ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2426/2012

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin încheierea din 04 iulie 2012,

pronunțată în dosarul nr. 598/40/2012, Curtea de Apel Suceava, secția penală și

pentru cauze cu minori, pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de

inculpatul C.D. și partea civilă M.I. împotriva sentinței penale nr. 120 din 03

mai 2012 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. 598/40/2012, a pus în

discuție legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului C.D.

Reținând că în cauza de față sunt,

și în prezent, îndeplinite cumulativ atât condițiile prevăzute de art. 143 C.

proc. pen., cât și cele instituite de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen.,

a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului C.D. este legală și

temeinică, astfel că a menținut această măsură.

În termen legal, inculpatul C.D. a

declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, prin apărător desemnat

din oficiu admiterea acestuia, revocarea măsurii arestării preventive și

continuarea judecării cauzei în stare de libertate, arătând că temeiurile

arestării preventive nu mai subzistă și nu au apărut altele noi care să

justifice menținerea acestei masuri.

A mai susținut că, în prezent, cauza

se află în stadiul apelului, iar la acest moment procesual nu mai poate

influența desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Recursul declarat de inculpat nu

este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica

sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din

măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura

arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Cu referire la motivele de recurs

invocate, se reține că instanța de apel, la 4 iulie 2012 a constatat că în

cauză există probe și indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc.

pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea

de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C.

pen. (pentru care dealtfel a și fost condamnat în primă instanță, fiind

îndeplinite totodată și cerințele cumulativ prevăzute de art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen.

În raport de actele dosarului, Înalta

Curte constată că prin sentința penală nr. 120 din 03 mai 2012, Tribunalul

Botoșani 1-a condamnat pe inculpatul C.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de

omor calificat, prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și loviri sau alte violențe, prevăzută de

art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. la pedeapsa

rezultantă de 17 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71

și art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani.

În temeiul art. 83 C. pen., a

revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată

prin sentința penală nr. 393 din 27 noiembrie 2006 a Judecătoriei Săveni, pe

care a adiționat-o la pedeapsa pronunțată prin prezenta sentință, inculpatul

urmând să execute pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C.

pen., pe o durată de 4 ani.

Așa fiind, se constată că deși

hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul

Botoșani nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este

totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în

condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt și de drept care

au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat

ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate

rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale

anterior citate.

Totodată, s-au mai avut în vedere

recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale

produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta

Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la

evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, care este

recidivist postcondamnatoriu, cât și cele referitoare la infracțiunile de

săvârșirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul

că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un

sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm

împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a

acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru

ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în

raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de

săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența

acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși

natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării preventive

se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se

bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul

comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a

pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil,

având în vedere complexitatea cauzei și faptul că până în prezent nu a fost

pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Ca atare, încheierea pronunțată la 4

iulie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de inculpatul C.D. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen.,

inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii din 04 iulie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr.

598/40/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16

iulie 2012.