ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8119/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8119/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

februarie 2010 reclamanta V.G. (fostă J.) a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative de

dislocare și de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951

- 14 ianuarie 1956, dispusă împotriva sa în baza Deciziei nr. 200/1951 a

M.A.I., iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 5.088 lei pentru

prejudiciul moral suferit ca efect al acestei măsurii administrative.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în noaptea de 18 - 19 iunie 1951, când avea vârsta de 2

ani, soldați ai armatei române au înconjurat satul în care locuia și au

solicitat familiei sale să părăsească locuința în vederea deportării în

localitatea Valea Viilor - Feteștii Noi unde au trebuit să-și edifice o colibă

de stuf și crengi de salcâm.

În toată această

perioadă, reclamanta arată că au trăit în condiții precare fiind supuși unor

suferințe fizice, psihice și umilințe, astfel cum acestea au fost descrise în

cartea „Golgota Bărăganului” scrisă de Miodrag Liubomiv Stepanov.

Prin Sentința civilă

nr. 993 din 27 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, cererea și

a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 40.000 euro.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că reclamanta împreună cu părinții, o bunică și o

mătușă au fost deportați în Câmpia Bărăganului și că această măsură a avut

consecințe negative pe plan fizic și psihic asupra persoanelor deportate.

Așa fiind, reținând

și că măsura deportării dispusă în baza Deciziei 200/1951 a M.A.I., în raport

de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, are de drept caracter politic,

instanța a statuat că, în condițiile art. 5 din lege, se impune acordarea unei

indemnizații reclamantei pentru privațiunile suferite.

Prin Decizia civilă

nr. 216/A din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a

respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta V.G.

Prin aceeași decizie,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că în mod corect s-a statuat cu privire la

caracterul politic de drept al măsurii administrative de stabilire a

domiciliului obligatoriu, dispusă de autoritățile statului împotriva

reclamantei în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., întrucât un atare caracter

este statuat prin dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv

pentru care nu poate fi primită critica formulată de reclamantă privind

omisiunea înserării unei mențiuni relative la acest aspect și în dispozitivul

sentinței.

Instanța a mai

reținut că reclamanta nu mai poate primi despăgubiri morale în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât aceste

dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României în data de

15 noiembrie 2010, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Instanța a statuat

că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României

și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, norma de drept constatată a fi

neconstituțională își încetează efectele juridice la împlinirea termenului de

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest

interval de timp Parlamentul României nu pune această normă în acord cu

prevederile Constituției, termen care a expirat.

Instanța de apel a

mai reținut că soluția se impune motivat și de împrejurarea că, anterior

pronunțării deciziei Curții Constituționale, reclamanta nu avea un bun, în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, întrucât hotărârea

primei instanțe nu este o hotărâre definitivă, iar instanța de apel este

abilitată să exercite un control complet asupra legalității și temeiniciei

sale.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 299 și urm.

C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului, reclamanta a susținut că instanța de apel a depășit limitele

apelului motivat declarat de pârâtul Statul Român, dispunând admiterea apelului

pentru un alt motiv decât cele invocate în scris de pârât, anume pentru motivul

dedus din incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, ceea ce semnifică o încălcare a principiului disponibilității,

prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (ultim C. proc. civ. și, respectiv, a

regulii privind limitele devoluțiunii apelului, prevăzută de dispozițiile art.

295 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta susține,

totodată, că dispozițiile Legii nr. 221/2009 permit promovarea în justiție a

două tipuri de acțiuni, anume: acțiunea în constatarea caracterului politic al

măsurii administrative ori a condamnării, întemeiată pe prevederile art. 4 și

acțiunea în pretenții, întemeiată pe prevederile art. 5 din lege și că

instanțele de fond au respins greșit cererea sa privind constatarea

caracterului politic al măsurii administrative.

Totodată, reclamanta

susține că în mod greșit instanța de apel nu a primit cererea în despăgubire

dedusă judecății, reținând eronat incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile,

prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și

neobservarea faptului că reclamanta era titulara unui drept de creanță, ce

semnifică un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

generată în aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată următoarele:

În drept, potrivit

prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile deciziilor

nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M.A.I.;

În atare condiții, se

constată că reclamanta justifică un interes legitim sub aspectul capătului de

cerere dedus, în principal, judecății, prin care solicită a se recunoaște, pe

cale judecătorească, în temeiul dispoziției legale menționate, caracterul

politic al măsurii de dislocare a sa și de stabilire a domiciliului obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956 în localitatea Feteștii-Noi din

județul Călărași, măsură dispusă în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Această constatare

judecătorească, a caracterului politic al măsurii administrative menționate,

este de natură să asigure reclamantei o recunoaștere a suferințelor îndurate,

specifice unei astfel de măsuri, de dislocare și de mutare forțată într-o altă

zonă a țării, unde a fost obligată să trăiască în condiții precare timp de 5

ani.

Așa fiind, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite

recursul și a casa, respectiv, a modifica hotărârile instanțelor de fond,

hotărârea primei instanțe, parțial, în sensul că va menține dispoziția

referitoare la recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative

dispusă împotriva reclamantei, astfel cum s-a statuat în considerentele acestei

din urmă hotărâri.

Cu privire la

criticile relative la greșita respingere de către instanța de apel a cererii în

despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, în raport de prevederile Deciziei nr. 1358/2010 ale Curții

Constituționale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

În drept, legile de

procedură impun, ca regulă, instanțelor judecătorești obligația de a-și limita

controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de părți prin

cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de recurs.

De la această regulă

sunt exceptate motivele de ordine publică, adică acele motive de drept care pun

în discuție încălcarea unor dispoziții legale edictate în interesul general al

organizării societății, cum sunt dispozițiile relative la regulile

constituționale, la regulile de organizare judecătorească, cele privind

structurarea sistemului căilor de atac etc.

Declararea ca fiind

neconstituțională a unei norme de drept ce se susține că este aplicabilă

raportului juridic dedus în concret judecății, constituie un motiv de drept de

ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care,

instanțele de judecată, indiferent de momentul în care se găsește procedura

judiciară - judecata în primă instanță, în apel sau în recurs - sunt obligate

să îl ia în discuție din oficiu.

Pentru considerentele

arătate, se constată că analizarea incidenței unor motive de ordine publică în

cadrul unei proceduri judiciare nu pune în discuție, astfel cum eronat susține

reclamanta, încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de dispozițiile

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ori a regulii prevăzută de dispozițiile art.

295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele devoluțiunii în apel.

De altminteri,

relativ la limitele controlului instanței de apel, este de observat că

dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prevăd, în mod

expres, că „Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.

Așa fiind, în mod

corect instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamantă în

fundamentarea pretenției de despăgubire a fost declarată neconstituțională, din

oficiu, a procedat la analizarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a statuat că nu mai

este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de drept care și-a

încetat efectele juridice.

Totodată, se constată

că nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către instanța de

apel a principiului neretroactivității legii civile, consacrat de prevederile

art. 15 alin. (2) din Constituția României și de normele dreptului civil, ori a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative la noțiunea de

bun, generată în aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În analiza

principiului neretroactivității legii civile, se impune a se face distincția

între raporturile juridice voluntare, determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, raporturi ce impun a se aprecia asupra legii

incidente la momentul la care acestea au luat naștere, lege care să rămână

aplicabilă efectelor ulterioare ale unor asemenea raporturi în baza acordului

de voință al părților, pe de o parte, și situația acțiunilor în justiție,

aflate în curs de soluționare la momentul intervenției unei noi legi, pe de

altă parte.

Acțiunile în justiție

sunt asimilabile unor situații juridice legale, aflate în desfășurare și care

sunt surprinse de legea nouă mai înainte de definitivarea lor.

Astfel de situații

juridice legale intră sub incidența legii noi, cât timp ele nu au fost

definitivate sub imperiul legii vechi.

În speța supusă

analizei, se constată că pretinsul drept de creanță invocat de reclamantă, a

cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcție de criteriile

prevăzute de legea veche se putea verifica numai la momentul pronunțării unei

hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost definitivat sub

imperiul legii vechi, caz în care analiza existenței sale se supune legii în

vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată.

Aceasta, întrucât

dreptul la despăgubire pretins de reclamantă nu era un drept născut direct, în

temeiul legii, în patrimoniul acesteia, ci de drept eventual care trebuia

stabilit în prealabil de o instanță de judecată, motiv pentru care un astfel de

drept nu se dobândește prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată,

astfel cum eronat se susține de reclamantă.

Din lucrările

dosarului, rezultă că la momentul la care instanța de apel a fost chemată să se

pronunțe asupra existenței în persoana reclamantei a dreptului la despăgubire,

un atare drept nu fusese stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă,

iar norma juridică care conferea instanței judecătorești posibilitatea de a

statua cu privire la existența unui astfel de drept nu mai exista.

Or, în lipsa unei

dispoziții legale exprese, această normă de drept nu putea fi considerată ca

ultraactivând, întrucât fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece acest fapt ar

însemna ca o normă de drept declarată neconstituțională să continue să producă

efecte juridice, ceea ce Constituția nu permite.

Este de observat,

totodată, că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor dau

expresie aceluiași principiu, al neretroactivității, în sensul că aceste

decizii nu pot aduce atingere acelor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite anterior pronunțării unor astfel de

decizii, ceea ce nu este cazul în speța supusă analizei.

Se constată,

totodată, că, în condițiile în care la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să

constate existența dreptului de despăgubire în patrimoniul său, reclamanta nu

se poate prevala cu succes de existența unui bun care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Așa fiind, pentru

considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi

criticile de nelegalitate formulate de reclamantă la adresa considerentelor

instanței de apel care au fundamentat soluția de respingere a cererii în

despăgubire dedusă judecății, pe care o menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta V.G. împotriva Deciziei nr. 16/A din 12 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admițând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, schimbă în parte Sentința civilă nr. 933 din 27

mai 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și respinge cererea de acordare a

despăgubirilor.

Păstrează dispoziția

din sentință referitoare la recunoașterea caracterului politic al măsurii

administrative.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.