ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6105/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6105/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1050/A din data de 20

octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile

declarate de intervenientul principal H.C.N. și de chemata în garanție

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva

Sentinței civile nr. 2574 din 23 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș,

dispunând după cum urmează:

S-a schimbat în

parte, sentința apelată, în sensul că s-a respins contestația formulată de

contestatorii M.I.G. și I.M. - moștenitor I.R. împotriva dispoziției din 7

aprilie 2005 emisă de SC M.G. SRL Timișoara.

A fost obligată

chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

București să emită o dispoziție motivată pe numele intervenientului principal

H.C.N., prin care să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii

speciale, pentru întregul imobil înscris în CF X Lugojul Român, nr. top. Y -

Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5007/30 din 13 mai 2005,

reclamantul M.I.G. (moștenitor al defunctei I.V.) și reclamanta I.M.

(moștenitoarea defunctului V.I.) au solicitat instanței ca prin sentința ce o

va pronunța în contradictoriu cu intimata SC M.G. SA să se dispună anularea

dispoziției din 07 aprilie 2005 și restituirea în natură în favoarea

contestatorilor, în cote egale de câte 3/8 parte fiecare (total ¾ părți)

a imobilului situat în Lugoj, str. C., înscris în CF X Lugojul Român sub nr.

top Y-Z/a/1/b/2 și Y-Z/a/1/a/2, constând din clădire principală cu etaj și

clădire parter cu 1274 mp teren, fostă proprietate a tatălui contestatorilor,

V.I.

Intimata SC M.G. SA a

solicitat introducerea în cauză a intimaților Fondului Proprietății de Stat,

actualmente Agenția pentru Valorificarea Activelor Statului și Societății de

Investiții Financiare Moldova.

Sentința civilă nr.

454/PI din 02 martie 2007 pronunțată în cauză de Tribunalul Timiș a fost

atacată, iar prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 Curtea de Apel

Timișoara a admis apelurile declarate de intimata SC M. SA și intervenientul în

interes propriu H.C.N., a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Timiș.

Instanța de apel a

reținut că în mod greșit prima instanță a reținut inadmisibilitatea cererii de

intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.C.N., respingând-o

prin încheierea din 15 decembrie 2006, deoarece aceasta se încadrează în

dispozițiile art. 49 C. proc. civ.

Tribunalului Timiș,

văzând că instanțele anterioare nu s-au pronunțat asupra cererii formulată de

intimata SC M.G. SA Timișoara de introducere în cauză a altor persoane

juridice, a calificat, conform art. 84 C. proc. civ., această cerere ca fiind

de chemare în garanție, în sensul arătat de art. 60 C. proc. civ., dispunând

comunicarea cererii și a înscrisurilor aferente chematelor în garanție.

Prin Sentința civilă

nr. 2574 din 23 iunie 2008, Tribunalul Timiș a dispus admiterea în parte a

contestației formulată de reclamanții M.I.G. și I.M. împotriva pârâtei SC M.G.

SA, dispunând:

Admiterea cererii de

intervenție în interes propriu formulată de intervenientul principal H.C.N. în

contradictoriu cu intimata SC M.G. SA Timișoara.

Admiterea în parte a

cererii de chemare în garanție formulată de intimata SC M.G. SA în

contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului.

Anularea dispoziția

din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara.

Obligarea chematei în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită

dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

ambilor contestatori în cotă de ¾ în total și intervenientului principal

în cotă de 1/4 pentru imobilul înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2,

Y-Z/a/1/a/2, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a

prezentei hotărâri.

Respingerea în rest a

contestației în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului identificat

mai sus și a cererii de chemare în garanție față de intimata Societatea de

Investiții Financiare M. SA.

Nu s-au acordat

cheltuieli de judecată.

În rejudecare,

tribunalul a reținut următoarele:

Numitul V.I., fostul

proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie

1975, potrivit extrasul de deces aflat la Dosarul nr. 5007.1/30/2005. Din prima

căsătorie, defunctul a avut două fiice și anume: pe numita I.V.

