ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6105/2012

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. și de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva Sentinței civile nr. 2574 din 23 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, dispunând după cum urmează: S-a schimbat în parte, sentința apelată, în sensul că s-a respins contestația formulată de contestatorii M.I.G. și I.M. - moștenitor I.R. împotriva dispoziției din 7 aprilie 2005 emisă de SC M.G. SRL Timișoara. A fost obligată chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București să emită o dispoziție motivată pe numele intervenientului principal H.C.N., prin care să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru întregul imobil înscris în CF X Lugojul Român, nr. top.

Y - Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5007/30 din 13 mai 2005, reclamantul M.I.G. (moștenitor al defunctei I.V.) și reclamanta I.M. (moștenitoarea defunctului V.I.) au solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța în contradictoriu cu intimata SC M.G. SA să se dispună anularea dispoziției din 07 aprilie 2005 și restituirea în natură în favoarea contestatorilor, în cote egale de câte 3/8 parte fiecare (total ¾ părți) a imobilului situat în Lugoj, str. C., înscris în CF X Lugojul Român sub nr. top Y-Z/a/1/b/2 și Y-Z/a/1/a/2, constând din clădire principală cu etaj și clădire parter cu 1274 mp teren, fostă proprietate a tatălui contestatorilor, V.I.

Intimata SC M.G. SA a solicitat introducerea în cauză a intimaților Fondului Proprietății de Stat, actualmente Agenția pentru Valorificarea Activelor Statului și Societății de Investiții Financiare Moldova. Sentința civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007 pronunțată în cauză de Tribunalul Timiș a fost atacată, iar prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de intimata SC M. SA și intervenientul în interes propriu H.C.N., a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Instanța de apel a reținut că în mod greșit prima instanță a reținut inadmisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.C.N., respingând-o prin încheierea din 15 decembrie 2006, deoarece aceasta se încadrează în dispozițiile art. 49 C. proc.

civ. Tribunalului Timiș, văzând că instanțele anterioare nu s-au pronunțat asupra cererii formulată de intimata SC M.G. SA Timișoara de introducere în cauză a altor persoane juridice, a calificat, conform art. 84 C. proc. civ., această cerere ca fiind de chemare în garanție, în sensul arătat de art. 60 C. proc. civ., dispunând comunicarea cererii și a înscrisurilor aferente chematelor în garanție. Prin Sentința civilă nr. 2574 din 23 iunie 2008, Tribunalul Timiș a dispus admiterea în parte a contestației formulată de reclamanții M.I.G. și I.M. împotriva pârâtei SC M.G. SA, dispunând: Admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul principal H.C.N. în contradictoriu cu intimata SC M.G.

SA Timișoara. Admiterea în parte a cererii de chemare în garanție formulată de intimata SC M.G. SA în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Anularea dispoziția din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara. Obligarea chematei în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor contestatori în cotă de ¾ în total și intervenientului principal în cotă de 1/4 pentru imobilul înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Respingerea în rest a contestației în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului identificat mai sus și a cererii de chemare în garanție față de intimata Societatea de Investiții Financiare M. SA.

Nu s-au acordat cheltuieli de judecată. În rejudecare, tribunalul a reținut următoarele: Numitul V.I., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la Dosarul nr. 5007.1/30/2005. Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice și anume: pe numita I.V. (notificatoarea), decedată în prezent și al cărei moștenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 58 din 10 iunie 2003, precum și pe contestatoarea I.M. Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N.

Cu notificarea nr. 695 din 10 mai 200 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V., autoarea contestatorului M.I.G. și contestatoarea I.M. au revendicat în natură imobilului în litigiu. Prin dispoziția din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timișoara a respins notificarea doar în ceea ce privește pe contestatorul M.I.G., fără a se pronunța asupra notificării formulate de contestatoarea I.M. Prin adresa din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoștință intervenientului principal că, în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma atunci în vigoare), notificarea sa a fost transmisă spre competentă soluționare fostei Autorități pentru Privatizare și Administrare a Participațiilor Statului București, actuala Agenție pentru Valorificarea Activelor Statului.

Cu notificarea nr. 95 din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dar notificarea sa nu a fost soluționată, neputându-se echivala adresa din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara cu dispoziția ce trebuia emisă în condițiile Legii nr. 10/2001. Prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât și intervenientul au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din lege, și s-a înlăturat susținerea intervenientului principal privind lipsa vocației celor două fiice la moștenirea tatălui lor și implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar fi renunțat expres în anul 1976 la moștenirea tatălui, potrivit declarației de renunțare aflată la Dosarul nr. 5007/30/2005.

