (fapta din 23 august 2011), parte vătămată fiind minora G.C.I., pedeapsă la care s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, prin aplicarea disp.

art. 83 C. pen., relativ la revocarea suspendării condiționate a executării pedepselor aplicate prin sentințele penale nr. 394 din 14 iunie 2011 și nr. 252 din 27 aprilie 2010 ale Judecătoriei Rădăuți, rămase definitive prin nerecurare la data de 05 iulie 2011, respectiv 18 mai 2010 și a prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., urmând ca acesta să execute în final, în regim de penitenciar, 7 ani și 6 luni închisoare, cu titlu de pedeapsă principală, și 5 ani interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. (1) teza a II a și lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară. Împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Suceava a declarat apel inculpatul N.F.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, instanța a constatat că temeiul juridic în baza căruia s-a menținut până în prezent măsura preventivă luată față de inculpat, respectiv cel prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă. Conform art. 300 C. proc. pen. „/a cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată, este datoare sa verifice în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 16. "Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Procedând în sensul normelor legale anterior menționate, Curtea a analizat în acest cadru procesual aceleași temeiuri care au determinat privarea de libertate a inculpatului, respectiv cele prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., constatând că ele își păstrează caracterul actual și stringent, măsura arestării preventive înscriindu-se în coordonatele de legalitate și temeinicie și că se justifică menținerea în continuare a acestuia în detenție provizorie.

Astfel, examinând cerința prevăzută de art. 143 C. proc. pen., instanța a constatat că în speța de față bănuiala verosimilă că este drept posibil și real ca inculpatul N.F., la data critică, să fi intenționat violarea părții vătămate minore G.C. , în condițiile de loc și timp, precum și în modalitatea reliefate de actele și lucrările dosarului, transpuse în rechizitoriu și redate în esență anterior, cât și în considerentele hotărârii atacate, își găsește fundament în mijloacele de probă existente la dosar, în baza cărora se poate conchide că suntem cel puțin în prezența acelui set minim de informații cerut și de CEDO, ce legitimează ingerința autorității judiciare în dreptul său la libertate.

S-a arătat că indiciile temeinice trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități și există atunci când din examinarea atentă a unor date ale cauzei, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana acuzată ar fi putut comite infracțiunea imputat. S-a mai arătat că arestarea preventivă a inculpatului se situează în limitele legale, probatoriul testimonial coroborat cu actele medico-legale existente la dosar oferind o perspectivă asupra celor plănuite și presupus executate de către inculpat, iar în acest stadiu procesual, elementele de fapt extrase din mijloacele de probă administrate în cauză sunt apte și suficiente în conturarea subzistenței cerinței imperative prev. de art. 143 C. proc.

pen. Totodată, în raport de probatoriul la care s-a făcut mai sus trimitere a se raționa, există indicii temeinice care întrunesc exigențele prev. de art. 68 C. proc. pen., dar și probe că inculpatul a comis o faptă sancționată din punct de vedere penal și prin prisma prevederilor art. 5 parag. 1 lit. c) din CEDO, care fac referire la noțiunea de suspiciuni, întrucât nu este necesar ca la momentul arestării/menținerii măsurii preventive, organele în drept să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzație. Faptele care au dat naștere suspiciunii (bănuielii) nu trebuie să fie la același nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare (a se vedea C.E.D.O. hotărârea din 16 octombrie 2001 în cauza O Hara contra Marii Britanii, parag.

36), întrucât nu se stabilește vinovăția unei persoane când se dispune arestarea preventivă, după cum nici la acest moment nu se analizează acest aspect, instanța exercitând doar funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei acuzate. Prin urmare prezumția de nevinovăție nu-și pierde conținutul doar prin însăși faptul că măsura privativă de libertate urmează a fi menținută atâta timp cât aceasta se înscrie în coordonatele de legalitate și temeinicie, față de inculpat s-a urmat o procedură judiciară legală în realizarea scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen., ea operând în continuare prin asigurarea protecției juridico-procesuală, el având la îndemână și în atare situație toate mijloacele procedurale conferite de lege de a acționa în orice direcție consideră necesar pentru a-și apăra interesele juridice.