(notificatoarea), decedată în prezent și al cărei moștenitor testamentar este

contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte,

conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 58 din 10 iunie 2003,

precum și pe contestatoarea I.M.

Cea de-a doua

căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată

în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N.

Cu notificarea nr.

695 din 10 mai 200 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V., autoarea

contestatorului M.I.G. și contestatoarea I.M. au revendicat în natură

imobilului în litigiu.

Prin dispoziția din

07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timișoara a respins notificarea doar în

ceea ce privește pe contestatorul M.I.G., fără a se pronunța asupra notificării

formulate de contestatoarea I.M.

Prin adresa din 24

iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoștință intervenientului principal că,

în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma atunci în vigoare),

notificarea sa a fost transmisă spre competentă soluționare fostei Autorități

pentru Privatizare și Administrare a Participațiilor Statului București,

actuala Agenție pentru Valorificarea Activelor Statului.

Cu notificarea nr. 95

din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură

același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dar notificarea sa nu a fost

soluționată, neputându-se echivala adresa din 31 iulie 2001 emisă de intimata

SC M.G. SA Timișoara cu dispoziția ce trebuia emisă în condițiile Legii nr.

10/2001.

Prin depunerea

notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât și

intervenientul au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din lege, și s-a

înlăturat susținerea intervenientului principal privind lipsa vocației celor

două fiice la moștenirea tatălui lor și implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001,

pe motiv că acestea ar fi renunțat expres în anul 1976 la moștenirea tatălui,

potrivit declarației de renunțare aflată la Dosarul nr. 5007/30/2005.

Pe cale de

consecință, s-a conchis că atât contestatorii cât și intervenientul principal

au calitatea de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001, acordată

prin art. 4 alin. (3) din lege, în cotele-părți ideale potrivit dreptului

comun, conform alin. (1) din același text.

Potrivit CF X Lugojul

Român, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului V.I. și a trecut în

proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 199/1948, pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de

transporturi, care nu a constituit un titlu valabil de preluare a imobilului în

sensul arătat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât prin această

măsură de naționalizare forțată și abuzivă a fost încălcat dreptul de

proprietate prevăzut de normele constituționale atunci în vigoare dar și de

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin urmare, imobilul

în litigiu constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 10/2001, potrivit căruia prin imobile preluate abuziv se înțelege

orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Imobilul în litigiu a

devenit proprietatea SC C. SA București la data de 04 mai 1994, în temeiul art.

20 din Legea nr. 15/1990, dată la care, în cartea funciară a imobilului nu era

notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenționa terții asupra

situației litigioase a imobilului, procesul de revendicare declanșat de

intervenientul principal H.C.N. fiind notat în evidențele funciare abia la data

de 10 mai 1999, astfel cum se menționează la poziția B 7 a cărții funciare

aflată la Dosarul nr. 5007/30/2005.

Întrucât la data

dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii de către SC C. SA

București imobilul era liber de sarcini, nefiind notat vreun litigiu, instanța

a reținut că actele de privatizare au fost efectuate cu bună-credință.

Autoarea intimatei SC

M.G. SRL Timișoara, respectiv SC C. SA București, a fost constituită în temeiul

Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale și, față de dispozițiile legale în vigoare și

înscrisurile aflate la dosar, s-a constatat că în privatizarea SC C. SA

București, inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea

normelor legale.

Întrucât la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societății noi,

respectiv SC C. Timiș SA Timișoara (rezultată din divizare anterior intrării

legii reparatorii în vigoare), aparținea Statului Român prin Fondul

Proprietății de Stat în proporție de 40,825%, Societății de Investiții

Financiare Moldova în proporție de 55,256 % și unor persoane fizice în

proporție de 3,918 %, astfel cum atestă contractul și statutul societății,

rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Statul Român nu mai

era acționar majoritar, astfel că nu se mai putea dispune acordarea măsurii de

restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege.

