ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestației În anulare de față;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Suceava, prin încheierea din 28 februarie 2011, a dispus următoarele: În baza dispozițiilor art. 300/2 raportat la art. 160/b alin. (1) și (3) C. proc. pen. menține starea de arest preventiv a inculpatului M.F., în prezent deținut în Penitenciarul Botoșani. Respinge, ca nefondate, cererile de revocare a măsurii arestării preventive și de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara/localitatea formulate de inculpatul M.F., prin apărătorii săi aleși. Analizând la acel moment legalitatea și temeinicia arestării preventive luată față de inculpatul M.F., în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 rap.

la art. 160 b C. proc. pen., prin raportare la actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura privativă de libertate sub incidența căreia se află acesta s-a luat cu respectarea dispozițiilor legale în materie și că temeiurile avute în vedere inițial la luarea măsurii subzistă și în prezent. Ca atare, s-a arătat că se impune, până la clarificarea aspectelor criticate de către inculpatul M.F., în condiții de publicitate, contradictorialitate și oralitate, privarea de libertate a acestuia și judecarea lui în stare de arest preventiv. Împotriva hotărârii, în termen legal, s-a exercitat calea de atac a recursului de către inculpatul M.F. Inculpatul M.F. solicită a se constata că temeiurile care au determinat arestarea inițială au încetat și nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului și, în consecință, solicită, ca să se dispună revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a acestuia.

Materialul probator administrat până în această fază procesuală creează premisele ca instanța să admită cererea de revocare a măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri cu o măsură mai puțin coercitivă respectiv cea prev. de art. 145 sau art. 145 1 C. proc. pen. Pericolul concret pentru ordinea publică care a fost avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive și-a pierdut din efectul care îl avea în acel moment, iar colectivitatea din care face parte inculpatul nu mai este afectată de fapta asupra căreia se fac cercetări, astfel că cererea formulată este pertinentă. Măsura arestării preventive fiind una excepțională, consideră că se pot lua și alte măsuri așa cum a arătat și practica CEDO, numai atunci când se impune cu adevărat, să se ia această măsură.

Chiar dacă instanța și-ar fi format o oarecare convingere că inculpatul ar fi vinovat de săvârșirea acestei fapte, consideră că perioada de peste 4 luni de arest preventiv este mai mult decât suficient, inculpatul a perceput periculozitatea faptei de care este acuzat, astfel că scopul de prevenție și educare este atins. Solicită a se observa că inculpatul V.F. a beneficiat și beneficiază în continuare de un tratament juridic diferit, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea și pentru o egalitate de tratament, acest lucru trebuie luat în considerare pentru pronunțarea unei soluții favorabile. Instanța de recurs a reținut următoarele: Inculpatul recurent se bucură de prezumția de nevinovăție, fiind de decelat în ce măsură lipsirea lui de libertate apare ca o necesitate reală și de interes public care prevalează, în vederea asigurării și respectării unui climat optim funcționării normale a instituțiilor statului și respectării drepturilor cetățenilor.

La acest moment se poate aprecia în sensul solicitat de inculpat, respectiv că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au diluat, astfel că se justifică înlocuirea acestei măsuri. Având în atenție cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, instanța de recurs a constatat că temeiurile care au stat la baza menținerii în cursul judecății a arestării preventive a inculpatului s-au schimbat, situație în raport de care nu se impune menținerea măsurii luate inițial, ci înlocuirea cu o măsură mai puțin coercitivă, restrictivă de libertate. Pentru a se putea dispune astfel, este necesar ca față de momentul luării măsurii privative de libertate să fi intervenit împrejurări de natură a modifica în vreun fel favorabil inculpatului temeiurile care au impus arestarea sa.

Ori, în speță se justifică a se da eficiență juridică disp. art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin coercitivă, apreciindu-se că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia - făcând referire la durata arestării preventive, de la 21 octombrie 2010, așadar de 5 luni, la pregătirea acestuia, la situația familială și la măsura dispusă față de celălalt coinculpat - și că nu se mai justifică o detenție provizorie a celui în cauză în condițiile în care acesta, lăsat în libertate, nu ar mai prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar prin obligațiile impuse nu ar avea posibilitatea de a influența desfășurarea în continuare a procesului.

Aspectele referitoare la circumstanțele personale ale inculpatului, legate de vârsta acestuia, de situația sa familială și financiară, lipsa antecedentelor penale, sunt evident favorabile acestuia și trebuie avute în vedere, chiar dacă o anumită perioadă de timp, înăuntrul căreia inculpatul a fost arestat, nu au avut un rol atât de covârșitor încât să conducă la înlăturarea privării sale de libertate, astfel încât, la acest moment, după 5 luni, se poate vorbi despre o schimbare a temeiurilor inițiale care au determinat arestarea sa preventivă și care să conducă la admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Așadar, în raport de natura și circumstanțele cauzei - o faptă nu extrem de gravă, ce însă a reclamat o atitudine fermă inițială din partea organelor judiciare, constând în aceea că, în calitate de ofițer de poliție judiciară la Biroul Poliției Rurale din cadrul Poliției mun.