Cu aceeași forță se consideră că pericolul concret pentru ordinea publică incident prin lăsarea inculpatului în libertate este încă de actualitate situație în care, având în atenție și regimul sancționator prevăzut de legiuitor, în mod vădit sunt îndeplinite cumulativ ambele condiții ale cazului ce a servit ca temei al arestării prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

S-a arătat că relevante sunt natura și gravitatea infracțiunii de care este acuzat și privat inculpatul de libertate, aceea de tentativă la viol, care a îmbrăcat forma agravantă, ce este sancționată de legiuitor cu limite de pedeapsă mai aspre, modalitatea și împrejurările concrete de comitere a acesteia - debutând cu o stare tensionată chiar de el creată inițial în casa părinților victimei unde, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, a recurs la violență și a indus teamă atât acestora, astfel încât au fost lipsiți de orice reacție ce ar fi fost firească pentru protejarea copilului, cât și minorei, pe care a obligat-o să-1 urmeze în locuința bunicilor unde a încercat să o violeze, el mizând pe ascendentul fizic și moral ce-1 avea asupra sa decurgând din diferența de vârstă și de sex, precum și urmarea produsă, acțiunile sale reprobabile aducând semnificative atingeri inviolabilității sexuale, fizice, demnității și libertății persoanei, punând în pericol dezvoltarea normala psihică a celei abuzate.

S-a arătat că în cadrul verificării periodice a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive nu trebuie omise dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. referitoare la scopul măsurii arestării preventive și criteriile de care se ține seama la configurarea măsurii, respectiv gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, viața, antecedentele și alte situații privind persoana față de care a fost instituită. Așadar, examenul de oportunitate al menținerii măsurii privative de libertate implică cercetarea și evaluarea unui complex de date care privesc persoana infractorului, cu luarea în considerare a stării psihofizice și structurii biologică, particularităților psihice ale persoanei acestuia, ambianța socială, precum și comportarea avută înaintea și după săvârșirea infracțiunii.

In acest context, Curtea a acordat însemnătatea cuvenită împrejurării că inculpatul are un comportament constant antisocial, este cunoscut ca o persoană agresivă, mai ales pe fondul consumului de băuturi alcoolice, sugestive fiind probele testimoniale, cât și caracterizarea emanând de la Postul de Poliție al comunei Frătăuții Vechi, iar antecedența sa penală astfel cum rezultă din fișa de cazier, susține teza că nu are capacitatea corespunzătoare de a se reintegra social, de a se adapta adecvat standardelor normative ale societății și de le accepta ca atare. Un alt factor de natură a releva periculozitatea inculpatului reiese din intervalul foarte redus de timp de la rămânerea definitivă a ultimei condamnării (pedeapsă aplicată prin sentința penală nr. 394 din 14 iunie 2011 a Judecătoriei Rădăuți - definitivă prin nerecurare) și presupusa infracțiune pentru care inculpatul este arestat în prezenta cauză.

Prin prisma elementelor anterior reliefate ce dau substanță periculozității inculpatului și argumentează că lăsarea lui în libertate este de natură a aduce perturbații la nivelul disciplinei publice, Curtea a fost îndreptățită să concluzioneze cu un grad rezonabil de predictibilitate că este posibil ca, în condiții - materiale și subiective - similare, acesta să reitereze un comportament delincvent, cele două caracterizări circumstanțiale de care s-a prevalat apărarea la fond în conturarea profilului psiho-moral al inculpatului venind în contradicție flagrantă cu acțiunile sale reprobabile. În cadrul raporturilor sociale, acțiunile fiecărui individ sunt apreciate și evaluate de ceilalți membri ai colectivității sociale ca fiind corecte sau incorecte pentru ei sau pentru grupul social, după cum comportarea acestuia se conformează sau vine în contradicție cu interesele celorlalți indivizi.