Cum pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din

aceeași lege prevede că persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate, prima instanță a apreciat că nu se

putea dispune restituirea în natură a imobilului litigios, cu atât mai mult cu

cât imobilul respectiv a fost înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timișoara,

societate comercială cu capital integral privat.

Conform art. 29 alin.

(3) din legea reparatorie, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și

(2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică

care a efectuat privatizarea, în speță Fondul Proprietății de Stat, în prezent,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Cum potrivit O.U.G.

nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăților comerciale,

instituția implicată în procesul de privatizare este actuala Agenție pentru

Valorificarea Activelor Statului, nu are calitate procesuală pasivă chemată în

garanție Societatea de Investiții Financiare Moldova, motiv pentru care cererea

de chemare în garanție a fost respinsă față de această intimată.

Expertiza în

construcții efectuată de către expert C.G. a stabilit că imobilul în litigiu a

devenit, în urma lucrărilor de consolidare, reparații și refuncționalizare

executate din fonduri proprii de către intimata SC M.G. SA Timișoara, un imobil

nou în proporție de 80%, restul de 20% aparținând imobilului vechi; intimata nu

a executat, prin adăugire la imobil, noi corpuri de clădire pe orizontală sau

verticală și nu a executat lucrări constructive care să fi creat corpuri de

clădire suplimentare de sine stătătoare, în sensul arătat de art. 18

1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.

Concluzia a fost

aceea că imobilul, obiect al notificării, nu intră sub incidența dispozițiilor

art. 19 (actual) din aceeași lege ce acordă măsuri reparatorii în echivalent

numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost

adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfășurată

însumează peste 100% din aria desfășurată inițial a imobilului.

Cum prin adresa nr.

18.125, Primăria Municipiului Lugoj a transmis încă de la data de 24 iulie 2001

Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

București (antecesoarea chematei în garanție, Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului) notificările formulate atât de cei doi contestatori cât și

de intervenientul principal, împreună cu toate actele doveditoare depuse de

notificatori, iar această chemată în garanție avea obligația, conform art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la

data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată asupra notificărilor,

chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost

obligată să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent în cote de ¾ pentru ambii contestatori și ¼ pentru

intervenientul principal, aferente imobilului înscris în CF X Lugojul Român,

nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2, în termen de 60 de zile de la data rămânerii

definitive a prezentei hotărâri.

Prin Decizia civilă

nr. 248 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Au fost admise

apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. și de chemata în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București

împotriva Sentinței civile nr. 2574 din 23 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul

Timiș în Dosarul nr. 5007.1/30/2005.

A fost respins apelul

declarat de reclamantul I.R. (moștenitor al contestatoarei I.M.) și a fost

respinsă cererea de aderare la apelul intervenientului principal H.C.N.,

formulată de reclamanții M.I.G. și I.R.

A fost schimbată în

parte sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă contestația

formulată de contestatorii M.I.G. și I.M. - moștenitor I.G. împotriva

Dispoziției nr. 309 din 07 aprilie 2003.

A fost obligată

chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

București să emită o dispoziție motivată pe numele intervenientului principal

H.C.N. prin care să propună acordarea de despăgubiri (în condițiile legii

speciale) pentru imobilul întreg, înscris în CF X Lugojul Român, nr. top

Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2.

Au fost menținute în

rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Prin Decizia nr. 2883

din 7 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr.

987/1/2009,

S-a constatat nul

recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva Deciziei nr. 248 din 6

noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara.

S-au admis

recursurile declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului București și de către intervenientul H.C.N. împotriva aceleiași

decizii.

S-a casat în parte

decizia și a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelurilor intervenientului H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului București.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului

I.R. și a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Prin decizia de apel

s-a constatat că intervenientul este singura persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.

Instanța de apel a

reținut că renunțarea autoarelor reclamanților, a căror contestație împotriva

dispoziției din 7 aprilie 2005 emisă de SC M.G. SA reprezintă cererea

principală în cauză, la succesiunea proprietarului tabular V.I. împiedică

recunoașterea vreunei vocații la beneficiul Legii nr. 10/2001.

