ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 13349 din 5

decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P.E. și, în consecință a

respins acțiunea reclamantei C.E.E.R.E.S, persoană juridică olandeză. Totodată,

tribunalul a respins excepția inadmisibilității, excepția tardivității și

excepția lipsei de interes ca neîntemeiate.

Tribunalul a admis acțiunea reclamantei față de

pârâta SC T.C.I. și a constatat nulitatea absolută a deciziei asociatului unic

nr. 1 din 17 iulie 2006 și a actului adițional la actul constitutiv al pârâtei

din aceeași dată, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei P.E. este întemeiată, față de dispozițiile art. 132

alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicată, calitate procesuală pasivă în

acțiunea în anulare având doar societatea a cărei voință juridică este formată

în AGA atacată.

Cât

privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a apreciat că aceasta

privește fondul cauzei, iar relativ la excepția tardivității, aceasta a fost

respinsă față de dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care

declară acțiunea în constatarea nulității absolute imprescriptibilă.

Tribunalul

a respins și excepția lipsei de interes, apreciind că reclamanta își justifică

interesul prin prisma obiectului cererii și a motivelor invocate, tinzând la

înlăturarea efectelor excluderii sale din acționariatul pârâtei T.C.I.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut că s-a solicitat nulitatea absolută a

deciziei nr. 1 din 17 iulie 2006, adoptată de SC I.E. SA, în pretinsa calitate

a sa de asociat unic al pârâtei T.C.I., și nulitatea absolută a actului

adițional subsecvent.

Tribunalul

a reținut că între reclamantă și SC I.E. SA a fost încheiat contractul de

cesiune de părți sociale nr. 5 din 14 ianuarie 2004, prin care reclamanta a

dobândit 50% din capitalul social al pârâtei SC T.C.I. SRL, iar la data de 17

martie 2006, SC I.E. SA a notificat-o pe reclamantă cu privire la rezoluțiunea

contractului de cesiune de părți sociale, ca urmare a neachitării diferenței de

preț de 1 milion Euro, la termenul scadent.

Prin

decizia nr. 1 din 4 aprilie 2006, adoptată ca urmare a rezoluțiunii

contractului de cesiune de părți sociale, s-a hotărât revenirea acționariatului

SC T.C.I. SRL la situația anterioară încheierii acestui contract, urmând ca

pârâta să aibă un singur acționar, respectiv SC I.E. SA.

Prin

încheierea judecătorului delegat nr. 17888 din 7 aprilie 2006 această decizie a

fost înscrisă în Registrul Comerțului, însă prin decizia irevocabilă nr. 2285

din 5 septembrie 2006 cererea de mențiuni privind decizia asociatului unic nr. 1

din 4 aprilie 2006 a fost respinsă, mențiunea fiind radiată.

Prin

decizia nr. 1 din 17 iulie 2006, ce face obiectul prezentei cauze, același

pretins acționar unic SC I.E. SA a hotărât revocarea unui dintre cei doi

administratori ai pârâtei SC T.C.I. SRL și numirea în funcția de administrator

a pârâtei P.E., decizie urmată de actul adițional încheiat în aceeași zi și

înregistrată în registrul comerțului prin încheierea judecătorului delegat nr. 22626

din 3 mai 2006. Și această încheiere a fost irevocabil modificată prin decizia

nr. 2925 din 14 noiembrie 2006, în sensul respingerii cereri de înscriere

mențiuni în registrul comerțului.

Tribunalul

a mai reținut că prin decizia arbitrală finală pronunțată de Curtea de Arbitraj

din Paris în cauza Î.C.C. nr. 14450/AVH/FM, s-a reținut că între părți nu a

operat rezoluțiunea contractului de părți sociale, notificarea rezilierii

neproducând niciun efect, această sentință definitivă și obligatorie pentru

părți - fiind menținută prin sentința nr. 22545/3/2009 a Tribunalului București,

secția a VI-a comercială.

Ca

atare, tribunalul a apreciat că la data adoptării deciziei nr. 1 din 17 iulie

2006, ce face obiectul cauzei, reclamanta avea calitatea de acționar al pârâtei

SC T.C.I. SRL conform deciziei nr. 2285 din 2 septembrie 2006, motiv pentru

care decizia a fost adoptată cu încălcarea art. 195 alin. (3) și (2) din Legea

nr. 31/1990, republicată, privind condițiile de convocare a adunării generale

și regula unanimității în adoptarea hotărârii AGA de modificare a actului

constitutiv, fiind lovită de nulitate absolută, dat fiind caracterul imperativ

al normelor încălcate.

În aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur

jus accipients, tribunalul a constatat și nulitatea absolută a actului

adițional subsecvent.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel, părțile, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin

decizia nr. 379 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele - pârâte, luând

act că intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe

cale separată.

Pentru

a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că apelantele - pârâte nu se

pot prevala de efectele încheierii judecătorului delegat la ORC, privind

înscrierea mențiunii de revenire a acționariatului pârâtei la situația

anterioară încheierii contractului de cesiune de părți sociale, chiar dacă

decizia instanței de recurs este ulterioară adoptării deciziei atacate, față de

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.26/1990, care prevăd opozabilitatea

mențiunilor în registrul comerțului de la data efectuării lor, față de terți,

nu și față de părțile care au efectuat aceste mențiuni. Sub acest aspect,

curtea de apel a apreciat că părțile nu pot invoca în favoarea lor prezumția de

validitate a actului întocmit nelegal, conform principiului

nemo auditur

propriam turpitudinem allegans

.

De

altfel, a arătat instanța de apel, după pronunțarea încheierii judecătorului

delegat, dar anterior pronunțării deciziei nr. 1 din 17 iulie 2006, atacată în

prezenta cauză, intimata - reclamantă a atacat cu recurs încheierea

judecătorului delegat de înscriere mențiuni.

Instanța

de apel a respins și critica cu privire la pronunțarea instanței de fond asupra

rezoluțiunii contractului de cesiune de părți sociale, întrucât prima instanță

de fond nu a făcut decât să rețină concluziile sentinței arbitrale privind

neoperarea pactului comisoriu și, implicit, neintervenirea rezoluțiunii acestui

contract.

Curtea

de apel a apreciat ca nefondată și critica privind neluarea în considerare a

deciziei 1 din 4 aprilie 2006, care, în opinia apelantelor beneficiază de

prezumția de validitate, reținând că în materia specială dedusă judecății,

această decizie, nefiind înscrisă în registrul comerțului, ca efect al deciziei

date în recurs, nu poate fi opusă terților, între care intimata - reclamantă și

instanțele de judecată.

S-a

mai reținut că și această decizie a asociatului unic a fost anulată prin

sentința comercială nr. 526 din 22 ianuarie 2010, sentință care, deși nu este

irevocabilă, este executorie, conform art. 720

8

C. proc. civ.

Instanța

de apel a respins și ultimul motiv de apel relativ la absența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabilă care să recunoască sentința arbitrală

pe care s-a întemeiat soluția primei instanțe, întrucât pe de o parte, sentința

de recunoaștere nr. 1243 din 18 noiembrie 2008 se bucura de puterea de lucru

judecat, conform art. 720

8

C. proc. civ., iar, pe de lată parte,

între timp, această sentință a devenit irevocabilă, fiind astfel consolidată

puterea de lucru judecat a acesteia reținută de prima instanță.

A

fost respinsă și susținerea apelantelor - pârâte în sensul că independent de

condițiile de cvorum și convocare, conform statutului, reclamanta era obligată

să adopte această decizie de revocare a unuia dintre administratori, întrucât,

pe de o parte această critică privește mai degrabă lipsa de interes în

promovarea acțiunii de față, soluția de respingere a acestei excepții de către

prima instanță, nefiind criticată, iar pe de altă parte, asemenea apărări nu

pot fi luate în considerare când este vorba de încălcarea unor norme

imperative.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, pârâtele, criticând decizia atacată pentru

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurentele - pârâte au arătat că

în mod greșit instanțele de fond au reținut că la data adoptării deciziei nr. 1

din 17 iulie 2006, reclamanta avea calitatea de acționar al pârâtei, conform

deciziei comerciale nr. 2285 din 5 septembrie 2006, întrucât această decizie

este ulterioară deciziei asociatului unic ce face obiectul prezentei cauze. Or,

la data adoptării acestei decizii, societatea pârâtă avea un singur acționar,

astfel încât instanțele de fond au încălcat regimul nulității actelor juridice,

care impune existența cauzei de nulitate la data încheierii actului.

Ca

atare, instanțele de judecată aveau obligația să analizeze condițiile de

valabilitate de la data încheierii actului conform principiului

tempus regit

actum

.

Instanțele

de fond și de apel s-au pronunțat greșit asupra intervenirii rezoluțiunii

contractului de cesiune părți sociale, întrucât la data pronunțării, hotărârea

tribunalului arbitral nu era recunoscută pe teritoriul României.

Ca

atare, apreciind că reclamanta este acționar al societății - pârâte, instanțele

de fond s-au pronunțat asupra rezoluțiunii contractului de cesiune părți

sociale, deși părțile au prevăzut o clauză compromisorie pentru judecata unei

atare acțiuni, motiv pentru care instanța a încălcat normele de competență în

soluționarea cauzei.

În

continuare, recurentele fac aprecieri cu privire la excluderea intimatei -

reclamante din acționariatul recurentei - pârâte ca urmare a rezoluțiunii

contractului de cesiune de părți sociale contract care, în opinia acestei părți

a fost desființat retroactiv.

Recurentele

- pârâte au mai arătat că actul dedus judecății se bucură, astfel, de prezumția

de legalitate, întrucât a fost adoptat în mod legal de asociatul unic al

pârâtei de la acea dată.

Recurentele

- pârâte reiterează critica din apel relativă la obligația intimatei - pârâte

de a vota decizia de revocare a administratorilor, conform art. 9 din actul

constitutiv al recurentei - pârâte.

Examinând

actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate,

Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prima

critică de nelegalitate privește greșita reținere de către instanța de fond a

calității de acționar a intimatei - reclamante, față de decizia irevocabilă nr.

2285 din 5 septembrie 2006 prin care a fost respinsă cererea de înscriere

mențiuni privind revenirea acționariatului recurentei - pârâte la situația

anterioară încheierii contractului de cesiune de părți sociale, întrucât o

atare hotărâre judecătorească este ulterioară datei adoptării deciziei atacate

nr. 1 din 17 iulie 2006, dată la care recurenta - pârâtă avea un singur

acționar.

Înalta

Curte reține că o atare critică a fost formulată și în fața instanței de apel,

decizia atacată fiind amplu motivată pe soluția de respingere a acestei

critici.

În

esență, în mod corect a apreciat instanța de apel că față de dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 26/1990, mențiunile din registrul comerțului sunt

opozabile de la data efectuării lor, doar față de terți, nu și față de părțile

implicate care au făcut astfel de mențiuni apreciate ulterior, ca fiind

contrare legii.

Or,

recurentele pârâte nu critică decizia atacată din perspectiva acestei motivări,

a instanței de apel, ceea ce probează practic achiesarea la considerentele

instanței de apel, ci susțin încălcarea regimului nulităților, în sensul că

instanțele de fond nu au avut în vedere că nulitatea actului atacat se

apreciază în raport cu condițiile de la data adoptării sale.

O

atare critică prin care practic recurentele - pârâte invocă buna credință a

pretinsului acționar unic al recurentei - pârâte la data adoptării actului

atacat, în sensul că la acea dată era asociat unic, nu poate fi primită de

Înalta Curte, întrucât în speță, astfel cum în mod corect a reținut instanța de

apel, aprecierea nulității actului dedus judecății trebuie analizată și din

perspectiva opozabilității actelor adoptate, dată fiind materia specială a

societăților comerciale reglementată de dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale

Legii nr. 26/1996.

Prin

urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că pârâtele nu se pot prevala

de prezumția de valabilitate a actului juridic încheiat cu încălcarea legii,

chiar de către aceste părți, întrucât prezumția de valabilitate se aplică doar

față de terți, între care și reclamanta care a înțeles să o răstoarne pe calea

acțiunii în justiție promovată.

Prin

aceasta constantă susținere pe parcursul judecății cauzei de față, recurentele -

pârâte încalcă principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

astfel cum a reținut instanța de apel.

Cât

privește invocarea principiului

tempus regit actum

de către recurenta -

pârâtă, Înalta Curte reține că, în fapt, este o reluare a motivului relativ la

aprecierea cauzelor de nulitate care se circumscrie regimului nulității,

întrucât în speță nu s-a pus problema aplicării legilor în timp la care face

referire principiul de drept invocat.

În

ceea ce privește critica relativă la încălcarea competenței de judecată de

către instanțele de fond care au făcut aprecieri cu privire la rezoluțiunea

contractului de cesiune de părți sociale, Înalta Curte reține că și această

critică este nefondată, întrucât în considerentele hotărârilor pronunțate,

instanțele de fond au avut în vedere doar efectele puterii de lucru judecat ale

sentinței arbitrale pronunțate în litigiu dintre aceleași părți, prin care s-a

reținut netemeinicia rezoluțiunii contractului de cesiune părți sociale.

În

plus, prin motivele înserate în cererea de recurs privind temeinicia

rezoluțiunii contractului de cesiune părți sociale, recurentele - pârâte fac

referire la o problemă de drept cu care instanțele din prezenta cauză nu au

fost și nu s-au considerat investite, motiv pentru care vor fi înlăturate de Înalta

Curte, întrucât exced petitului acțiunii de față.

Nu

poate fi reținută nici critica privind absența caracterului definitiv și

irevocabil al sentinței de recunoaștere a hotărârilor arbitrale străine, față

de considerentele instanței de apel care face trimitere la rămânerea

irevocabilă a acestei sentințe prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 1763 din 28 mai 2010 - așadar, anterior judecării apelului, care

este o cale de atac devolutivă și la caracterul executoriu al sentinței de

fond, conform art. 720

8

C. proc. civ., considerente care nu sunt

criticate în prezentul recurs, recurenta - pârâtă reluând practic motivul de

apel invocat pe acest aspect.

Nici

susținerea relativă la obligația intimatei - reclamante de a vota decizia nr. 1

din 17 iulie 2006, față de conținutul art. 9 din statutul recurentei - pârâte,

nu poate fi primită, întrucât în speță, se pune problema încălcării unor norme

juridice imperative care se sancționează cu nulitatea absolută, ce nu poate fi

acoperită prin confirmare.

Mai

mult, astfel cum au reținut și instanțele de apel, în speță, prima instanță de

fond a reținut că reclamanta are interes să promoveze acțiunea de față, iar

recurentele - pârâte nu au înțeles să atace aceasta soluție, motivul invocat

vizând problema interesului în promovarea acțiunii de fond.

Cât

privește reiterarea cererii de suspendare a executării deciziei atacate, Înalta

Curte reține că o atare posibilitate procedurală nu există, dată fiind

soluționarea de către completul investit cu cererea de recurs a unei asemenea cererii,

pe de o parte, iar pe de altă parte această solicitare apare ca incomparabilă

și sub aspect temporal, întrucât recursul la termenul de astăzi este în stare

de judecată.

În

baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va

lua act că intimata reclamantă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de

judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenții - pârâți SC T.I.C. SRL București și P.E. împotriva deciziei nr. 379

din 17 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.