ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2883/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 5007/30/2005, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația formulată de contestatorii M.I.G. și I.M. în contradictoriu cu SC M.G. SA și, în consecință: A fost anulată dispoziția nr. 309 din 07 aprilie 2005 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara în soluționarea notificării nr. 695 din 10 mai 2001 formulate de contestatori. A fost obligată intimata la emiterea unei noi dispoziții privind restituirea în natură a cotelor de proprietate de 3/8 către fiecare contestator din imobilul situat în Lugoj, compus din „clădire principală cu etaj și clădire parter” cu 1.274 m.p.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că este posibilă restituirea în natură a imobilului solicitat, ce a reprezentat proprietatea antecesorului contestatorilor din prezenta cauză, numitul I.V., nefiind vorba despre o construcție căreia să-i fi fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intimata SC M.G. SA Timișoara și intervenientul H.C.N., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 5007/30/C/2005. Prin decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 5007/30/C/2006, Curtea de Apel Timișoara a admis ambele apeluri, a desființarea hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, prima instanță a reținut inadmisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu formulate de intervenientul H.C.N., respingând-o prin încheierea din 15 decembrie 2006, în condițiile în care cererea se încadrează în dispozițiile art. 49 C. proc. civ., întrucât vizează același imobil ca și acțiunea contestatorilor, iar intervenientul a formulat, la rându-i, notificare în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al fostului proprietar tabular al imobilului respectiv. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar 5007.1/30/2005. În cursul judecății, Tribunalul a calificat cererea intimatei SC M.G.

SA Timișoara, aflată la Dosar nr. 5007/30/2005, ca fiind o cerere de chemare în garanție în sensul art. 60 C. proc. civ., prin care s-a solicitat, pentru eventualitatea în care va cădea în pretenții, chemarea în judecată a intimaților S.I.F. Moldova și F.P.S., actualmente A.V.A.S., pe motiv că acestora le-a achitat prețul imobilului în litigiu în cadrul procesului de privatizare. Prin sentința civilă nr. 2574 din 23 iunie 2008, Tribunalul Timiș a admis în parte contestația formulată de reclamanții M.I.G. și I.M. împotriva pârâtei SC M.G. SA. A admis în fond cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul principal H.C.N., în contradictoriu cu intimata SC M.G. SA Timișoara.

A admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de intimata SC M.G. SA, în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S. A anulat dispoziția nr. 309 din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara. A obligat chemata în garanție A.V.A.S. să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor contestatori în cotă de 3/4 în total și intervenientului principal în cotă de 1/4 pentru imobil, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. A respins în rest contestația în ceea ce privește restituirea îri natură a imobilului identificat mai sus și cererea de chemare în garanție față de intimata S.I.F. Moldova SA. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că excepția tardivității contestației invocată de intervenientul principal H.C.N.

este neîntemeiată, întrucât dispoziția a fost comunicată contestatorului M.I.G. la data de 11 aprilie 2005, astfel cum atestă ștampila aplicată pe dovada de expediere aflată la dosar, iar contestația a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 12 mai 2005, deci înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Din cuprinsul dispoziției contestate, rezultă că aceasta a fost comunicată doar contestatorului M.I.G., nu și contestatoarei I.M., astfel că, în lipsa unor dovezi contrare ce trebuiau administrate de intervenient, potrivit art. 1169 C. civ., se prezumă că și această contestatoare a formulat contestația în același termen prevăzut de art. 26 alin. (3). În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea numitului I.V., a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 119/1948, astfel încât constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Numitul I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la Dosar nr. 5007/1.30/2005. Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice, și anume: pe numita I.V.A. (notificatoarea), decedată în prezent și al cărei moștenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 58 din 10 iunie 2003, precum și pe contestatoarea I.M. Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.K., născută W., decedată în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N. Cu notificarea nr. 695 din 10 mai 200 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V.A., autoarea contestatorului M.I.G.