Întrucât recursul

singurului reclamant care a înțeles să exercite această cale de atac, I.R., a

fost constatat nul, aprecierea privind calitatea intervenientului de unică

persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu a

intrat în puterea de lucru judecat.

Prin motivele de

recurs, intervenientul a criticat dispoziția instanței de apel cu privire la

natura măsurilor reparatorii, susținând că este îndreptățit la restituirea în

natură a imobilului.

Instanța de apel a

verificat succesiv incidența disp. art. 21 și 29 din Lege, în raport de natura persoanei

juridice deținătoare a imobilului.

Astfel, s-a reținut

că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 proprietar al imobilului era

SC C. Timiș SA Timișoara, ce dobândise imobilul în urma divizării SC C. SA

București, care deținea la rându-i imobilul în proprietate în baza Legii nr.

15/1990. La acea dată, Statul Român era acționar minoritar la SC C. Timiș SA,

deținând prin fondul proprietății de stat 40,825% din capitalul social al

societății, diferența aparținând Societății de Investiții Financiare Moldova în

proporție de 55,256% și unor persoane fizice în proporție de 3,18%.

Această situație de

fapt nu a fost contestată în cauză, ca de altfel nici aprecierea incidenței

normei aplicabile în privința naturii măsurii reparatorii cuvenite, art. 21 sau

29 prin raportare la situația juridică a unității deținătoare la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat implicit

ca fiind lipsită de relevanță pentru determinarea normei aplicabile

împrejurarea că, ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv la 11 iunie

2001, persoana juridică deținătoare s-a privatizat integral prin cumpărarea de

către SC M.G. SA Timișoara a pachetului de acțiuni aparținând FPS și SIF

Moldova, care s-au retras din acționariat, denumirea societății deținătoare a

imobilului schimbându-se din SC C. Timiș SA în SC M.G. SA Timișoara.

Astfel stabilită

situația de fapt, aceasta nu poate fi reapreciată în faza procesuală a

recursului, în care controlul judiciar vizează exclusiv legalitatea deciziei,

prin prisma cazurilor din art. 304 C. proc. civ., nu și temeinicia acesteia,

prin reevaluarea elementelor faptice sau a probatoriului administrat.

La data de 14

februarie 2001 statul nu mai era acționar majoritar, iar instanța de apel a

apreciat că nu este întrunită ipoteza din art. 21 alin. (1) din lege.

Verificând

aplicabilitatea art. 21 alin. (2) care reglementează tocmai cazul în care

statul este acționar minoritar, precum în speță, instanța de apel a conchis că

nici acesta nu este întrunit, deoarece, pentru a se dispune restituirea în

natură a imobilului, precum în alin. (1), este necesar ca valoarea acțiunilor

sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Nefiind întrunite

cerințele art. 21, Curtea de Apel a considerat că este incident art. 29, care

vizează ipoteza în care imobilul este evidențiat în patrimoniul unei alte

persoane juridice decât cele din art. 21 și care prevede doar acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent, prin decizia motivată a instituției publice

implicate în privatizare, dispunând în consecință.

Această apreciere a

instanței este criticabilă sub două aspecte:

În primul rând se

bazează pe o constatare inexistentă în raportul de expertiză în construcții întocmit

în cauză, respectiv aceea privind raportul comparativ între valoarea acțiunilor

statului și valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001.

Obiectivul expertizei

dispuse și efectuate în cauză a constatat exclusiv în determinarea împrejurării

dacă în urma lucrărilor de refacere executată de SC M.G. SA Timișoara după anul

2003 imobilul poate fi încadrat în categoria celor vizate de art. 19 din lege,

singura valoare precizată de expert fiind cea a investițiilor realizate la

imobil de către SC M.G. SA, respectiv 1.161.870 RON.

Astfel, expertul nu a

stabilit, nefiind învestit în acest sens, valoarea imobilului la data de 14

februarie 2001, pentru a putea fi comparată cu valoarea celor 40,825% acțiuni

ale statului, deținute prin FPS, ce reiese din contractul de societate

autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acționarului la capital,

respectiv 768.925.000 ROL.