Pe cale de consecință, s-a conchis că atât contestatorii cât și intervenientul principal au calitatea de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001, acordată prin art. 4 alin. (3) din lege, în cotele-părți ideale potrivit dreptului comun, conform alin. (1) din același text. Potrivit CF X Lugojul Român, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului V.I. și a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 199/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, care nu a constituit un titlu valabil de preluare a imobilului în sensul arătat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât prin această măsură de naționalizare forțată și abuzivă a fost încălcat dreptul de proprietate prevăzut de normele constituționale atunci în vigoare dar și de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin urmare, imobilul în litigiu constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia prin imobile preluate abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. Imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București la data de 04 mai 1994, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenționa terții asupra situației litigioase a imobilului, procesul de revendicare declanșat de intervenientul principal H.C.N. fiind notat în evidențele funciare abia la data de 10 mai 1999, astfel cum se menționează la poziția B 7 a cărții funciare aflată la Dosarul nr. 5007/30/2005.

Întrucât la data dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii de către SC C. SA București imobilul era liber de sarcini, nefiind notat vreun litigiu, instanța a reținut că actele de privatizare au fost efectuate cu bună-credință. Autoarea intimatei SC M.G. SRL Timișoara, respectiv SC C. SA București, a fost constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și, față de dispozițiile legale în vigoare și înscrisurile aflate la dosar, s-a constatat că în privatizarea SC C. SA București, inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor legale.

Întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societății noi, respectiv SC C. Timiș SA Timișoara (rezultată din divizare anterior intrării legii reparatorii în vigoare), aparținea Statului Român prin Fondul Proprietății de Stat în proporție de 40,825%, Societății de Investiții Financiare Moldova în proporție de 55,256 % și unor persoane fizice în proporție de 3,918 %, astfel cum atestă contractul și statutul societății, rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Statul Român nu mai era acționar majoritar, astfel că nu se mai putea dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege.

Cum pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeași lege prevede că persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, prima instanță a apreciat că nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului litigios, cu atât mai mult cu cât imobilul respectiv a fost înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timișoara, societate comercială cu capital integral privat.

Conform art. 29 alin. (3) din legea reparatorie, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, în speță Fondul Proprietății de Stat, în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Cum potrivit O.U.G. nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăților comerciale, instituția implicată în procesul de privatizare este actuala Agenție pentru Valorificarea Activelor Statului, nu are calitate procesuală pasivă chemată în garanție Societatea de Investiții Financiare Moldova, motiv pentru care cererea de chemare în garanție a fost respinsă față de această intimată.

Expertiza în construcții efectuată de către expert C.G. a stabilit că imobilul în litigiu a devenit, în urma lucrărilor de consolidare, reparații și refuncționalizare executate din fonduri proprii de către intimata SC M.G. SA Timișoara, un imobil nou în proporție de 80%, restul de 20% aparținând imobilului vechi; intimata nu a executat, prin adăugire la imobil, noi corpuri de clădire pe orizontală sau verticală și nu a executat lucrări constructive care să fi creat corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare, în sensul arătat de art. 18 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.

Concluzia a fost aceea că imobilul, obiect al notificării, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 19 (actual) din aceeași lege ce acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial a imobilului.

Cum prin adresa nr. 18.125, Primăria Municipiului Lugoj a transmis încă de la data de 24 iulie 2001 Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București (antecesoarea chematei în garanție, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) notificările formulate atât de cei doi contestatori cât și de intervenientul principal, împreună cu toate actele doveditoare depuse de notificatori, iar această chemată în garanție avea obligația, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată asupra notificărilor, chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cote de ¾ pentru ambii contestatori și ¼ pentru intervenientul principal, aferente imobilului înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Prin Decizia civilă nr. 248 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Au fost admise apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. și de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva Sentinței civile nr. 2574 din 23 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5007.1/30/2005. A fost respins apelul declarat de reclamantul I.R. (moștenitor al contestatoarei I.M.) și a fost respinsă cererea de aderare la apelul intervenientului principal H.C.N., formulată de reclamanții M.I.G. și I.R. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă contestația formulată de contestatorii M.I.G. și I.M.