și contestatoarea I.M. au revendicat în natură imobilului în litigiu. Prin dispoziția nr. 309 din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timișoara a respins notificarea doar în ceea ce privește pe contestatorul M.I.G., fără a se pronunța asupra notificării formulate de contestatoarea I.M. Cu notificarea nr. 95 din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dar notificarea sa nu a fost soluționată. Sub acest aspect, instanța nu a echivalat adresa nr. 225 din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara, cu dispoziția ce trebuia emisă în condițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

S-a considerat că prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât și intervenientul, au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din lege și s-a înlăturat susținerea intervenientului principal privind lipsa vocației celor două fiice la moștenirea tatălui lor și implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea a fi renunțat expres în anul 1976 la moștenirea tatălui, potrivit declarației de renunțare aflate în Dosarul nr. 5007/30/2005. Pe cale de consecință, s-a conchis că atât contestatorii, cât și intervenienții principali au calitatea de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001 acordată prin art. 4 alin. (3) din lege, în cotele-părți ideale potrivit dreptului comun, conform alin. (1) din același text.

Referitor la imobil, s-a constatat că, după preluarea sa, prin naționalizare, de către Statul Român, a fost dat în patrimoniul Întreprinderii Române de Piele Timișoara, iar aceasta l-a predat, în anul 1952, Ministerului Industriei Ușoare. În anul 1994, imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991. La data de 10 mai 1999, în cartea funciară a imobilului s-a notat acțiunea în revendicare promovată de reclamantul H.C.N., unde au intervenit și contestatoarele din dosarul de față, soluționată prin sentința civilă nr. 256 din 08 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, apelul împotriva acesteia, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 4550/2001 fiind în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin hotărârea nr. 15 din 14 decembrie 1998 a adunării generale a SC C. SA București s-a hotărât divizarea acestei societăți, operațiune finalizată prin constituirea noii societăți SC C. Timiș SA Timișoara, care, la data de 05 iulie 1999, devine proprietara imobilului. Ca urmare a tranzacționării unui număr de 72.428 acțiuni nominative pe piața de capital, operațiune ce a purtat avizul Comisiei Naționale de Valori Imobiliare din 24 mai 2001, prin actul adițional la statutul SC C. Timiș SA Timișoara autentificat sub nr. 1651 din 11 iunie 2001, intimata SC M.G. SA Timișoara, societate comercială cu capital integral privat, a devenit, prin cumpărare, acționarul majoritar deținător a 96,137% din capitalul social al societății, fiind proprietara a 72.428 acțiuni, restul acțiunilor ce reprezintă 3,863% din capitalul social al societății fiind deținute de persoane fizice.

În calitate de deținătoare a imobilului în litigiu, intimata SC M.G. SA Timișoara a emis dispoziția nr. 309 din 07 aprilie 2005 prin care a respins notificarea contestatorului M.I.G., înregistrată inițial la Primăria Lugoj și apoi la SC C. Timiș SA Timișoara, pe motiv că imobilul în litigiu a fost dobândit în cadrul procesului de privatizare, de pe piața de capital, cu bună-credință. Prin adresa nr. 16081 din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoștință intervenientului principal că în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma atunci în vigoare), notificarea sa a fost transmisă spre competentă soluționare fostei A.P.A.P.S. București, actuala A.V.A.S.

Imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București la data de 04 mai 1994, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenționa terții asupra situației litigioase a imobilului, procesul de revendicare declanșat de intervenientul principal H.C.N. fiind notat în evidențele funciare abia la data de 10 mai 1999. În aceste condiții, Tribunalul a reținut că în speță, actele de privatizare, inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor legale și cu bună-credință. Întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001, capitalul social al societății noi, respectiv SC C. Timiș SA Timișoara, aparținea Statului Român prin F.P.S.

în proporție de 40,825%, S.I.F. Moldova în proporție de 55,256% și unor persoane fizice în proporție de 3,18%, astfel cum atestă contractul și statutul societății aflate la dosar, s-a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acționar majoritar, astfel că nu se mai putea dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege.

Cum pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeași lege prevede că persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, s-a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios, cu atât mai mult cu cât acesta a fost înstrăinat intimatei SC M.G. SA Timișoara, societate comercială cu capital integral privat. În temeiul art. 29 alin. (3), s-a constatat că măsurile reparatorii în echivalent trebuie propuse de către F.P.S., în prezent, A.V.A.S., ca instituție publică ce a efectuat privatizarea în speță, potrivit O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, consecința fiind aceea că intervenienta chemată în garanție S.I.F. Moldova nu are calitate procesuală pasivă. Pe baza expertizei în construcții efectuate de către expert O.G., Tribunalul a apreciat că imobilul obiect al notificării nu intră sub incidența dispozițiilor art. 19 din lege, ce prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial a imobilului. Prin decizia nr. 248 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N.

