ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 930/2012

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 13 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în dosarul nr. 38147/3/2009

(1140/2011),

printre altele, în temeiul dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen.

rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut

starea de arest preventiv a apelanților-inculpați P.J.B., T.G și T.G.M.

Cheltuielile judiciare au rămas în

sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100

lei, ce se vor suporta din fondul Ministerului de Justiție și contravaloarea

onorariului translatorului de limbă maghiară - pentru inculpatul P.J.B.,

echivalentul a 3(trei) ore.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel

București, secția

I

penală, a reținut că prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism,

înregistrat sub nr. 135/D/P/2019, întocmit la data de 28 septembrie 2009, s-a

dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților P.J.B.,

T.G. și T.G.M., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic

ilicit de droguri de mare risc și trafic internațional ilicit de droguri de

mare risc, fapte prev. și ped. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplic art. 75 lit. a), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., în fapt reținându-se că, la data de 11 mai 2009, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism a fost sesizat de Inspectoratul General

al Poliției Române - Direcția Generală de Combatere a Criminalității organizate

- Direcția Antidrog cu privire la faptul că există indicii temeinice

referitoare la realizarea unor acte materiale specifice elementului material al

laturii obiective a infracțiunii de trafic internațional ilicit de droguri de

mare risc de către o rețea de persoane neidentificate care introduc în România

cantități importante de cocaină.

Astfel, s-a reținut că la data de 11

mai 2009, în portul Constanța, a fost descoperit un container, , care avea

disimulată în încărcătura legală o cantitate de aproximativ 200 kilograme de

cocaină, drog de mare risc și care avea ca destinatar Fundația G.D.S. din Arad.

Din investigațiile făcute a rezultat că faptul că marfa urma să fie

transportată la Arad, la data de 12 mai 2009.

Curtea de Apel București a constatat

că în cauză a fost legal stabilită existența infracțiunilor și a vinovăției în

legătură cu comiterea acestora, printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în

primă instanță, iar între deținerea preventivă a inculpaților și condamnare

există o legătură suficientă pentru a opina că ne aflăm în prezența unei

detenții legale, urmare a condamnării inculpaților de o instanță competentă,

astfel cum constant a statuat instanța europeană în interpretarea art. 5

paragraful 1 lit. a) din Convenție, care dispune că „deținerea unei persoane

este legală dacă are la bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent".

S-a apreciat că acuzațiile aduse

inculpaților în cauză legitimează, în continuare, detenția preventivă a

acestora în sensul că interesul public al menținerii ordinii, în cauza dată,

trece înaintea dreptului inculpat arestat preventiv, la libertate.

Totodată, s-a reținut că temeiurile de

fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a

inculpaților nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului,

neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de

libertate, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, au declarat recurs inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M.,

solicitând, prin intermediul

apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive și

continuarea judecății în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea

acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.

Înalta Curte, examinând recursurile

declarate de inculpați, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, constată că acestea nu sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de

lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel București,

secția

I

penală, a procedat la efectuarea

verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la

baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de

libertate a inculpaților.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în

libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

așa cum corect a reținut și instanța de apel.

Ordinea publică reprezintă climatul

social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și

care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea

liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică

nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului

public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al

infracțiunilor de care sunt învinuiți inculpații, din reacția publică la comiterea

unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea

fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți

ca autori ai faptelor respective.

În acord cu instanța de apel, Înalta

Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile

prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3)

C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpaților.

Pe de altă parte, se constată că în

cauză, prin sentința penală nr. 131/F din 16 februarie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 38147/3/2009, s-a

dispus, printre altele, condamnarea inculpaților P.J.B. și T.G. la pedepse

rezultante de câte 15 ani închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, conform art. 65 C. pen.

și, respectiv, T.G.M. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare, la care s-a

aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, conform

art. 65 C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și de inculpați constituind un temei suficient pentru a

constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se

legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Se reține, de asemenea, că menținerea

arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului la libertate

ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale

faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social

ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede

termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție.

În ceea ce privește solicitarea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, în

aprecierea acestei cereri, Înalta Curte se raportează atât la elementele ce

privesc faptele presupus comise, cât și la cele ce privesc persoana

inculpaților. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod

coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost

dispusă măsura arestării preventive [conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.]

poate fi atins prin aplicarea unei alte măsuri neprivative de libertate.

Examinarea gradului de pericol social

al faptelor și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar

prezenta punerea în libertate a inculpaților nu pot fi ignorate cu ocazia

verificării temeiniciei cererii formulate de aceștia, în acest sens

pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea cauza Calmonovici vs.

România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs. Olanda).

Natura infracțiunilor presupus

săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este

conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii, frecvența pe care o

înregistrează acest tip de infracțiuni, urmările negative pe care le produc în

societate conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune în acest moment

lăsarea în libertate a inculpaților.

Este adevărat că potrivit art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice inculpat arestat are dreptul de

a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii

și tot atât de adevărat este că inculpații au fost arestați preventiv începând

cu data de 14 mai 2009, însă, pe de o parte, prin prisma aceleiași convenții,

inculpații sunt deținuți în prezent, față de condamnarea lor în primă instanță,

în baza art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, nemaifiind vorba de o arestare

preventivă anterioară pronunțării unei hotărâri de condamnare, iar pe altă

parte, raportat și la natura cauzei și complexitatea ei, durata arestării

preventive se circumscrie încă unui termen rezonabil, analizat prin prisma

criteriilor stabilite în jurisprudența CEDO, iar câtă vreme pericolul pe care

lăsarea inculpaților în libertate îl reprezintă pentru ordinea publică

subzistă, în speță nu se impune revocarea măsurii arestării preventive și nici

înlocuirea ei cu o altă măsură neprivativă de libertate.

În același sens, Înalta Curte reține

că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și

limitele legii.

Aceste considerente justifică

dispoziția instanței de apel, de menținere a arestării preventive, astfel că,

în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat în sumă de câte 200 lei, din care sumele de câte 100 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul

Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

Onorariul interpretului de limba

maghiară, pentru 2 ore, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. împotriva încheierii din 13

martie 2012 a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr. 38147/3/2009

(1140/2011).

Obligă recurenții inculpați la plata

sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din

oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limba

maghiară, pentru 2 ore, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26

martie 2012.