- moștenitor I.G. împotriva Dispoziției nr. 309 din 07 aprilie 2003. A fost obligată chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București să emită o dispoziție motivată pe numele intervenientului principal H.C.N. prin care să propună acordarea de despăgubiri (în condițiile legii speciale) pentru imobilul întreg, înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței civile apelate. Prin Decizia nr. 2883 din 7 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 987/1/2009, S-a constatat nul recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva Deciziei nr. 248 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara.

S-au admis recursurile declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București și de către intervenientul H.C.N. împotriva aceleiași decizii. S-a casat în parte decizia și a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor intervenientului H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. și a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Prin decizia de apel s-a constatat că intervenientul este singura persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.

Instanța de apel a reținut că renunțarea autoarelor reclamanților, a căror contestație împotriva dispoziției din 7 aprilie 2005 emisă de SC M.G. SA reprezintă cererea principală în cauză, la succesiunea proprietarului tabular V.I. împiedică recunoașterea vreunei vocații la beneficiul Legii nr. 10/2001. Întrucât recursul singurului reclamant care a înțeles să exercite această cale de atac, I.R., a fost constatat nul, aprecierea privind calitatea intervenientului de unică persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu a intrat în puterea de lucru judecat. Prin motivele de recurs, intervenientul a criticat dispoziția instanței de apel cu privire la natura măsurilor reparatorii, susținând că este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului.

Instanța de apel a verificat succesiv incidența disp. art. 21 și 29 din Lege, în raport de natura persoanei juridice deținătoare a imobilului. Astfel, s-a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 proprietar al imobilului era SC C. Timiș SA Timișoara, ce dobândise imobilul în urma divizării SC C. SA București, care deținea la rându-i imobilul în proprietate în baza Legii nr. 15/1990. La acea dată, Statul Român era acționar minoritar la SC C. Timiș SA, deținând prin fondul proprietății de stat 40,825% din capitalul social al societății, diferența aparținând Societății de Investiții Financiare Moldova în proporție de 55,256% și unor persoane fizice în proporție de 3,18%.

Această situație de fapt nu a fost contestată în cauză, ca de altfel nici aprecierea incidenței normei aplicabile în privința naturii măsurii reparatorii cuvenite, art. 21 sau 29 prin raportare la situația juridică a unității deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a apreciat implicit ca fiind lipsită de relevanță pentru determinarea normei aplicabile împrejurarea că, ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv la 11 iunie 2001, persoana juridică deținătoare s-a privatizat integral prin cumpărarea de către SC M.G. SA Timișoara a pachetului de acțiuni aparținând FPS și SIF Moldova, care s-au retras din acționariat, denumirea societății deținătoare a imobilului schimbându-se din SC C. Timiș SA în SC M.G.

SA Timișoara. Astfel stabilită situația de fapt, aceasta nu poate fi reapreciată în faza procesuală a recursului, în care controlul judiciar vizează exclusiv legalitatea deciziei, prin prisma cazurilor din art. 304 C. proc. civ., nu și temeinicia acesteia, prin reevaluarea elementelor faptice sau a probatoriului administrat. La data de 14 februarie 2001 statul nu mai era acționar majoritar, iar instanța de apel a apreciat că nu este întrunită ipoteza din art. 21 alin. (1) din lege. Verificând aplicabilitatea art. 21 alin. (2) care reglementează tocmai cazul în care statul este acționar minoritar, precum în speță, instanța de apel a conchis că nici acesta nu este întrunit, deoarece, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, precum în alin. (1), este necesar ca valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Nefiind întrunite cerințele art. 21, Curtea de Apel a considerat că este incident art. 29, care vizează ipoteza în care imobilul este evidențiat în patrimoniul unei alte persoane juridice decât cele din art. 21 și care prevede doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizare, dispunând în consecință. Această apreciere a instanței este criticabilă sub două aspecte: În primul rând se bazează pe o constatare inexistentă în raportul de expertiză în construcții întocmit în cauză, respectiv aceea privind raportul comparativ între valoarea acțiunilor statului și valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001. Obiectivul expertizei dispuse și efectuate în cauză a constatat exclusiv în determinarea împrejurării dacă în urma lucrărilor de refacere executată de SC M.G.