și chemata în garanție A.V.A.S. București împotriva sentinței menționate. Totodată, a fost respins apelul reclamantului I.R. (moștenitor al contestatoarei I.M.), precum și cererea de aderare la apelul intervenientului principal H.C.N. formulată de reclamanții M.I.G. și I.R. Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut ca fiind fondată critica adusă de intervenientul principal H.C.N. referitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a intimaților I.R. și M.I.G. Astfel, după cum rezultă chiar din situația de fapt expusă prin sentință, cele două fiice din prima căsătorie a numitului I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, I.V.A.

și I.M., au declarat în fața Notariatului de Stat Lugoj, prin încheierea din 20 iulie 1976, că înțeleg să renunțe la succesiunea tatălui lor. S-a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a considerat că prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii - succesorii celor două fiice menționate - ar fi fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, conform art. 4 alin. (3) din lege. Acest text, care acordă acest beneficiu succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, nu se aplică și renunțătorilor. Aceștia nu pot beneficia de prevederile legii reparatorii, căci potrivit art. 697 C. civ., eredele care renunță la moștenire este considerat străin de moștenire, iar partea renunțătorului profită coerezilor săi, conform principiilor devoluțiunii succesorale.

Curtea de Apel a făcut referire și la decizia civilă nr. 1188 din 30 octombrie 1991 a Tribunalului Județean Timiș în Dosarul nr. 1115/1991, prin care s-a stabilit irevocabil că H.C.N. este singurul moștenitor al numitului I.V., urmare a renunțării exprese a numitelor I.V.A. și I.M. la succesiunea acestuia. Pentru aceste considerente, instanța de apel a admis apelul intervenientului, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, totodată, a respins apelurile reclamanților. Curtea de Apel a înlăturat critica intervenientului privind greșita respingere de către prima instanță a cererii sale de restituire în natură a imobilului.

Astfel, autoarea intimatei SC M.G. SRL Timișoara, respectiv SC C. SA București, a fost constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Potrivit art. 20 din lege, inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 era deținut integral de Statul Român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și urma să fie vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale erau proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Ulterior, privatizarea societății s-a derulat cu deplina respectare a dispozițiilor Legii privatizării societăților comerciale nr. 58/1991, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001, capitalul social al societății nou create, respectiv SC C. Timiș SA Timiș (rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii), aparținea statului român prin F.P.S. în proporție de 40,825%, S.I.F. Moldova în proporție de 55,256% și unor persoane fizice proporție de 3,918%, astfel cum atestă contractul și statutul societății.

Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acționar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restitui natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, dimpotrivă, era acționar minoritar; valoarea acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzător imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) din același text, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului. Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeași lege prevede acordarea despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Măsura reglementată de textul citat se aplică, potrivit alin. (2) din același text, și în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță, intimatei SC M.G. SA Timișoara, societate comercială cu capital integral privat. Ca urmare, s-a apreciat că prima instanță, în mod corect, a stabilit că imobilul revendicat poate fi restituit în natură, impunându-se menținerea acestei soluții. Apelul chematei în garanție A.V.A.S. București a fost apreciat drept fondat, întrucât, prin privatizare, aceasta a vândut acțiuni și nu active (imobile), astfel încât dispozițiile art. 46 alin. Legea nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile. Ținând seama de faptul că prin adresa nr. 18.125, Municipiul Lugoj a transmis, încă de la data de 24 iulie 2001, A.P.A.P.S.

București (antecesoarea chematei în garanție A.V.A.S.) notificarea formulată de intervenientul H.C.N., împreună cu toate actele doveditoare, instanța de apel a conchis în sensul că intervenienta chemată în garanție avea obligația, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare prin decizie motivată, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, astfel încât, în mod corect, prima instanță a stabilit în sarcina sa obligația de a emite dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent aferente imobilului, care urmează a fi acordate în întregime notificatorului H.C.N. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamantul I.R., intervenientul H.C.N.

