ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 930/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 13 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011), printre altele, în temeiul dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a apelanților-inculpați P.J.B., T.G și T.G.M. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 lei, ce se vor suporta din fondul Ministerului de Justiție și contravaloarea onorariului translatorului de limbă maghiară - pentru inculpatul P.J.B., echivalentul a 3(trei) ore.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția I penală, a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, înregistrat sub nr. 135/D/P/2019, întocmit la data de 28 septembrie 2009, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic internațional ilicit de droguri de mare risc, fapte prev. și ped. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen.

și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic art. 75 lit. a), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în fapt reținându-se că, la data de 11 mai 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a fost sesizat de Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția Generală de Combatere a Criminalității organizate - Direcția Antidrog cu privire la faptul că există indicii temeinice referitoare la realizarea unor acte materiale specifice elementului material al laturii obiective a infracțiunii de trafic internațional ilicit de droguri de mare risc de către o rețea de persoane neidentificate care introduc în România cantități importante de cocaină.

Astfel, s-a reținut că la data de 11 mai 2009, în portul Constanța, a fost descoperit un container, , care avea disimulată în încărcătura legală o cantitate de aproximativ 200 kilograme de cocaină, drog de mare risc și care avea ca destinatar Fundația G.D.S. din Arad.

Din investigațiile făcute a rezultat că faptul că marfa urma să fie transportată la Arad, la data de 12 mai 2009. Curtea de Apel București a constatat că în cauză a fost legal stabilită existența infracțiunilor și a vinovăției în legătură cu comiterea acestora, printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță, iar între deținerea preventivă a inculpaților și condamnare există o legătură suficientă pentru a opina că ne aflăm în prezența unei detenții legale, urmare a condamnării inculpaților de o instanță competentă, astfel cum constant a statuat instanța europeană în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, care dispune că „deținerea unei persoane este legală dacă are la bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent". S-a apreciat că acuzațiile aduse inculpaților în cauză legitimează, în continuare, detenția preventivă a acestora în sensul că interesul public al menținerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului inculpat arestat preventiv, la libertate.

Totodată, s-a reținut că temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpaților nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Înalta Curte, examinând recursurile declarate de inculpați, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive. În cauză, Curtea de Apel București, secția I penală, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care sunt învinuiți inculpații, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților. Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentința penală nr. 131/F din 16 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 38147/3/2009, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților P.J.B.

și T.G. la pedepse rezultante de câte 15 ani închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, conform art. 65 C. pen. și, respectiv, T.G.M. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, conform art. 65 C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpați constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție. În ceea ce privește solicitarea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, în aprecierea acestei cereri, Înalta Curte se raportează atât la elementele ce privesc faptele presupus comise, cât și la cele ce privesc persoana inculpaților.

Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive [conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] poate fi atins prin aplicarea unei alte măsuri neprivative de libertate. Examinarea gradului de pericol social al faptelor și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaților nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de aceștia, în acest sens pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea cauza Calmonovici vs. România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs. Olanda).

Natura infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii, frecvența pe care o înregistrează acest tip de infracțiuni, urmările negative pe care le produc în societate conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune în acest moment lăsarea în libertate a inculpaților.

Este adevărat că potrivit art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice inculpat arestat are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii și tot atât de adevărat este că inculpații au fost arestați preventiv începând cu data de 14 mai 2009, însă, pe de o parte, prin prisma aceleiași convenții, inculpații sunt deținuți în prezent, față de condamnarea lor în primă instanță, în baza art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, nemaifiind vorba de o arestare preventivă anterioară pronunțării unei hotărâri de condamnare, iar pe altă parte, raportat și la natura cauzei și complexitatea ei, durata arestării preventive se circumscrie încă unui termen rezonabil, analizat prin prisma criteriilor stabilite în jurisprudența CEDO, iar câtă vreme pericolul pe care lăsarea inculpaților în libertate îl reprezintă pentru ordinea publică subzistă, în speță nu se impune revocarea măsurii arestării preventive și nici înlocuirea ei cu o altă măsură neprivativă de libertate.

În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția instanței de apel, de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 200 lei, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

Onorariul interpretului de limba maghiară, pentru 2 ore, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. împotriva încheierii din 13 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limba maghiară, pentru 2 ore, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2012.