SA Timișoara după anul 2003 imobilul poate fi încadrat în categoria celor vizate de art. 19 din lege, singura valoare precizată de expert fiind cea a investițiilor realizate la imobil de către SC M.G. SA, respectiv 1.161.870 RON. Astfel, expertul nu a stabilit, nefiind învestit în acest sens, valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001, pentru a putea fi comparată cu valoarea celor 40,825% acțiuni ale statului, deținute prin FPS, ce reiese din contractul de societate autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acționarului la capital, respectiv 768.925.000 ROL. În consecință, s-a constatat că excluderea incidenței art. 21 alin. (2) din lege, care prevede restituirea în natură, intenționată de intervenient prin promovarea recursului, este consecința unei insuficiente evaluări a situației de fapt, care ar fi presupus comparația valorică descrisă de legiuitor, pe baza concluziilor unui expert în construcții.

Stabilind că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent pe temeiul art. 29 din lege, instanța de apel a ignorat Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, ce producea efecte la data soluționării cauzei, prin care s-a apreciat ca fiind neconstituțională abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din conținutul fostului art. 27 (devenit art. 29 după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).

Ca atare, acest temei - art. 29 avea la data soluționării apelurilor, ca și în prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri (...)". Per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. Prin motivele de recurs intervenientul a susținut că imobilul a fost preluat fără titlu.

În considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva valabilității titlului statului astfel constituit, pe baza criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare și a instrumentelor juridice internaționale ratificate de România. Nu este suficientă stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii. O atare apreciere impune evaluarea probatoriului administrat, care nu este la îndemâna acestei instanțe de recurs.

Intervenientul recurent a susținut că SC M.G. SA Timișoara nu a fost de bună-credință la momentul dobândirii imobilului. Normele de drept ale Legii nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unității deținătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acțiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv în contextul art. 29 evidențierea imobilului în patrimoniul societății, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar. Intenția legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent de titlul în baza cărora au fost dobândite și de eventuala bună-credință la acel moment, este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Obligația plății unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituției publice implicate în privatizare și în favoarea cumpărătorului cu care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni prin art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale - astfel cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Instanța de recurs a constatat că este necesară lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza în construcții deja efectuată, și totodată pe aspectul valabilității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul intervenientului, făcând aplicarea art. 314 C. proc.

civ., care impune casarea deciziei în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel. În ceea ce privește recursul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea formulată de SC M.G. SA în cadrul primului ciclu procesual parcurs în cauză a vizat chemarea în judecată a AVAS București și a SIF Moldova, în temeiul disp. art. 27 (devenit 29) alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația instituției publice implicate în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent. În rejudecare după casare, Tribunalul Timiș a calificat această cerere drept o cerere de chemare în garanție de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc.

civ. și a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea pronunțată, constatând că reclamanții și intervenientul principal sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Curtea de Apel Timișoara a menținut această obligație în sarcina Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, însă numai în favoarea intervenientului principal. Prin motivele de recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București a criticat exclusiv modul de soluționare a cererii de chemare în garanție de către instanța de apel, în ceea ce privește menținerea dispoziției de admitere a acestei cereri.

S-a susținut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenție forțată nu a căzut în pretenții, iar prin admiterea acestei cereri nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forțat și alte părți decât cea care l-a atras în proces pe terț. Instanțele de fond au dat eficiență pretențiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în sensul stabilirii unei obligații în sarcina Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București și în favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în pretenții, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului. Or, finalitatea cererii de chemare în garanție este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor prin disp.

art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în care în sarcina părții în proces, în speță a pârâtei, s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligație în favoarea reclamantului. S-a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretențiile astfel formulate fiind inadmisibile. Constatându-se că instanța de apel a menținut greșit o atare calificare juridică - motivele de apel ale Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București fiind concepute în mod similar motivelor de recurs pe aspectul neîntrunirii cerințelor art. 60 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că s-ar impune admiterea recursului în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București. O asemenea soluție nu este însă posibilă, întrucât prin decizia pronunțată s-a admis recursul intervenientului principal pentru motive ce conduc la casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare, fiind de neconceput ca această soluție să fie adoptată concomitent cu cea a modificării pentru aceeași decizie, prevalând motivele de casare. În consecință, pentru o soluționare unitară a apelurilor, urmare a admiterii ambelor recursuri, instanța de recurs a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul principal și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate de instanța de recurs.

Este adevărat că, în cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri - finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenții în acest sens - dimpotrivă, s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terț intervenient.

Va fi însă activată obligația legală a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București de soluționare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziție privind propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conține propunere de despăgubiri, Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005.