și intervenienta chemată în garanție A.V.A.S. 1. Prin motivele de recurs formulate, intervenientul H.C.N. a invocat cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticând dispoziția instanței de apel referitoare la natura măsurilor reparatorii cuvenite intervenientului pentru imobilul în litigiu. Recurentul a susținut că este posibilă restituirea în natură a imobilului, care reprezintă regula în materia măsurilor reparatorii prevăzute de lege, deoarece pârâta SC M.G. SA Timișoara a dobândit imobilul cu rea-credință. Astfel, achiziționarea imobilului de pe piața de capital a avut loc la data când era deja în vigoare Legea nr. 10/2001, iar despre imobil se cunoștea încă din anul 1992 că este revendicat, în anul 1999 fiind notat în cartea funciară Dosarul nr. 670/1999, având ca obiect revendicarea și restabilirea situației anterioare.

Totodată, reaua-credință subzista, pentru aceleași motive, încă la nivelul anului 1999, atât în persoana pârâtei, cât și a Statului Român, care era acționar majoritar la acea dată; dacă nu s-ar fi produs operațiunile de achiziționare a imobilului de către pârâtă, intervenientul ar fi putut primi în natură partea deținută de stat, la data notării acțiunii în revendicare în cartea funciară. Întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin minime diligențe, se putea constata că acesta nu era tranzacționabil. 2. Prin motivele de recurs formulate, A.V.A.S. a solicitat modificarea deciziei recurate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: - Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 60 C. proc.

civ., cererea de chemare în garanție a recurentei nefiind admisibilă (art. 304 pct. 9). Pentru a fi admisibilă o cerere de chemare în garanție, pârâta SC M.G. SA trebuia să cadă în pretenții față de reclamanți sau intervenient pentru ca, la rândul său, să poată emite pretenții de la A.V.A.S. Or, prin decizia de apel, obligația de emitere a unei decizii conținând propunere de acordare a măsurilor reparatorii s-a stabilit în sarcina instituției publice implicate în privatizare, în temeiul art. 29, și nu a pârâtei. Doar în cazul în care se solicitau măsuri reparatorii de către reclamanți și intervenientul principal direct de la instituția publică, putea fi admisă cererea acestora față de A.V.A.S., însă nu prin admiterea cererii de chemare în garanție a pârâtei SC M.G.

SA, care nu a căzut în pretenții față de reclamanți/intervenient [astfel cum prevede art. 60 alin. (1) teza finală]. - Prin decizia recurată, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6). Reclamanții și intervenientul au solicitat anularea dispoziției emise de SC M.G. SA, cu obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului notificat, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești. Or, instanța, admițând apelul intervenientului, a admis cererea de chemare în garanție, A.V.A.S. fiind obligată să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, deși nu se formulase vreo solicitare de acordare de măsuri reparatorii potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci despăgubiri bănești.

- Instanța de apel, în mod nelegal, a ignorat procedura administrativă specială de propunere a acordării despăgubirilor (art. 304 pct. 4). Astfel, notificarea trebuia comunicată instituției publice implicate în privatizare, conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar în cadrul procedurii administrative, persoana îndreptățită urma să completeze dosarul administrativ în condițiile prevăzute de art. 29 și art. 23 din lege, pe baza cărora, ulterior, A.V.A.S. avea să emită decizie motivată. Din analiza notificării depuse de intervenientul H.C.N. și a actelor doveditoare anexate în susținerea notificării - existente în dosarul administrativ -, acesta nu a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv nu a dovedit calitatea de moștenitor a acestuia.

A.V.A.S. este, încă, în termenul legal de analiză a notificării, fiind obligatorie parcurgerea procedurii prealabile instituite prin art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru soluționarea notificării, urmând ca persoana îndreptățită să completeze dosarului administrativ. În acest sens, nu pot fi aplicabile nici dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de 60 de zile în care instituția publică este obligată să emită dispoziție motivată, acest termen începând să curgă din momentul completării integrale a dosarului administrativ, instituția recurentă nefiind în măsura să emită o dispoziție de admitere, în lipsa documentelor justificative. Prin cererea de recurs, A.V.A.S.

a solicitat suspendarea executării deciziei civile nr. 248 din 06 noiembrie 2008 și a sentinței civile nr. 2574/PI din 23 iunie 2008 (menținută parțial), prin care a fost admisă cererea de chemare în garanție împotriva instituției recurente, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., pe care, însă, partea nu a mai susținut-o în cursul judecării recursului. Recurentul-reclamant I.R. nu a motivat calea de atac exercitată. În raport de această împrejurare, la termenul din 23 aprilie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantul I.R., în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., reținând recursul spre soluționare pe acest aspect. Față de excepția invocată, Curtea apreciază că este întemeiată, întrucât recurentul-reclamant nu a depus motivele de recurs în termenul prevăzut de art. 303 C. proc.

civ., potrivit căruia calea de atac se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., respectiv în 15 zile de la comunicarea hotărârii. Or, în cauză, comunicarea deciziei de apel s-a efectuat către recurentul-reclamant la data de 29 decembrie 2008, la domiciliul indicat chiar de către acesta. De la acea dată, recurentul ar fi trebuit să motiveze calea de atac în termenul procedural de 15 zile, respectiv până la data de 14 ianuarie 2009, ceea ce nu s-a întâmplat, motivele de recurs nefiind depuse la dosar până la data soluționării cauzei. În aceste condiții, operează sancțiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru nerespectarea cerințelor din art. 301 și 303 C. proc.

civ., motiv pentru care Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul I.R. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. În ceea ce privește recursul intervenientului în interes propriu H.C.N., se reține că, prin decizia de apel, s-a constatat că este singura persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul ce a reprezentat proprietatea numitului I.V. și este situat în Lugoj, compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață de 1.274 m.p. Pentru a formula o asemenea concluzie, instanța de apel a apreciat că renunțarea autoarelor reclamanților - a căror contestație împotriva dispoziției nr. 309 din 7 aprilie 2005 emise de SC M.G.

SA Timișoara reprezintă cererea principală în cauză - la succesiunea proprietarului tabular I.V. împiedică recunoașterea vreunei vocații la beneficiul Legii nr. 10/2001. Întrucât recursul singurului reclamant care a înțeles să exercite această cale de atac, I.R., a fost constatat nul prin prezenta decizie, pentru considerentele anterior expuse, aprecierea privind calitatea intervenientului de unică persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, a intrat în puterea de lucru judecat, reprezentând premisa analizei de față. Prin motivele de recurs, intervenientul critică dispoziția instanței de apel cu privire la natura măsurilor reparatorii, susținând că este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului.

În contextul unei asemenea critici, Înalta Curte reține că instanța de apel a verificat succesiv incidența dispozițiilor art. 21 și 29 din lege, în raport de natura persoanei juridice deținătoare a imobilului. S-a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, proprietar al imobilului era SC C. Timiș SA Timișoara, ce dobândise imobilul în urma divizării SC C. SA București, care deținea, la rându-i, imobilul în proprietate în baza Legii nr. 15/1990. La acea dată, Statul Român era acționar minoritar la SC C. Timiș SA, deținând, prin F.P.S., 40,825% din capitalul social al societății, diferența aparținând S.I.F. Moldova în proporție de 55,256% și unor persoane fizice în proporție de 3,18%.

Această situație de fapt nu a fost contestată în cauză, ca de altfel, nici aprecierea incidenței normei aplicabile în privința naturii măsurii reparatorii cuvenite, art. 21 sau 29 prin raportare la situația juridică a unității deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a apreciat implicit ca fiind lipsită de relevanță pentru determinarea normei aplicabile împrejurarea că, ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv la 11 iunie 2001, persoana juridică deținătoare s-a privatizat integral, prin cumpărarea de către SC M.G. SA Timișoara a pachetului de acțiuni aparținând F.P.S. și S.I.F. Moldova, care s-au retras din acționariat, denumirea societății deținătoare a imobilului schimbându-se din SC C. Timiș SA în SC M.G.

SA Timișoara. Astfel stabilită situația de fapt, aceasta nu poate fi reapreciată în prezenta fază procesuală, în care controlul judiciar vizează exclusiv legalitatea deciziei, prin prisma cazurilor din art. 304 C. proc. civ., nu și temeinicia acesteia, prin reevaluarea elementelor faptice sau a probatoriului administrat. Constatând că, la momentul 14 februarie 2001, statul nu mai era acționar majoritar, instanța de apel a apreciat că nu este întrunită ipoteza din art. 21 alin. (1) din lege.