Membrii societății trebuie să aibă o asemenea conduită încât realizarea intereselor personale să nu lezeze interesele celorlalți sau interesul general, deoarece apare reacția acestora și armonia socială este periclitată. Cu siguranță că acțiunile neconvenabile cum sunt cele imputate inculpatului fiind vătămătoare sau periculoase pentru interesele individuale sau de grup, provoacă, în mod firesc, o reacție din partea celor nemulțumiți sau lezați în drepturile lor, revolta societății evaluându-se nu doar la momentul arestării dar și în situația punerii în stare de libertate a inculpatului acuzat de infracțiuni grave.

Prin prisma acestor criterii, Curtea a apreciat că infracțiunea pentru care a fost privat de libertate și condamnat inculpat tulbură nu numai ordinea juridică, dar și, în primul rând, mediul social, ocrotit de valorile sale fundamentale, prin normele dreptului penal și procesual penal, această tulburare fiind susceptibilă de a se repeta în viitor, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfășurare și dezvoltare in interesul societății însăși.

Așa fiind, punând în balanță dreptul inculpatului la libertate individuală, pe de o parte, și necesitatea protecției ordinii publice împotriva unui pericol concret incident prin lăsarea lui în libertate, pe de altă parte, se consideră că protejarea ordinii publice și a valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent, justificându-se așadar în continuare privarea lui de libertate, măsura preventivă sub incidența căreia se află în prezent răspunzând scopului prevăzut de legiuitor, în deplin consens cu prevederile interne și consecvente practicii CEDO. Pentru rațiunile de ordin faptic și juridic expuse, s-a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au impus plasarea inculpatului în detenție provizorie nu au dispărut și nici nu s-au schimbat, ele păstrându-și caracterul actual și stringent, așa cum s-a motivat, astfel că nu se poate da eficiență juridică disp.

art. 160 b alin. (2) C. proc. pen., cu consecința punerii sale de îndată în libertate. Toate aceste elemente au creat convingerea instanței că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin tulburarea, indignarea cauzată, prin fapta comisă, în rândul comunității din care face parte.

Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea a constatat că această cerere este nefondată, pentru următoarele argumente: Chiar dacă libertatea inculpatului ar fi subsumată unor garanții procesuale și odată aflat sub acest regim ar trebui să suporte anumite restricții cu privire la libertatea lui de mișcare, la viața sa socială și urmează a fi verificat modul de conformare la obligațiile ce i s-ar impune, nu este de ignorat că acesta ar urma să revină într-o comunitate marcată de un incident care s-a soldat cu o finalitate socialmente deosebit de periculoasă, situație în care concluziile puse de apărător în acest sens nu vor fi primite.

Nu în ultimul rând, configurarea măsurii preventive trebuie privită și din perspectiva nevoii imperioase de protejare a dovezilor deja administrate.

Ori, un element extrem de important în aprecierea oportunității instituirii măsurii alternative din perspectiva celor abordate îl constituie aspectul că inculpatul nu a înțeles să urmeze procedura simplificată și, având în atenție poziția procesuală a acestuia care, folosindu-se desigur de toate prerogativele dreptului la apărare, prezintă o situație de fapt într-o manieră nuanțată (ce nu concordă în punctele esențiale cu cea a acuzării) ce va fi desigur examinată cu ocazia soluționării apelului în raport de totalitatea mijloacelor de probă în vederea stabilirii fără echivoc a adevărului judiciar, se consideră necesar a fi izolat temporar încă o perioadă de timp și pentru normala desfășurare a procesului penal, evitându-se riscul exercitării unor presiuni asupra unor martori, care și-au menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale.

Acțiunea de influențare poate fi exercitată în mod deliberat, cu scopul precis de a obstrucționa înfăptuirea actului de justiție, dar și involuntar, prin autoritatea de care se bucură inculpatul. Prin urmare, în constatarea influențării, trebuie să se aibă în vedere și relațiile de amiciție, relațiile afective, apartenența inculpatului la un anumit grup social și, aplicat la speța de față, se pune accent pe aspectul că parte dintre martori sunt vecini, care de altfel îl percep pe cel în cauză ca inducând teamă în rândul concetățenilor, dat fiind că este cunoscut cu ieșiri violente atât în familie, cât și în comunitate, situație premisă în raport de care instanța este îndreptățită să rețină cu un grad rezonabil de probabilitate că lăsarea inculpatului în libertate ar putea reprezenta și o presiune psihologică asupra acestora de natură a-i determina să dea o altă turnură declarațiilor, decât cea corespunzătoare realității.

Prin fapta presupus a fi comisă de către inculpat s-a adus o importantă atingere valorilor sociale ocrotite de lege privind dreptul la libertatea de voință și acțiune a oricărei persoane și a celor protejate în secundar, respectiv demnitatea, integritatea corporală și sănătatea subiectelor pasive. Această faptă, care reprezintă o formă brutală de încălcare a libertății sexuale (cu consecințe negative în plan moral, social, fizic și psihic cât și a dezvoltării ulterioare a victimelor), sunt deosebit de grave, deoarece libertatea și viața intimă a unei persoane sunt valori intangibile, cu atât mai mult cu cât victima este o persoană minoră, în vârstă de doar 12 ani. Așa fiind, nu se justifică înlocuirea acestei măsuri preventive cu cea neprivativă de libertate, prev. de art. 145 C. proc.

pen., în condițiile în care pericolul concret pe care lăsarea sa în libertate îl prezintă pentru ordinea publică nu s-a diminuat și nu a dispărut. Cum de la data luării măsurii arestării preventive a inculpatului și până în prezent s-au scurs circa 5 luni, s-a arătat că nu poate reține că acest interval de timp ar depăși durata unui termen rezonabil, în accepțiunea jurisprudenței CEDO. În ce privește cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat și depusă la dosar, Curtea a constatat că inculpatul a precizat că nu insistă în cererea formulată, motiv pentru care se va lua act în acest sens. Împotriva încheierii instanței de apel a declarat recurs inculpatul, solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate pe motiv că la acest moment procesual nu mai poate influența bunul mers al procesului penal.

Recursul declarat nu este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul N.F.A. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol prev. de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., constând în aceea că, în dimineața zilei de 23 august 2011, aflându-se într-o stare avansată de ebrietate, a pătruns fără drept în curtea și locuința părților vătămate G.D. și N.I.V. (concubini), l-a mușcat de ceafă pe N.I.V. cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare l-2 zile îngrijiri medicale, a luat-o cu forța și împotriva voinței ei, din același imobil, pe minora G.C.I. în vârstă de 12 ani și a dus-o la locuința soților C.G.

și C.V. (în vârstă de 81 și respectiv 82 de ani - bunicii săi), unde a încercat să o violeze. Activitatea infracțională a inculpatului a fost întreruptă de intervenția bunicului său, C.G., care a și sunat la Serviciul de urgență 112 pentru a solicita intervenția organelor de poliție, motiv pentru care nepotul său - inculpatul N.F.A. l-a lovit până a căzut în stradă după care l-a mai lovit și cu piciorul. La luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-a constatat că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 149 1 alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. Potrivit art. 148 lit. f) C. proc.

pen., arestarea inculpatului se poate dispune atunci când „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică". Având în vedere natura și gravitatea infracțiunii pentru care este cercetat inculpatul, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că punerea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere și insecuritate în rândul societății civile, că măsura arestării preventive funcționează ca un mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal și constituie realizarea cadrului optim pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale, potrivit scopurilor procesului penal.

Având în vedere pericolul social concret al infracțiunilor săvârșite de inculpat și impactul asupra opiniei publice a unor astfel de fapte, Înalta Curte constată că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive a acestuia se mențin și impun în continuare măsura arestării preventive. Totodată, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și în conformitate cu dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și ale Constituției României referitoare la libertatea individuală. Măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive temeinice că s-a săvârșit o infracțiune, din necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Având în vedere cele menționate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, iar în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respins. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.F.A. împotriva încheierii din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 11644/86/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 10 februarie 2012.