În consecință, s-a

constatat că excluderea incidenței art. 21 alin. (2) din lege, care prevede

restituirea în natură, intenționată de intervenient prin promovarea recursului,

este consecința unei insuficiente evaluări a situației de fapt, care ar fi

presupus comparația valorică descrisă de legiuitor, pe baza concluziilor unui

expert în construcții.

Stabilind că

intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent pe

temeiul art. 29 din lege, instanța de apel a ignorat Decizia Curții

Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, ce producea efecte la data

soluționării cauzei, prin care s-a apreciat ca fiind neconstituțională

abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din

conținutul fostului art. 27 (devenit art. 29 după modificarea Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005).

Ca atare, acest temei

- art. 29 avea la data soluționării apelurilor, ca și în prezent, întocmai

forma vechiului art. 27, respectiv: "Pentru imobilele preluate cu titlu

valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri (...)".

Per a contrario, în

cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin

art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Prin motivele de

recurs intervenientul a susținut că imobilul a fost preluat fără titlu.

În considerentele

deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului preluării

imobilului din perspectiva valabilității titlului statului astfel constituit,

pe baza criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în

sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituției, a legilor în

vigoare și a instrumentelor juridice internaționale ratificate de România.

Nu este suficientă

stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29

în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care

leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor

reparatorii.

O atare apreciere

impune evaluarea probatoriului administrat, care nu este la îndemâna acestei

instanțe de recurs.

Intervenientul

recurent a susținut că SC M.G. SA Timișoara nu a fost de bună-credință la

momentul dobândirii imobilului.

Normele de drept ale

Legii nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură de atitudinea

subiectivă a unității deținătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în

contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acțiunilor statului superioară valorii

imobilului, respectiv în contextul art. 29 evidențierea imobilului în

patrimoniul societății, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar.

Intenția

legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent

de titlul în baza cărora au fost dobândite și de eventuala bună-credință la

acel moment, este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului

creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Obligația plății unor

despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituției

publice implicate în privatizare și în favoarea cumpărătorului cu care aceasta

a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni prin art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale - astfel

cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării.

Instanța de recurs a

constatat că este necesară lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării

valorice comparative necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza

în construcții deja efectuată, și totodată pe aspectul valabilității titlului

statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul

intervenientului, făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., care impune casarea

deciziei în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind

posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

În ceea ce privește

recursul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, Înalta

Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea formulată de SC M.G. SA în cadrul

primului ciclu procesual parcurs în cauză a vizat chemarea în judecată a AVAS

București și a SIF Moldova, în temeiul disp. art. 27 (devenit 29) alin. (2) și

(3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația instituției publice implicate

în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent.

În rejudecare după

casare, Tribunalul Timiș a calificat această cerere drept o cerere de chemare

în garanție de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc. civ. și a dispus

citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C.

s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea

pronunțată, constatând că reclamanții și intervenientul principal sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București la emiterea unei

decizii cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

Curtea de Apel

Timișoara a menținut această obligație în sarcina Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului București, însă numai în favoarea intervenientului

principal.

Prin motivele de

recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București a criticat

exclusiv modul de soluționare a cererii de chemare în garanție de către

instanța de apel, în ceea ce privește menținerea dispoziției de admitere a

acestei cereri. S-a susținut, în principal, că pârâta care a formulat cererea

de intervenție forțată nu a căzut în pretenții, iar prin admiterea acestei

cereri nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forțat și

alte părți decât cea care l-a atras în proces pe terț.

Instanțele de fond au

dat eficiență pretențiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în

sensul stabilirii unei obligații în sarcina Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului București și în favoarea intervenientului principal în cazul

în care pârâta nu ar cădea în pretenții, nefiind posibilă restituirea în natură

a imobilului.

Or, finalitatea

cererii de chemare în garanție este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor

prin disp. art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în

care în sarcina părții în proces, în speță a pârâtei, s-ar stabili în prezenta

cauză vreo obligație în favoarea reclamantului.

S-a apreciat că

cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenție

forțată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretențiile astfel formulate fiind

inadmisibile.

Constatându-se că

instanța de apel a menținut greșit o atare calificare juridică - motivele de

apel ale Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București fiind

concepute în mod similar motivelor de recurs pe aspectul neîntrunirii

cerințelor art. 60 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a

considerat că s-ar impune admiterea recursului în considerarea art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București.

O asemenea soluție nu

este însă posibilă, întrucât prin decizia pronunțată s-a admis recursul

intervenientului principal pentru motive ce conduc la casarea deciziei

recurate, cu trimitere spre rejudecare, fiind de neconceput ca această soluție

să fie adoptată concomitent cu cea a modificării pentru aceeași decizie,

prevalând motivele de casare.

În consecință, pentru

o soluționare unitară a apelurilor, urmare a admiterii ambelor recursuri,

instanța de recurs a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru

rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul principal și Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului București, avându-se în vedere

chestiunile de drept deja dezlegate de instanța de recurs.

Este adevărat că, în

cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri

reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București la emiterea unei

decizii cu propunere de despăgubiri - finalitate pe care intervenientul nici nu

a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenții în acest sens - dimpotrivă,

s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terț intervenient.

Va fi însă activată

obligația legală a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului

București de soluționare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către

Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziție privind

propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în

cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va

conține propunere de despăgubiri, Comisie Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005.

În măsura în care

este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea

calculării despăgubirilor de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor,

căreia Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București îi va

înainta decizia conținând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea și

întreaga documentație prev. de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului București va proceda în conformitate cu

dispozițiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele

recursuri, a casat în parte decizia și a trimis cauza la aceeași instanță

pentru rejudecarea apelurilor intervenientului și Autorității pentru

Valorificarea Arhivelor Statului.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului

I.R. și a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.

Procedând la

rejudecarea cauzei, instanța de apel a pronunțat decizia atacată prin prezentul

recurs, în susținerea căreia s-au reținut următoarele:

În rejudecarea

apelurilor declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului București și intervenientul H.C.N., instanța este ținută de chestiunile

de drept deja dezlegate de instanța de recurs prin decizia de casare, parțială,

respectiv Decizia civilă nr. 2883/R din 7 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Astfel, s-a reținut

cu putere de lucru judecat că singura persoană îndreptățită la beneficiul

măsurilor reparatorii ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 republicată, este

intervenientul în interes propriu H.C.N.

Prin urmare, față și

de împrejurarea constatării nulității recursului declarat de singurul

reclamant, I.R., aprecierea privind calitatea intervenientului H.C.N. de unică

persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu a

intrat în puterea de lucru judecat.

Cu referire la

dispozițiile legale incidente în cauză și înscrisurile administrate, s-a constatat

că privatizarea SC C. SA București, inclusiv operațiunea de divizare, s-au

efectuat cu respectarea legii.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societății nou create,

respectiv SC C. Timiș SA Timișoara (rezultată din divizare anterior intrării în

vigoare a legii reparatorii), aparținea statului român prin Fondul Proprietății

de Stat în proporție de 40,825%, Societății de Investiții Financiare Moldova în

proporție de 55,256% și unor persoane fizice în proporție de 3,918%, astfel cum

atestă contractul și statutul societății aflate la Dosarul nr. 5007/30/2005.

Prin suplimentul la

expertiza în construcții, dispus a se efectua prin decizia de casare, relativ

la lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative

necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că echivalentul valoric al celor 40.825%

acțiuni ale statului, deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deținute de F.P.S., valoare ce reiese din Contractul de societate autentificat

sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acționarului la capital, respectiv

768.925.000 ROL, este mai mică decât valoarea de 1.114.800.000 ROL a imobilului

de la data de 14 februarie 2001.

Prin urmare, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acționar

majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a

imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege. Dimpotrivă, acesta era acționar

minoritar, iar valoarea acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel

cum a fost stabilită prin expertiză efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că

nici din perspectiva alin. (2) al art. 21 din aceeași lege nu se poate dispune

restituirea în natură a imobilului.

S-a reținut incidența

în cauză a art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează

măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2) din lege. Potrivit alin. (2) din art. 29, dispozițiile alin. (1) se

aplică și în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță

imobilul fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timișoara, societate comercială

cu capital integral privat.

Ca urmare, prima

instanță în mod corect a stabilit că imobilul revendicat nu poate fi restituit

în natură.

Față de

imposibilitatea obiectivă a restituirii imobilului revendicat de intervenient,

acesta este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, sens în care

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București are obligația

legală de a emite o dispoziție în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii.

Referitor la apelul

chematei în garanție, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

București, Curtea a stabilit că acesta este întemeiat, în parte, pentru

următoarele considerente:

Întrucât Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului București a vândut acțiuni și nu active

(imobile) nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, și, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ce

reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului București are competența de a propune

acordarea de despăgubiri în condițiile legii, adică să emită dispoziție în

sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, în ceea

ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, art. 13 alin. (1) din

Legea nr. 247/2005 reglementează în mod expres și imperativ procedura

înaintării dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

care, va emite decizia ce reprezintă titlul de despăgubire, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.I.G. și I.R., intervenientul în nume

propriu H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

formulate de reclamanții M.I.G. și I.R.

În susținerea

recursurilor formulate, pe lângă critici privind modalitatea de despăgubire -

insistându-se asupra posibilității restituirii în natură a imobilului, se arată

că fiicele fostului proprietar au renunțat într-adevăr la moștenire, dar

aceasta pentru că defunctul nu mai avea în 1975 decât casa de locuit și nu

voiau ca mama lor vitregă (soția defunctului) să rămână numai cu o parte din

casa în care locuia, ca un un gest uman.

de intervenientul în nume propriu H.C.N.

a. Instanța de apel

nu a analizat - cu toate că a solicitat, în urma efectuării expertizei și

stabilirii valorii imobilului, în ce context Statul român deținea la data

apariției Legii nr. 10/2001 doar 40,825% acțiuni.

Această necesitate de

stabilire corectă a situației de fapt se datorează faptului că nu a acționat

doar în baza Legii nr. 10/2001, ci a revendicat imobilul încă din anul 1993, a

formulat cerere și în baza Legii nr. 112/1995, iar mai apoi pe dreptul comun,

proces ce este suspendat și în prezent la Tribunalul Timiș, în apel, dosar nr.

4550/C/2001. Față de faptul că a făcut demersuri cu foarte mult timp în urmă,

se impunea să se cunoască la ce moment a pierdut Statul Român procente și a

rămas doar cu 40,825% acțiuni la data apariției Legii nr. 10/2001. Aceasta

întrucât atât SC M. SA cât și Statul Român aveau cunoștință de faptul că

revendică acest imobil și totuși au făcut tranzacțiile respective, fiind de

rea-credință.

Pârâta intimată SC

M.G. SRL a dobândit imobilul de pe piața de capital la data de 11 iunie 2001,

când solicitase deja atât în baza Legii nr. 10/2001, cât și pe calea dreptului

comun imobilul, astfel că nu se poate ca acest imobil să rămână la această

societate, care este de rea-credință în tot ceea ce a întreprins în legătură cu

acest imobil; despre imobilul în discuție se cunoștea încă din anul 1993 că

este revendicat, iar în 1999 era notat în CF procesul de revendicare și

restabilire a situației anterioare ce a format obiectul Dosarului nr. 670/1999,

suspendat în prezent - ceea ce înseamnă că această pârâtă intimată a fost de

rea-credință la momentul achiziționării imobilului, ceea ce îl îndreptățește să

i se restituie în natură imobilul și nu să primească despăgubiri.

b. Art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de

această lege, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile - terenuri și/sau

construcții notificate potrivit prevederilor legii.

Astfel, tranzacția

din 11 iunie 2001 prin care SC M.G. SRL a dobândit imobilul de pe piața de capital

este nulă.

c. Imobilul în

discuție a fost preluat fără titlu valabil.

formulat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului s-a susținut,

în principal, că hotărârea este criticabilă, fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a art. 60 C. proc. civ., motiv pentru care se impune respingerea

cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

Asupra recursurilor

formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

reclamanților sunt inadmisibile, față de statuările deciziei de recurs

pronunțată anterior în cauză, obligatorii în lumina dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ; se ține cont totodată și de faptul că unul dintre reclamanți nu a

formulat recurs împotriva deciziei anterioare de apel pronunțată în cauză, ceea

ce face ca statuările în ceea ce-l privește să se bucure de putere de lucru

judecat.

Inadmisibilitatea

recursurilor, cu referire la efectele deciziei de recurs pronunțată anterior în

cauză, a fost invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

recursuri formulate în cauză sunt fondate, din perspectiva dispozițiilor art.

315 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența în cauză a motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și casarea deciziei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, în considerarea următoarelor argumente:

2.a. Recursul

formulat de intervenientul în nume propriu.

Deși prin decizia de

recurs s-a reținut relevanța în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 830

din 8 iulie 2008 cu privire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin

abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil", instanța de

apel nu s-a conformat dispoziției date sub acest aspect de instanța de recurs.

Astfel, s-a reținut

că condițiile în care art. 29 din lege prevede că pentru imobilele preluate cu

titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, per a contrario, în cazul

imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1

din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Întrucât în

considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului

preluării imobilului, din perspectiva titlului statului astfel constituit, iar

aceasta presupune evaluarea probatoriului administrat - activitate care nu este

la îndemâna instanței de recurs, s-a trasat sarcină în acest sens instanței de

apel cu ocazia rejudecării cauzei.

După cum rezultă din

considerentele deciziei de apel, instanța nu s-a conformat măsurii dispuse de

instanța de recurs, iar recurentul intervenient s-a prevalat prin cererea de

recurs de nevalabilitatea titlului statului - chestiune asupra căreia nu se

poate pronunța instanța de recurs, după cum s-a reținut și în decizia

pronunțată anterior în cauză.

Față de celelalte

dezlegări ale deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză, prin care s-au

și stabilit limitele de rejudecare, celelalte critici formulate de către

intervenientul recurent nu prezintă relevanță în cauză, acestea neputând fi

analizate decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acesteia.

2.b. Pentru motivele

detaliate în analiza recursului formulat de către Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, instanța de recurs anterioară a apreciat că

cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenție

forțată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretențiile astfel formulate fiind

inadmisibile.

Totodată s-au arătat

motivele pentru care nu s-a procedat la admiterea recursului acestei părți și

s-a dispus rejudecarea celor două apeluri, avându-se în vedere chestiunile de

drept deja dezlegate.

Față de modul de

dispunere în rejudecarea cauzei în apel, se constată de asemenea o neconformare

dispozițiilor date de instanța de recurs.

În considerarea

acestor argumente, cu aplicarea dispozițiilor procedurale apreciate ca fiind

incidente în cauză, Înalta Curte urmează să admită ultimele două recursuri analizate

și să caseze decizia în parte, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceeași instanță de apel - pentru rejudecarea apelurilor formulate de

intervenientul în nume propriu H.C.N. și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, menținându-se dispoziția din decizia atacată privind

respingerea contestației formulată de reclamanții M.I.G. și I.R.

Instanța de apel se

va pronunța totodată asupra cererilor formulate de către chemata în garanție

Societatea de Investiții Financiare Moldova S.A., susținute atât prin

întâmpinarea formulată în cauză, cât și la cuvântul pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții M.I.G. și I.R. împotriva

Deciziei nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Admite recursurile

declarate de intervenientul în nume propriu H.C.N. și Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 1050/A din data de 20

octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează în parte

decizia.

Trimite cauza spre

rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul în nume propriu H.C.N. și

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la aceeași instanță de

apel.

Menține dispoziția

din decizia atacată privind respingerea contestației formulată de reclamanții

M.I.G. și I.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN