ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1306/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1306/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

și procedura derulată în primă instanță.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

reclamanta SC S. SA Brașov a solicitat anularea dispoziției nr. 70 din 12 mai 2010

și a Deciziei de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 emise de Direcția

Fiscală Brașov.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat în esență, că autoritatea emitentă nu avea competența

de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat societatea,

încălcând rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene în materia

ajutorului de stat.

În argumentarea

susținerilor sale, reclamanta a făcut referire la prevederile Regulamentului

(CE) nr. 659/1999 al Consiliului European și cele ale Regulamentului (CE) nr. 794/2004

de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999; dispozițiile art. 250

pct. 9 și art. 257 lit. i) din C. fisc.; prevederile art. 87 și art. 88 din

Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Prin întâmpinare,

pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, iar pe

fond a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr.

1800/CA din 06 decembrie 2010, Tribunalul Brașov a declinat competența în

favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

instanța căreia îi revine atribuția de a soluționa cauza, în temeiul art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu valoarea debitelor fiscale contestate.

de apel

Prin sentința nr. 53/

F din 28 martie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ

și fiscal a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 70 din 12 mai 2010 emisă de

Direcția Fiscală a Municipiului Brașov și Decizia de impunere nr. 21754 din 26

ianuarie 2010, emisă de aceeași autoritate publică.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că

reclamanta a

solicitat anularea unor acte administrative fiscale, și anume dispoziția nr. 70/12

mai  2010 și decizia de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 emise de

autoritatea pârâtă, ambele referitoare la impozite pe clădiri și terenuri în

sumă de 1.203.721 lei pentru anul 2009.

A constatat că, în

cadrul legislativ în vigoare, actele administrative fiscale prin care organul

fiscal a stabilit impozitul pe terenurile și clădirile reclamantei din parcul

industrial, aferent anului 2009 reprezintă măsuri de stopare a ajutorului de

stat existent, măsuri ce au fost dispuse cu încălcarea competenței exclusive a

Comisiei Europene. Această interpretare, în sensul că Direcția Fiscală a

intervenit în sectorul de competență al Comisiei Europene, se regăsește și în

motivarea Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr.

791 din 26 noiembrie 2008), decizie prin care instanța de contencios

constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. i) din Codul fiscal, excepție invocată de

Direcția Fiscală Brașov în mai multe dosare aflate în primă instanță la Curtea

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Curtea

Constituțională a reținut că autoritățile locale nu au totală independență în

stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci se supun limitelor și condițiilor

legii.

Împrejurarea că

dispozițiile legale criticate de organul fiscal stabilesc scutiri de la plata

acestor taxe și impozite este justificat de importanța strategică, prevăzută de

lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite în art. 135 alin. (2)

lit. c) și d) din Constituție, anume stimularea cercetării științifice și

tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale, în

concordanță cu interesul național.

Prima instanță a

reținut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 250 și art. 257 din C. fisc.,

iar aceste dispoziții legale sunt aplicabile, regimului juridic al terenurilor

și clădirilor din parcurile industriale, științifice și tehnologice pentru care

se acordă scutiri de impozite conform dispozițiilor legii.

Judecătorul fondului

a avut în vedere și jurisprudența Înaltei Curți, în care sintagma „potrivit

legii” din art. 250 și art. 257 din C. fisc. privește condițiile stabilite prin

lege pentru înființarea, autorizarea și funcționarea parcurilor industriale și

a unităților economice care funcționează în perimetrul acestora.

A mai reținut că

facilitățile fiscale examinate în cauză constituie forme de ajutor de stat, în

privința cărora, așa cum s-a reținut în jurisprudența recentă a Înaltei Curți,

se instituie o dublă condiționare: respectarea prevederilor tratatelor

internaționale și a dreptului comunitar, atunci când dreptul intern este

contrar dreptului supranațional (principiul aplicării directe a dreptului

comunitar, consacrat de art. 148 din Constituție), respectiv respectarea

procedurilor naționale în domeniul ajutorului de stat, ca expresie a

principiului subsidiarității ce stă la baza funcționării instituțiilor Uniunii

Europene. Așadar, facilitățile fiscale ce fac obiectul actelor fiscale atacate

în cauză reprezintă forme de ajutor de stat, pentru care Consiliul Concurenței

a comunicat că nu există scheme de ajutor de stat de minimis pentru a fi fost

monitorizate de această instituție națională, forme de ajutor de stat care,

dacă depășesc plafonul valoric prevăzut de art. 2 paragr. 3 din Regulamentul CE

nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratat referitor la

ajutoarele de minimis se notifică la Comisie, după cum se desprinde din

interpretarea per a contrario a dispozițiilor comunitare menționate mai sus,

coroborate cu art. 2 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 659/1999 modificat prin

Regulamentul CE nr. 1791/2006.

Concluzionând,

judecătorul fondului, dând valoare dispozițiilor dreptului comunitar și

principiului aplicării directe a acestora în dreptul intern, a considerat că

actele administrative fiscale atacate au fost emise de autoritatea fiscală

pârâtă cu încălcarea competențelor exclusive ale altor autorități.

în cauză.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat recurs pârâta Direcția Fiscală Brașov,

criticând-o pentru nelegalitate, prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Sub un prim aspect,

în raport de motivarea hotărârii recurate, recurenta-pârâtă arată că Decizia de

impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 și Dispoziția nr. 70/12 mai 2010 emise

de către Direcția Fiscală Brașov nu reprezintă acte administrativ fiscale de

stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, astfel că instanța de fond a făcut

o confuzie între actele administrativ – fiscale contestate și o decizie de

stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, pronunțând hotărârea cu

interpretarea greșită a prevederilor C. fisc. și a legislației naționale în

materia ajutoarelor de stat, respectiv O.U.G. nr. 117/2006.

În ceea ce privește

motivarea instanței de fond în care s-a reținut că reclamanta ar fi beneficiat

de ajutor de stat existent, se arată că Facilitățile fiscale de care a

beneficiat SC P.R. SA în temeiul Ordinului M.A.I. nr. 255 din 03 iunie 2004,

privind acordarea titlului de parc industrial, nu reprezintă un ajutor de stat

existent, în accepțiunea art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al

Consiliului Uniunii Europene și a art.  3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999,

privind ajutorul de stat, în vigoare până la aderarea României la Uniunea Europeană,

pentru că nu au fost puse în aplicare și ulterior intrării în vigoare a tratatului

de aderare, nu au fost autorizate de Consiliul Concurenței sau, după aderare, de

Comisia Europeană, nu au făcut obiect al unei notificări către Comisie, conform

art. 2 alin. (2) pentru a intra sub incidența art. 4 alin. (6).

Astfel, scutirile la

plata impozitului pe clădiri și teren la acordarea cărora intimata-reclamantă se

consideră îndreptățită, nu pot fi caracterizate decât ca fiind un ajutor nou,

definit ca fiind orice ajutor, respectiv orice schemă de ajutor și orice ajutor

individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor

existente, iar pentru acordarea lor este obligatorie parcurgerea procedurilor

instituite prin O.U.G. nr. 117/2006 și îndeplinirea tuturor condițiilor impuse

de legislația națională și comunitară în materia ajutoarelor de stat.

Interpretarea

sistematică a prevederilor art. 1 alin. (3), (4) și (5) din C. fisc., prin prisma

principiului instituit prin art. 148 alin. (2) din Constituția României,

conduce la concluzia că înțelesul sintagmei „potrivit legii”, utilizată în art.

250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. e) din C. fisc., referitoare la scutirile

de impozite pentru clădirile și terenurile parcurilor industriale, nu se reduce

la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor

industriale, ci vizează și prevederile legale în materia ajutorului de stat.

Prin urmare,

facilitățile fiscale nu pot fi acordate „ope legis”, ci numai cu îndeplinirea procedurilor

prevăzute în O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutoarelor

de stat.

Această concluzie se

desprinde din corespondența purtată de Direcția Fiscală Brașov cu Ministerul

Administrației și Internelor și Consiliul Concurenței și este exprimată în

adresa din 17 mai 2007, prin care Consiliul Concurenței a precizat că începând cu

data de 1 ianuarie 2007, consiliul îndeplinește rolul de autoritatea de contact

în raporturile dintre Comisia Europeană și autoritățile și instituțiile publice

ori alți furnizori și beneficiari de ajutor de stat, iar ajutoarele de stat suspuse

obligației de notificare pot fi puse în aplicare numai după ce se obține autorizarea

acestora de către Comisia Europeană.

În plus, deși în

cadrul demersurilor efectuate pentru autorizarea schemei de ajutor de stat propus

a fi acordat societăților din cadrul Parcului Industrial SC P.R. SA, intimata -

reclamantă a fost înștiințată că schema notificată îmbracă forma unui ajutor de

operare, nu și-a manifestat voința în sensul derulării procedurii.

A arătat că SC S. SA nu

a formulat o solicitare pentru acordarea de facilități fiscale sub forma ajutorului

de minimis, pentru care nu trebuie îndeplinită procedura de autorizare, în

condițiile prevăzute în H.C.L. nr. 274 din 31 martie 2008, privind aprobarea

schemei de ajutor de minimis, în vederea scutirii de la plata obligațiilor

fiscale la bugetul local al Municipiului Brașov, pentru societățile comerciale care

își desfășoară activitatea în cadrul parcurilor industriale din raza Municipiului

Brașov.

Apreciază că

înscrisurile sunt emise cu respectarea prevederilor legale în condițiile în

care nici intimata – reclamantă SC S. SA nu a înaintat Direcției Fiscale Brașov

o atare solicitare cu toate că prin H.C.L. nr. 274/2008 a fost instituită

întreaga procedură ce trebuie parcursă în vedrea obținerii scutirilor prevăzute

de art. 250 alin. (1) pct. 9, respectiv art. 257 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Referitor la

susținerile instanței de fond conform cărora actele administrative atacate au

fost emise de organul fiscal cu încălcarea competențelor exclusive ale altor

autorități, recurenta consideră că a avut competența de a emite actele

administrativ-fiscale atacate, conform prevederilor art. 35 din O.G. nr. 92/2003

și art. 4 din H.C.L. nr. 318 din 26 august 2002.

Competența Direcției

Fiscale Brașov de a emite decizii de impunere pentru impozitul pe clădiri și

impozitul pe terenuri, datorate bugetului local conform art. 249 alin. (2) și

256 alin. (2) din C. fisc., este prevăzută în art. 35 C. proc. fisc., conform căruia

compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale

sunt competente pentru administrarea impozitelor, taxelor și a altor sume

datorate bugetelor locale ale unităților administrative teritoriale.

Referitor la

competența recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, arată

că obligațiile de plată cuprinse în Decizia de impunere nr. 21754 din 26

ianuarie 2010 nu reprezintă măsuri de stopare și/sau recuperare a ajutorului de

stat ci obligații datorate de către intimată către bugetul local.

Competența

recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat ilegal sau

interzis, prin stoparea ajutorului de stat existent, revine, după aderarea României

la U.E., Comisiei Europene, dar decizia de impunere contestată nu poate fi

asimilată unei astfel de măsuri, pentru că intimata – reclamantă nu a beneficiat

anterior de un ajutor de stat, concretizat în scutire de plata impozitului pe

clădiri și pe teren, care să poată fi încadrat în una dinte categoriile de ajutoare

de stat menționate.

În recurs, anexat

memoriului de recurs și notelor de ședință, recurenta-pârâtă a depus la dosar

practică judiciară, adresele din 16 iunie 2011 și din 05 iulie 2011, emise de Consiliul

Concurenței, adresa din 24 noiembrie 2011 emisă de M.A.I., adresa din 23 iunie 2011,

emisă de M.F.P. – Direcția Generală Legislație C. fisc. și în fine, adresa din 7

noiembrie 2011, prin care SC P.R. SA a solicitat întocmirea schemei de ajutor de

stat pentru societățile care activează în cadrul Parcului Industrial P.R. și

înaintarea documentației către Comisia Europeană, în vederea avizării.

Întrucât prin

sentința civilă nr. 6/2010 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. 9625/62/2009

față de intimata-reclamantă s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței

conform Legii nr. 85/2006, în recurs partea a fost citată prin administratorul

judiciar desemnat în cauză, care nu a depus întâmpinare conform art. 308 alin. (2)

C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curții asupra recursului.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în

temeiul art. 304 C. proc. civ., având în vedere și înscrisurile depuse la

dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele

expuse în continuare.

și de drept relevante

Intimata – reclamantă

SC S. SA Brașov a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de

contencios administrativ, în temeiul art. 218 C. proc. fisc., Decizia de impunere

nr. 21574 din 26 ianuarie 2010, prin care i-au fost stabilite obligații către

bugetul local, constând în impozit pe clădiri și teren pentru anul 2009 și

dispoziția nr. 70 din 12 mai 2010, prin care Direcția Fiscală din cadrul

Consiliului Local al Municipiului Brașov a soluționat contestația

administrativă împotriva deciziei de impunere.

În motivarea

dispoziției contestate, autoritatea fiscală a reținut, în esență, că

facilitățile fiscale constând în scutirea de impozitul pe clădiri și de

impozitul pe terenuri, prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin.

(1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc. constituie măsuri de ajutor de

stat, supuse obligației de notificare conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006

privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, la care face

trimitere art. 1 alin. (5) din C. fisc.

A fost invocată, de

asemenea, o serie de adrese în care Consiliul Concurenței, autoritatea națională

de contact în raporturile dintre Comisia Europeană și autoritățile publice sau

alți furnizori și beneficiari ai ajutorului de stat și-a exprimat poziția față

de măsurile fiscale menționate.

În acest context, se

impune mențiunea că societatea comercială P.R. SA în cadrul căreia își

desfășoară activitatea și intimata-reclamantă a primit titlul de parc

industrial prin Ordinul M.A.I. nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980 din 25

octombrie 2004, emis în aplicarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind

constituirea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002

– acte normative anterioare aderării la Uniunea Europeană.

La acea dată era în

vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8)

califica exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și

impozitelor drept măsuri de ajutor de stat.

La rândul lor,

instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate

prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării și prognozei, defineau, în

art. 11, facilitățile prevăzute pentru parcurile industriale drept ajutoare de

stat regionale, ce puteau fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității

maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională din România.

La data de 1 ianuarie

2007, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în

domeniul ajutorului de stat, în temeiul căreia competențele de decizie în

materia autorizării stopării sau recuperării ajutoarelor de stat s-au

transferat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană, prevederile art. 87

- 89 din TCE fiind direct aplicabile.

Pornind de la premisa

potrivit căreia facilitățile fiscale în discuție constituie măsuri de ajutor de

stat, iar art. 1 alin. (5) din C. fisc. impune ca orice măsură de natură

fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordate potrivit dispozițiilor

O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007,

se ajunge la concluzia să sintagma „potrivit legii” utilizată în art. 250 alin.

(1) pct. 9 și art. 257 lit. l) pentru acordarea beneficiului scutirii de

impozit pe clădiri și pe terenuri include atât legislația fiscală și cea care

instituie regimul parcurilor industriale, cât și normele naționale și

comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.

Or, în temeiul art. 3

din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată

fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în

categoria ajutoarelor supuse obligației de notificare către această instituție

europeană sau, situația exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de

acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

În cauza de față se

contestă o decizie de impunere prin care au fost stabilite obligații fiscale

către bugetul local aferente anului 2009, în condițiile în care, până la

această dată, procedura de autorizare declanșată în condițiile O.U.G. nr. 117/2006,

urmare a adoptării Hotărârii Consiliului Local Brașov nr. 273 din 31 martie 2008,

privind aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la

plata impozitului pe clădiri și terenuri pentru societățile aflate în Parcul

Industrial P.R., nu a fost finalizată prin emiterea, de către Comisia

Europeană, a unei decizii de autorizare.

Această împrejurare

rezultă și din adresa înregistrată la Direcția Fiscală Brașov cu nr. 438.753

din 7 noiembrie 2011, depusă ca înscris nou în recurs, prin care societatea

administrator a solicitat întocmirea, conform legii în materia ajutoarelor de

stat și a C. fisc., a unei scheme de ajutoare de stat pentru societățile

existente în Parcul Industrial P.R. SA și trimiterea acesteia către Comisia

Europeană.

Curtea mai reține, de

asemenea, că prin adresa din 11 iulie 2011 (filele 46-48 dosar recurs),

Consiliul Concurenței a comunicat din nou recurentei – pârâte punctul său de

vedere asupra calificării măsurilor de sprijin prevăzute în art. 250 și 257 din

C. fisc. drept ajutoare de stat, pentru considerentele care au stat și la baza

avizării Schemei de ajutor de stat regional acordat pentru investițiile

realizate în parcurile industriale, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al M.A.I.

Această schemă a fost transmisă Comisiei Europene spre informare, fiind

înregistrată cu nr. XR 160/2007 și consemnată în jurnalul Oficial al Uniunii

Europene cu nr.  251 din 26 octombrie 2007.

Consiliul Concurenței

a adus lămuriri suplimentare și în ceea ce privește caracterul de ajutor

existent al acestor măsuri de sprijin, în sensul că Tratatul de aderare a

României la UE precizează că schemele de ajutor și ajutoarele individuale

implementate de România înainte de data aderării și aplicabile și după această

dată, sunt considerate ajutoare existente dacă:

(a) sunt măsuri de

ajutor implementate înainte de 10 decembrie 1994;

(b) sunt măsuri de

ajutor enumerate în apendicele la Anexa din Tratat;

(b) sunt măsuri de

ajutor care, înainte de data aderării, au fost evaluate de către Consiliul

Concurenței, considerate compatibile cu acquis-ul comunitar și față de care

Comisia nu a ridicat nicio obiecție în temeiul unor rezerve serioase privind

compatibilitatea măsurii cu piața comună, în conformitate cu procedura de

examinare.

Cu alte cuvinte, se

consideră ajutoare existente, măsurile care au fost fie implementate înainte de

10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenței a emis o decizie

de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecție, în

temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piața

Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care își produc efecte și după data

aderării și care nu îndeplinesc condițiile stabilite mai sus sunt considerate

drept un ajutor nou după aderare, așa cum sunt și măsurile de sprijin prevăzute

la art. 250 și 257 din C. fisc.

Ținând cont de cele

de mai-sus, se poate concluziona că aceste măsuri de sprijin reprezintă ajutor

de stat, iar acordarea acestora trebuie sa se facă în concordanță cu regulile

aplicabile în domeniu.

Aceste elemente noi vin

în sprijinul tezei exprimate în motivarea recursului, în sensul că decizia de

impunere contestată nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat

existent, care să fi încălcat competența Comisiei Europene, ci un act

administrativ – fiscal emis în limitele de competență stabilite prin art. 35 C.

proc. fisc.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte a apreciat că nu „există îndoieli cu privire la

calificarea” măsurii de sprijin ca fiind ajutor de stat în sensul prevederilor pct.

13 din „Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la

ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C85/01), și nu se impune

trimiterea unei adrese în acest sens către Comisia Europeană, așa cum a

solicitat recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

al art. 312 alin. (1) – (3), Înalta Curte va admite recursul și va modifica

sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Fiscală Brașov împotriva sentinței nr. 53 /F din 28 martie

2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Brașov,

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.