În măsura în care este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București îi va înainta decizia conținând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea și întreaga documentație prev. de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București va proceda în conformitate cu dispozițiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Față de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri, a casat în parte decizia și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor intervenientului și Autorității pentru Valorificarea Arhivelor Statului.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. și a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G. Procedând la rejudecarea cauzei, instanța de apel a pronunțat decizia atacată prin prezentul recurs, în susținerea căreia s-au reținut următoarele: În rejudecarea apelurilor declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București și intervenientul H.C.N., instanța este ținută de chestiunile de drept deja dezlegate de instanța de recurs prin decizia de casare, parțială, respectiv Decizia civilă nr. 2883/R din 7 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, s-a reținut cu putere de lucru judecat că singura persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 republicată, este intervenientul în interes propriu H.C.N.

Prin urmare, față și de împrejurarea constatării nulității recursului declarat de singurul reclamant, I.R., aprecierea privind calitatea intervenientului H.C.N. de unică persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu a intrat în puterea de lucru judecat. Cu referire la dispozițiile legale incidente în cauză și înscrisurile administrate, s-a constatat că privatizarea SC C. SA București, inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea legii. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societății nou create, respectiv SC C. Timiș SA Timișoara (rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii), aparținea statului român prin Fondul Proprietății de Stat în proporție de 40,825%, Societății de Investiții Financiare Moldova în proporție de 55,256% și unor persoane fizice în proporție de 3,918%, astfel cum atestă contractul și statutul societății aflate la Dosarul nr. 5007/30/2005.

Prin suplimentul la expertiza în construcții, dispus a se efectua prin decizia de casare, relativ la lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că echivalentul valoric al celor 40.825% acțiuni ale statului, deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deținute de F.P.S., valoare ce reiese din Contractul de societate autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acționarului la capital, respectiv 768.925.000 ROL, este mai mică decât valoarea de 1.114.800.000 ROL a imobilului de la data de 14 februarie 2001. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acționar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege.

Dimpotrivă, acesta era acționar minoritar, iar valoarea acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiză efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) al art. 21 din aceeași lege nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului. S-a reținut incidența în cauză a art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din lege. Potrivit alin. (2) din art. 29, dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță imobilul fiind înstrăinat intimatei SC M.G.

SRL Timișoara, societate comercială cu capital integral privat. Ca urmare, prima instanță în mod corect a stabilit că imobilul revendicat nu poate fi restituit în natură. Față de imposibilitatea obiectivă a restituirii imobilului revendicat de intervenient, acesta este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, sens în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București are obligația legală de a emite o dispoziție în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii.

Referitor la apelul chematei în garanție, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, Curtea a stabilit că acesta este întemeiat, în parte, pentru următoarele considerente: Întrucât Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București a vândut acțiuni și nu active (imobile) nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București are competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, adică să emită dispoziție în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, în ceea ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 reglementează în mod expres și imperativ procedura înaintării dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, va emite decizia ce reprezintă titlul de despăgubire, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I.G. și I.R., intervenientul în nume propriu H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. 1. Recursurile formulate de reclamanții M.I.G. și I.R.

În susținerea recursurilor formulate, pe lângă critici privind modalitatea de despăgubire - insistându-se asupra posibilității restituirii în natură a imobilului, se arată că fiicele fostului proprietar au renunțat într-adevăr la moștenire, dar aceasta pentru că defunctul nu mai avea în 1975 decât casa de locuit și nu voiau ca mama lor vitregă (soția defunctului) să rămână numai cu o parte din casa în care locuia, ca un un gest uman. 2. Recursul formulat de intervenientul în nume propriu H.C.N. a. Instanța de apel nu a analizat - cu toate că a solicitat, în urma efectuării expertizei și stabilirii valorii imobilului, în ce context Statul român deținea la data apariției Legii nr. 10/2001 doar 40,825% acțiuni.

Această necesitate de stabilire corectă a situației de fapt se datorează faptului că nu a acționat doar în baza Legii nr. 10/2001, ci a revendicat imobilul încă din anul 1993, a formulat cerere și în baza Legii nr. 112/1995, iar mai apoi pe dreptul comun, proces ce este suspendat și în prezent la Tribunalul Timiș, în apel, dosar nr. 4550/C/2001. Față de faptul că a făcut demersuri cu foarte mult timp în urmă, se impunea să se cunoască la ce moment a pierdut Statul Român procente și a rămas doar cu 40,825% acțiuni la data apariției Legii nr. 10/2001. Aceasta întrucât atât SC M. SA cât și Statul Român aveau cunoștință de faptul că revendică acest imobil și totuși au făcut tranzacțiile respective, fiind de rea-credință.

Pârâta intimată SC M.G. SRL a dobândit imobilul de pe piața de capital la data de 11 iunie 2001, când solicitase deja atât în baza Legii nr. 10/2001, cât și pe calea dreptului comun imobilul, astfel că nu se poate ca acest imobil să rămână la această societate, care este de rea-credință în tot ceea ce a întreprins în legătură cu acest imobil; despre imobilul în discuție se cunoștea încă din anul 1993 că este revendicat, iar în 1999 era notat în CF procesul de revendicare și restabilire a situației anterioare ce a format obiectul Dosarului nr. 670/1999, suspendat în prezent - ceea ce înseamnă că această pârâtă intimată a fost de rea-credință la momentul achiziționării imobilului, ceea ce îl îndreptățește să i se restituie în natură imobilul și nu să primească despăgubiri.

b. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de această lege, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor legii. Astfel, tranzacția din 11 iunie 2001 prin care SC M.G. SRL a dobândit imobilul de pe piața de capital este nulă. c. Imobilul în discuție a fost preluat fără titlu valabil. 3. Prin recursul formulat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului s-a susținut, în principal, că hotărârea este criticabilă, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 60 C. proc. civ., motiv pentru care se impune respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

Asupra recursurilor formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursurile reclamanților sunt inadmisibile, față de statuările deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză, obligatorii în lumina dispozițiilor art. 315 C. proc. civ; se ține cont totodată și de faptul că unul dintre reclamanți nu a formulat recurs împotriva deciziei anterioare de apel pronunțată în cauză, ceea ce face ca statuările în ceea ce-l privește să se bucure de putere de lucru judecat. Inadmisibilitatea recursurilor, cu referire la efectele deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză, a fost invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare. 2. Celelalte două recursuri formulate în cauză sunt fondate, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea următoarelor argumente: 2.a. Recursul formulat de intervenientul în nume propriu. Deși prin decizia de recurs s-a reținut relevanța în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 cu privire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil", instanța de apel nu s-a conformat dispoziției date sub acest aspect de instanța de recurs.

Astfel, s-a reținut că condițiile în care art. 29 din lege prevede că pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. Întrucât în considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului preluării imobilului, din perspectiva titlului statului astfel constituit, iar aceasta presupune evaluarea probatoriului administrat - activitate care nu este la îndemâna instanței de recurs, s-a trasat sarcină în acest sens instanței de apel cu ocazia rejudecării cauzei.

După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, instanța nu s-a conformat măsurii dispuse de instanța de recurs, iar recurentul intervenient s-a prevalat prin cererea de recurs de nevalabilitatea titlului statului - chestiune asupra căreia nu se poate pronunța instanța de recurs, după cum s-a reținut și în decizia pronunțată anterior în cauză. Față de celelalte dezlegări ale deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză, prin care s-au și stabilit limitele de rejudecare, celelalte critici formulate de către intervenientul recurent nu prezintă relevanță în cauză, acestea neputând fi analizate decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acesteia. 2.b. Pentru motivele detaliate în analiza recursului formulat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instanța de recurs anterioară a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc.

civ., pretențiile astfel formulate fiind inadmisibile. Totodată s-au arătat motivele pentru care nu s-a procedat la admiterea recursului acestei părți și s-a dispus rejudecarea celor două apeluri, avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate. Față de modul de dispunere în rejudecarea cauzei în apel, se constată de asemenea o neconformare dispozițiilor date de instanța de recurs. În considerarea acestor argumente, cu aplicarea dispozițiilor procedurale apreciate ca fiind incidente în cauză, Înalta Curte urmează să admită ultimele două recursuri analizate și să caseze decizia în parte, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel - pentru rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul în nume propriu H.C.N.

și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, menținându-se dispoziția din decizia atacată privind respingerea contestației formulată de reclamanții M.I.G. și I.R. Instanța de apel se va pronunța totodată asupra cererilor formulate de către chemata în garanție Societatea de Investiții Financiare Moldova S.A., susținute atât prin întâmpinarea formulată în cauză, cât și la cuvântul pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții M.I.G. și I.R. împotriva Deciziei nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Admite recursurile declarate de intervenientul în nume propriu H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează în parte decizia. Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul în nume propriu H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la aceeași instanță de apel. Menține dispoziția din decizia atacată privind respingerea contestației formulată de reclamanții M.I.G.

și I.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN