ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8119/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2010 reclamanta V.G. (fostă J.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956, dispusă împotriva sa în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 5.088 lei pentru prejudiciul moral suferit ca efect al acestei măsurii administrative. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în noaptea de 18 - 19 iunie 1951, când avea vârsta de 2 ani, soldați ai armatei române au înconjurat satul în care locuia și au solicitat familiei sale să părăsească locuința în vederea deportării în localitatea Valea Viilor - Feteștii Noi unde au trebuit să-și edifice o colibă de stuf și crengi de salcâm.

În toată această perioadă, reclamanta arată că au trăit în condiții precare fiind supuși unor suferințe fizice, psihice și umilințe, astfel cum acestea au fost descrise în cartea „Golgota Bărăganului” scrisă de Miodrag Liubomiv Stepanov. Prin Sentința civilă nr. 993 din 27 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, cererea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 40.000 euro. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta împreună cu părinții, o bunică și o mătușă au fost deportați în Câmpia Bărăganului și că această măsură a avut consecințe negative pe plan fizic și psihic asupra persoanelor deportate.

Așa fiind, reținând și că măsura deportării dispusă în baza Deciziei 200/1951 a M.A.I., în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, are de drept caracter politic, instanța a statuat că, în condițiile art. 5 din lege, se impune acordarea unei indemnizații reclamantei pentru privațiunile suferite. Prin Decizia civilă nr. 216/A din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta V.G. Prin aceeași decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că în mod corect s-a statuat cu privire la caracterul politic de drept al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispusă de autoritățile statului împotriva reclamantei în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., întrucât un atare caracter este statuat prin dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care nu poate fi primită critica formulată de reclamantă privind omisiunea înserării unei mențiuni relative la acest aspect și în dispozitivul sentinței. Instanța a mai reținut că reclamanta nu mai poate primi despăgubiri morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

al României în data de 15 noiembrie 2010, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești. Instanța a statuat că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, norma de drept constatată a fi neconstituțională își încetează efectele juridice la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval de timp Parlamentul României nu pune această normă în acord cu prevederile Constituției, termen care a expirat.

Instanța de apel a mai reținut că soluția se impune motivat și de împrejurarea că, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale, reclamanta nu avea un bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, întrucât hotărârea primei instanțe nu este o hotărâre definitivă, iar instanța de apel este abilitată să exercite un control complet asupra legalității și temeiniciei sale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 299 și urm. C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a susținut că instanța de apel a depășit limitele apelului motivat declarat de pârâtul Statul Român, dispunând admiterea apelului pentru un alt motiv decât cele invocate în scris de pârât, anume pentru motivul dedus din incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ceea ce semnifică o încălcare a principiului disponibilității, prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (ultim C. proc. civ. și, respectiv, a regulii privind limitele devoluțiunii apelului, prevăzută de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta susține, totodată, că dispozițiile Legii nr. 221/2009 permit promovarea în justiție a două tipuri de acțiuni, anume: acțiunea în constatarea caracterului politic al măsurii administrative ori a condamnării, întemeiată pe prevederile art. 4 și acțiunea în pretenții, întemeiată pe prevederile art. 5 din lege și că instanțele de fond au respins greșit cererea sa privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.

Totodată, reclamanta susține că în mod greșit instanța de apel nu a primit cererea în despăgubire dedusă judecății, reținând eronat incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și neobservarea faptului că reclamanta era titulara unui drept de creanță, ce semnifică un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată în aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile deciziilor nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M.A.I.; În atare condiții, se constată că reclamanta justifică un interes legitim sub aspectul capătului de cerere dedus, în principal, judecății, prin care solicită a se recunoaște, pe cale judecătorească, în temeiul dispoziției legale menționate, caracterul politic al măsurii de dislocare a sa și de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956 în localitatea Feteștii-Noi din județul Călărași, măsură dispusă în temeiul Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951. Această constatare judecătorească, a caracterului politic al măsurii administrative menționate, este de natură să asigure reclamantei o recunoaștere a suferințelor îndurate, specifice unei astfel de măsuri, de dislocare și de mutare forțată într-o altă zonă a țării, unde a fost obligată să trăiască în condiții precare timp de 5 ani. Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul și a casa, respectiv, a modifica hotărârile instanțelor de fond, hotărârea primei instanțe, parțial, în sensul că va menține dispoziția referitoare la recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantei, astfel cum s-a statuat în considerentele acestei din urmă hotărâri.

Cu privire la criticile relative la greșita respingere de către instanța de apel a cererii în despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de prevederile Deciziei nr. 1358/2010 ale Curții Constituționale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, legile de procedură impun, ca regulă, instanțelor judecătorești obligația de a-și limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de părți prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de recurs.

De la această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică, adică acele motive de drept care pun în discuție încălcarea unor dispoziții legale edictate în interesul general al organizării societății, cum sunt dispozițiile relative la regulile constituționale, la regulile de organizare judecătorească, cele privind structurarea sistemului căilor de atac etc. Declararea ca fiind neconstituțională a unei norme de drept ce se susține că este aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecății, constituie un motiv de drept de ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care, instanțele de judecată, indiferent de momentul în care se găsește procedura judiciară - judecata în primă instanță, în apel sau în recurs - sunt obligate să îl ia în discuție din oficiu.

Pentru considerentele arătate, se constată că analizarea incidenței unor motive de ordine publică în cadrul unei proceduri judiciare nu pune în discuție, astfel cum eronat susține reclamanta, încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ori a regulii prevăzută de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele devoluțiunii în apel. De altminteri, relativ la limitele controlului instanței de apel, este de observat că dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prevăd, în mod expres, că „Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamantă în fundamentarea pretenției de despăgubire a fost declarată neconstituțională, din oficiu, a procedat la analizarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a statuat că nu mai este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de drept care și-a încetat efectele juridice. Totodată, se constată că nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către instanța de apel a principiului neretroactivității legii civile, consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României și de normele dreptului civil, ori a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative la noțiunea de bun, generată în aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În analiza principiului neretroactivității legii civile, se impune a se face distincția între raporturile juridice voluntare, determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, raporturi ce impun a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere, lege care să rămână aplicabilă efectelor ulterioare ale unor asemenea raporturi în baza acordului de voință al părților, pe de o parte, și situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la momentul intervenției unei noi legi, pe de altă parte. Acțiunile în justiție sunt asimilabile unor situații juridice legale, aflate în desfășurare și care sunt surprinse de legea nouă mai înainte de definitivarea lor.

Astfel de situații juridice legale intră sub incidența legii noi, cât timp ele nu au fost definitivate sub imperiul legii vechi. În speța supusă analizei, se constată că pretinsul drept de creanță invocat de reclamantă, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcție de criteriile prevăzute de legea veche se putea verifica numai la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost definitivat sub imperiul legii vechi, caz în care analiza existenței sale se supune legii în vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată. Aceasta, întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamantă nu era un drept născut direct, în temeiul legii, în patrimoniul acesteia, ci de drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanță de judecată, motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândește prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată, astfel cum eronat se susține de reclamantă.

Din lucrările dosarului, rezultă că la momentul la care instanța de apel a fost chemată să se pronunțe asupra existenței în persoana reclamantei a dreptului la despăgubire, un atare drept nu fusese stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, iar norma juridică care conferea instanței judecătorești posibilitatea de a statua cu privire la existența unui astfel de drept nu mai exista. Or, în lipsa unei dispoziții legale exprese, această normă de drept nu putea fi considerată ca ultraactivând, întrucât fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece acest fapt ar însemna ca o normă de drept declarată neconstituțională să continue să producă efecte juridice, ceea ce Constituția nu permite.

Este de observat, totodată, că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor dau expresie aceluiași principiu, al neretroactivității, în sensul că aceste decizii nu pot aduce atingere acelor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite anterior pronunțării unor astfel de decizii, ceea ce nu este cazul în speța supusă analizei. Se constată, totodată, că, în condițiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența dreptului de despăgubire în patrimoniul său, reclamanta nu se poate prevala cu succes de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamantă la adresa considerentelor instanței de apel care au fundamentat soluția de respingere a cererii în despăgubire dedusă judecății, pe care o menține. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva Deciziei nr. 16/A din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admițând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbă în parte Sentința civilă nr. 933 din 27 mai 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și respinge cererea de acordare a despăgubirilor.

Păstrează dispoziția din sentință referitoare la recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.