Verificând aplicabilitatea art. 21 alin. (2), care reglementează tocmai cazul în care statul este acționar minoritar, precum în speță, instanța de apel a conchis că nici acesta nu este întrunit, deoarece, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, precum în alin. (1), este necesar ca valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută, astfel cum se prevede in terminis. Or, în cauză, valoarea acțiunilor statului era mai mică decât valoarea imobilului, instanța de apel trimițând în această constatare la expertiza efectuată în cauză.

Nefiind întrunite cerințele art. 21, Curtea de Apel a considerat că este incident art. 29, care vizează ipoteza în care imobilul este evidențiat în patrimoniul unei alte persoane juridice decât cele din art. 21 și care prevede doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizare, instanța de apel dispunând în consecință. Această apreciere a instanței este criticabilă sub două aspecte: În primul rând, se bazează pe o constatare inexistentă în raportul de expertiză construcții întocmit în cauză, respectiv aceea privind raportul comparativ între valoarea acțiunilor statului și valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001. Obiectivul expertizei dispuse și efectuate în cauză (dosar inițial 5007/2005 al Tribunalului Timiș) a constat exclusiv în determinarea împrejurării dacă, în urma lucrărilor de refacere executate de SC M.G.

SA Timișoara după anul 2003, imobilul poate fi încadrat în categoria celor vizate de art. 19 din lege; singura valoare precizată de expert este cea a investițiilor realizate la imobil de către SC M.G. SA Timișoara, respectiv 116,19 RON. Astfel, expertul nu a stabilit, nefiind învestit în acest sens, valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001, pentru a putea fi comparată cu valoarea celor 40,825% acțiuni ale statului, deținute prin F.P.S., ce reiese din contractul de societate autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acționarului la capital, respectiv 76.892,5 RON. În consecință, se constată că excluderea incidenței art. 21 alin. (2) din lege, care prevede restituirea în natură, intenționată de intervenient prin promovarea prezentului recurs, este consecința unei insuficiente evaluări a situației de fapt, care ar fi presupus comparația valorică descrisă de legiuitor, pe baza concluziilor unui expert specialitatea construcții.

Pe de altă parte, se observă că, stabilind că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent pe temeiul art. 29 din lege, instanța de apel a ignorat Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 (publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008), așadar, ce producea efecte la data soluționării cauzei – 6 noiembrie 2008. Prin respectiva decizie, s-a apreciat ca fiind neconstituțională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din conținutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005). Efectul deciziei menționate nu este acela al abrogării normei, ci al interpretării sale în conformitate cu Constituția.

Ca atare, pe acest temei, art. 29 avea, la data soluționării apelurilor, ca și în prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri”. Per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. Prin motivele de recurs, intervenientul a susținut că imobilul a fost preluat fără titlu.

În considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva valabilității titlului statului astfel constituit, pe bază criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare și a instrumentelor juridice internaționale ratificate de România. Nu este suficientă stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii. Întrucât atare apreciere impune evaluarea probatoriului administrat, nu este la îndemâna acestei instanțe de recurs, urmând a fi făcută cu ocazia rejudecării apelurilor.

Este necesară o ultimă precizare: recurentul-intervenient a susținut și faptul că SC M.G. SA Timișoara nu a fost de bună-credință la momentul dobândirii imobilului. Normele de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, relevante în cauză, astfel cum rezultă din considerentele deja expuse, nu condiționează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unității deținătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acțiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv, în contextul art. 29, evidențierea imobilului în patrimoniul societății, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar.

Intenția legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent de titlul în baza cărora au fost dobândite și de eventuala bună-credință la acel moment este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Obligația plății unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituției publice implicate în privatizare și în favoarea cumpărătorului cu care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni prin art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale - astfel cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Din considerentele expuse, rezultă că este necesară lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza construcții deja efectuată, totodată, pe aspectul valabilității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul intervenientului. Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Pe acest temei, Înalta Curte va admite recursul intervenientului și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului intervenientului, exclusiv pe aspectul naturii măsurii reparatorii cuvenite acestuia, din perspectiva arătată anterior. 2. În ceea ce privește recursul A.V.A.S., Înalta Curte constată următoarele: Cererea formulată de către SC M.G. SA Timișoara în cadrul primului ciclu procesual parcurs în cauză, în fața Tribunalului Timiș, a vizat chemarea în judecată a A.V.A.S. și a S.I.F. Moldova, în temeiul dispozițiilor art. 27 (devenit 29) alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația instituției publice implicate în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent.

În rejudecare după casare, Tribunalul Timiș a calificat această cerere drept o cerere de chemare în garanție de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc. civ. și a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C.N. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea pronunțată, constatând că reclamanții și intervenientul principal sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Curtea de Apel Timișoara a menținut această obligație în sarcina A.V.A.S., însă numai în favoarea intervenientului principal.

Prin motivele de recurs, A.V.A.S. a criticat exclusiv modul de soluționare a cererii de chemare în garanție de către instanța de apel, în ceea ce privește menținerea dispoziției de admitere a acestei cereri. S-a susținut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenție forțată nu a căzut în pretenții, iar prin admiterea acestei cereri, nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forțat și alte părți decât cea care l-a atras în proces pe terț. Înalta Curte apreciază ca fiind fondate susținerile cu acest obiect ale recurentei A.V.A.S. Este de precizat că, în absența unor critici în apel, cu atât mai puțin în recurs, nu pot fi evaluate aspectele procedurale legate de momentul depunerii cererii de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 61 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv de eventuala sancțiune aplicabilă în cazul unei depuneri tardive, conform art. 135 C. proc. civ., în contextul opoziției intervenientului la judecarea cererii de intervenție forțată împreună cu celelalte cereri. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de chemare în garanție, se reține că, prin cererea de chemare în garanție, pârâta nu a formulat pretenții proprii față de A.V.A.S. - eventual, întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 anterior menționate -, pentru situația în care ar fi obligată la restituirea în natură, ci a indicat pe titularul obligației de emitere a deciziei cu propunere de despăgubiri, în situația în care nu ar fi posibilă restituirea în natură.

Instanțele de fond au dat eficiență pretențiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în sensul stabilirii unei obligații în sarcina A.V.A.S. și în favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în pretenții, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului. Or, finalitatea cererii de chemare în garanție este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor prin dispozițiile art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în care în sarcina părții în proces, în speță, a pârâtei, s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligație în favoarea reclamantului. Ca atare, se apreciază că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc.

civ., pretențiile astfel formulate fiind inadrnisibile. Constatându-se că instanța de apel a menținut greșit o atare calificare juridică - motivele de apel ale A.V.A.S. fiind concepute în mod similar motivelor de recurs pe aspectul neîntrunirii cerințelor art. 60 C. proc. civ. - implicit dispoziția primei instanțe de admitere a cererii inadmisibile a pârâtei, s-ar impune admiterea recursului în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului A.V.A.S. O asemenea soluție nu este, însă, posibilă, întrucât prin prezenta decizie s-a admis recursul intervenientului principal pentru motive ce conduc la casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare, fiind de neconceput ca această soluție să fie adoptată concomitent cu cea a modificării pentru aceeași decizie, prevalând motivele de casare.

În consecință, pentru o soluționare unitară a apelurilor, urmare a admiterii ambelor recursuri, se va dispune casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul principal și A.V.A.S., avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate de instanța de recurs. Este adevărat că, în cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri - finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenții în acest sens, dimpotrivă, s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terț intervenient.

Va fi, însă, activată obligația legală a A.V.A.S. de soluționare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziție privind propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conține propunere de despăgubiri, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005. În măsura în care este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia A.V.A.S.

îi va înainta decizia conținând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea și întreaga documentație prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, A.V.A.S. va proceda în conformitate cu dispozițiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa în parte decizia și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor intervenientului și A.V.A.S. Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. și a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva deciziei nr. 248 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Admite recursurile declarate de pârâta A.V.A.S. și intervenientul H.C.N. împotriva aceleiași decizii. Casează în parte decizia și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor intervenientului și A.V.A.S. Menține celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. și a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.