Fălticeni, având gradul profesional de subinspector, la data de 20 octombrie 2010, pentru a nu se sesiza din oficiu cu privire la comiterea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală (art. 198 C. pen.), ar fi pretins suma de 1000 Euro de la persoana denunțătoare A.A. -, stadiul procesul actual - expres s-a redat că, la termenul de judecată din 9 februarie 2011 s-a procedat la audierea martorilor propuși de inculpați, prin apărătorii lor aleși și admiși de instanță, s-a constatat că la dosar au fost înainte relațiile solicitate anumitor instituții și s-a acordat termen la data de 28 februarie 2011 pentru finalizarea probei testimoniale -, poziția procesuală a inculpatului, se poate vorbi de o depășire a limitelor unei detenții rezonabile în condițiile în care aceasta se află în arest preventiv de aproximativ 5 luni și s-ar menține măsura arestului.

La acest moment, luarea față de inculpatul M.F. a unei măsuri preventive neprivative de libertate, respectiv art. 145 1 C. proc. pen., este de natură a asigura desfășurarea în continuare, în bune condiții, a procesului penal. Concluzionând, față de cele reținute, s-a constatat că arestarea preventivă a inculpatului M.F. a fost luată cu respectarea prevederilor legale având în vedere temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temeiul în baza căruia acesta a fost arestat a subzistat un interval semnificativ de 5 luni dar în momentul de față avem de a face cu o diluare a pericolului social pe care l-ar prezenta inculpatul, în funcție de datele concrete redate, care reclamă înlocuirea măsurii.

Pe cale de consecință, pentru argumentele expuse, înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi țara a fost admisă, în urma casării încheierii și rejudecării cauzei. Concret, pe calea Deciziei penale nr. 1076 din 18 martie 2011 a I.C.C.J. s-a înlocuit măsura arestului cu cea a obligării de a nu părăsi țara, în temeiul art. 145/1 rap. la art. 145 alin. (1)/1 i s-au impus inculpatului obligațiile înscrise la lit. a-d, pentru ca în baza art. 145 alin. (1)/2 să se dispună și ca inculpatul să nu exercite profesia în exercitarea căreia a săvârșit fapta. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiile art. 145 alin. (3) C. proc. pen., cu punerea sa de îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză și cu menținerea celorlalte dispoziții ale încheierii atacate.

M.F., pe cale separată, a inițiat o cerere adresată I.C.C.J. prin care a arătat că este inculpat în dosarul înregistrat la Curtea de Apel Suceava cu numărul 963/39/2010, că la data de 18 martie 2011 înalta Curte, pe calea minutei deciziei 1076 a dispus „față de mine respectarea mai multor obligații, printre care și cea prev. de art. 145 alin. (1) 2 C. proc. pen. respectiv cea de a nu exercita profesia în exercitarea căreia aș fi săvârșit fapta.

Referitor la această obligație vă rog să-mi comunicați în cel mai scurt timp posibil lămurirea înțelesului dispoziției, respectiv dacă aceasta implică de a nu exercita profesia de polițist în niciun mod sau de a nu exercita funcția în exercitarea căreia aș fi săvârșit fapta, respectiv cea de lucrător de poliție judiciară". Dincolo de faptul că o instanță judecătorească nu poate să nască o relație de comunicare (chiar „în cel mai scurt timp posibil") de natură privată cu un justițiabil, o primă analiză asupra petiției vizează calificarea sa juridică, în așa fel încât să se poată teoretic ajunge la efectele juridice urmărite. Din conținutul reclamației se desprinde ideea centrală scontată, și anume - „lămurirea înțelesului dispoziției". O astfel de doleanță se mulează pe dispozițiile exprese ale art. 461 lit. c) C. proc .pen.

privind contestația la executare „când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare". Competența de instrumentare a contestației cade în sarcina instanței care a pronunțat hotărârea, respectiv I.C.C.J. Răspunsul raportat la problema ridicată derivă din chiar motivarea deciziei pronunțate și contestate, fără a fi necesare alte adăugiri - „Pentru a se curma orice discuții pe marginea condițiilor în care acesta, lăsat în libertate, ar mai prezenta un pericol concret pentru ordinea publică (și toate atitudinile sociale conexe unui astfel de fapt), pe lângă obligațiile impuse legal ce se iau ori de câte ori se dispune această măsură, instanța de recurs se va orienta și către obligația de a nu exercita inculpatul profesia în cadrul căreia a săvârșit fapta.

Textul legal face trimiteri la profesie, meserie, activitate în exercitarea căreia a săvârșit fapta, ori raportat la imputarea concretă adusă, calitatea în care se presupune că a săvârșit-o (ofițer de poliție la Biroul Poliției Rurale din cadrul Poliției mun. Fălticeni), evident că avem de a face cu o profesiune - privită la baza acesteia - fapta fiind comisă în strânsă legătură cu aceasta, implicit acesta fiind și motivul ce reclamă apelarea la respectiva interdicție". Orice fel de alte interpretări sunt inadecvate, trimiterile din partea contestatorului la situația în care s-ar afla un coinculpat sau la chestiuni de natură a putea fi rezolvate raporturi juridice în linie administrativă se plasează în afara cadrului strict legal de dezbatere.

Textul legal incident - lit. f) a obligațiilor facultative - este unul general, ce nu conține nuanțe de interpretat, face trimiteri la „profesie, meserie, activitate în exercitarea căreia a săvârșit fapta", ori raportat la imputarea concretă adusă, calitatea în care se presupune că a săvârșit-o inculpatul, evident că avem de a face cu o „profesiune" - privită la baza acesteia, de polițist - fapta fiind comisă în strânsă legătură cu aceasta. În consecință, prezenta contestație la executare este de respins ca neîntemeiată. Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul M.F. împotriva deciziei nr. 1076 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 aprilie 2011.