ÎCCJ, decizie (scj.ro #82974)

Hotărâre AGA. Acțiune în constatare nulitate absolută. Prezumție de valabilitate a actului juridic. Efecte Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților comerciale Index alfabetic: acțiune în constatare nulitate absolută - decizie asociat unic - contract de cesiune de părți sociale - rezoluțiune Legea nr. 31/1990, art. 132 Legea nr. 26/1990, art. 5 alin. (1) Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, mențiunile din registrul comerțului sunt opozabile de la data efectuării lor doar față de terți, nu și față de părțile implicate care au făcut astfel de mențiuni, apreciate ulterior ca fiind contrare legii. Astfel, aprecierea nulității actului trebuie analizată și din perspectiva opozabilității actelor adoptate, dată fiind materia specială a societăților comerciale reglementată de dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 26/1996.

Prin urmare, părțile nu se pot prevala de prezumția de valabilitate a actului juridic încheiat cu încălcarea legii, chiar de către acestea, întrucât prezumția de valabilitate se aplică doar față de terți. Secția comercială, Decizia comercială nr. 282 din 25 ianuarie 2011 Prin sentința comercială nr. 13349/2008, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P.E. și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei C.E.E.R.E.S. Bv, persoană juridică olandeză. Totodată, tribunalul a respins excepția inadmisibilității, excepția tardivității și excepția lipsei de interes, ca neîntemeiate. Tribunalul a admis acțiunea reclamantei față de pârâta SC T.C.I.

și a constatat nulitatea absolută a deciziei asociatului unic nr. 1/17 iulie 2006 și a actului adițional la actul constitutiv al pârâtei din aceeași dată, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P.E. este întemeiată, față de dispozițiile art. 132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicată, calitate procesuală pasivă în acțiunea în anulare având doar societatea a cărei voință juridică este formată în AGA atacată. Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a apreciat că aceasta privește fondul cauzei, iar relativ la excepția tardivității, aceasta a fost respinsă față de dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care declară acțiunea în constatarea nulității absolute imprescriptibilă.

Tribunalul a respins și excepția lipsei de interes, apreciind că reclamanta își justifică interesul prin prisma obiectului cererii și a motivelor invocate, tinzând la înlăturarea efectelor excluderii sale din acționariatul pârâtei T.C.I. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că s-a solicitat nulitatea absolută a deciziei nr. 1/17 iulie 2006 adoptată de SC I.E. SA în pretinsa calitate a sa de asociat unic al pârâtei T.C.I. și nulitatea absolută a actului adițional subsecvent. Tribunalul a reținut că între reclamantă și SC I.E. SA a fost încheiat contractul de cesiune de părți sociale nr. 5/2004, prin care reclamanta a dobândit 50% din capitalul social al pârâtei SC T.C.I. SRL, iar la data de 17 martie 2006, SC I.E.

SA a notificat-o pe reclamantă cu privire la rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale, ca urmare a neachitării diferenței de preț de 1 milion Euro, la termenul scadent. Prin decizia nr. 1/2006 adoptată ca urmare a rezoluțiunii contractului de cesiune de părți sociale, s-a hotărât revenirea acționariatului SC T.C.I. SRL la situația anterioară încheierii acestui contract, urmând ca pârâta să aibă un singur acționar, respectiv SC I.E. SA. Prin încheierea judecătorului delegat nr. 17888/2006 această decizie a fost înscrisă în Registrul Comerțului, însă prin decizia irevocabilă nr. 2285/2006 cererea de mențiuni privind decizia asociatului unic nr. 1 / 4 aprilie 2006 a fost respinsă, mențiunea fiind radiată.

Prin decizia nr.1/17 iulie 2006, ce face obiectul prezentei cauze, același pretins acționar unic SC I.E. SA a hotărât revocarea unuia dintre cei doi administratori ai pârâtei SC T.C.I. SRL și numirea în funcția de administrator a pârâtei P.E., decizie urmată de actul adițional încheiat în aceeași zi și înregistrată în registrul comerțului prin încheierea judecătorului delegat nr. 22626/ 2006 . Și această încheiere a fost irevocabil modificată prin decizia nr. 2925/2006, în sensul respingerii cererii de înscriere mențiuni în registrul comerțului. Tribunalul a mai reținut că prin decizia arbitrală finală pronunțată de Curtea de Arbitraj din Paris în cauza Î.C.C. nr. 14450/AVH/FM s-a reținut că între părți nu a operat rezoluțiunea contractului de părți sociale, notificarea rezilierii neproducând niciun efect, această sentință definitivă și obligatorie pentru părți fiind menținută prin sentința nr. 22545/3/2009 a Tribunalului București, Secția a VI-a comercială.

Ca atare, tribunalul a apreciat că la data adoptării deciziei nr. 1/17 iulie 2006, ce face obiectul cauzei, reclamanta avea calitatea de acționar al pârâtei SC T.C.I. SRL conform deciziei nr. 2285/2006, motiv pentru care decizia a fost adoptată cu încălcarea art. 195 alin. (3) și (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, privind condițiile de convocare a adunării generale și regula unanimității în adoptarea hotărârii AGA de modificare a actului constitutiv, fiind lovită de nulitate absolută, dat fiind caracterul imperativ al normelor încălcate. În aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis , tribunalul a constatat și nulitatea absolută a actului adițional subsecvent.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 379/17 iunie 2010, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele – pârâte (...). Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că apelantele – pârâte nu se pot prevala de efectele încheierii judecătorului delegat la ORC privind înscrierea mențiunii de revenire a acționariatului pârâtei la situația anterioară încheierii contractului de cesiune de părți sociale, chiar dacă decizia instanței de recurs este ulterioară adoptării deciziei atacate, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, care prevăd opozabilitatea mențiunilor în registrul comerțului de la data efectuării lor față de terți, nu și față de părțile care au efectuat aceste mențiuni.

Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că părțile nu pot invoca în favoarea lor prezumția de validitate a actului întocmit nelegal, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans . De altfel, a arătat instanța de apel, după pronunțarea încheierii judecătorului delegat, dar anterior pronunțării deciziei nr. 1/17 iulie 2006, atacată în prezenta cauză, intimata – reclamantă a atacat cu recurs încheierea judecătorului delegat de înscriere mențiuni.

Instanța de apel a respins și critica cu privire la pronunțarea instanței de fond asupra rezoluțiunii contractului de cesiune de părți sociale, întrucât prima instanță de fond nu a făcut decât să rețină concluziile sentinței arbitrale privind neoperarea pactului comisoriu și, implicit, neintervenirea rezoluțiunii acestui contract.(...) Instanța de apel a respins și ultimul motiv de apel relativ la absența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care să recunoască sentința arbitrală pe care s-a întemeiat soluția primei instanțe, întrucât pe de o parte, sentința de recunoaștere nr. 1243/2008 se bucura de puterea de lucru judecat, conform art. 720 8 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, între timp, această sentință a devenit irevocabilă, fiind astfel consolidată puterea de lucru judecat a acesteia, reținută de prima instanță.(...) Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele, criticând decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate recurentele – pârâte au arătat că în mod greșit instanțele de fond au reținut că la data adoptării deciziei nr. 1/17 iulie 2006 reclamanta avea calitatea de acționar al pârâtei, conform deciziei comerciale nr. 2285/2006, întrucât această decizie este ulterioară deciziei asociatului unic ce face obiectul prezentei cauze. Or, la data adoptării acestei decizii, societatea pârâtă avea un singur acționar, astfel încât instanțele de fond au încălcat regimul nulității actelor juridice, care impune existența cauzei de nulitate la data încheierii actului.

Ca atare, instanțele de judecată aveau obligația să analizeze condițiile de valabilitate de la data încheierii actului conform principiului tempus regit actum . Instanțele de fond și de apel s-au pronunțat greșit asupra intervenirii rezoluțiunii contractului de cesiune părți sociale, întrucât la data pronunțării, hotărârea tribunalului arbitral nu era recunoscută pe teritoriul României. Ca atare, apreciind că reclamanta este acționar al societății - pârâte, instanțele de fond s-au pronunțat asupra rezoluțiunii contractului de cesiune părți sociale, deși părțile au prevăzut o clauză compromisorie pentru judecata unei atare acțiuni, motiv pentru care instanța a încălcat normele de competență în soluționarea cauzei.

În continuare, recurentele au făcut aprecieri cu privire la excluderea intimatei-reclamante din acționariatul recurentei-pârâte ca urmare a rezoluțiunii contractului de cesiune de părți sociale contract care, în opinia acestei părți a fost desființat retroactiv.

Recurentele-pârâte au mai arătat că actul dedus judecății se bucură, astfel, de prezumția de legalitate, întrucât a fost adoptat în mod legal de asociatul unic al pârâtei de la acea dată.(...) Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică de nelegalitate privește greșita reținere de către instanța de fond a calității de acționar a intimatei-reclamante, față de decizia irevocabilă nr. 2285/5 septembrie 2006 prin care a fost respinsă cererea de înscriere mențiuni privind revenirea acționariatului recurentei-pârâte la situația anterioară încheierii contractului de cesiune de părți sociale, întrucât o atare hotărâre judecătorească este ulterioară datei adoptării deciziei atacate nr. 1/17 iulie 2006, dată la care recurenta-pârâtă avea un singur acționar.

Înalta Curte a reținut că o atare critică a fost formulată și în fața instanței de apel, decizia atacată fiind amplu motivată pe soluția de respingere a acestei critici. În esență, în mod corect a apreciat instanța de apel că față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, mențiunile din registrul comerțului sunt opozabile de la data efectuării lor doar față de terți, nu și față de părțile implicate care au făcut astfel de mențiuni, apreciate ulterior ca fiind contrare legii. Or, recurentele pârâte nu critică decizia atacată din perspectiva acestei motivări a instanței de apel, ceea ce probează practic achiesarea la considerentele instanței de apel, ci susțin încălcarea regimului nulităților, în sensul că instanțele de fond nu au avut în vedere că nulitatea actului atacat se apreciază în raport cu condițiile de la data adoptării sale.

O atare critică prin care practic recurentele-pârâte invocă buna-credință a pretinsului acționar unic al recurentei-pârâte la data adoptării actului atacat, în sensul că la acea dată era asociat unic, nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât în speță, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, aprecierea nulității actului dedus judecății trebuie analizată și din perspectiva opozabilității actelor adoptate, dată fiind materia specială a societăților comerciale reglementată de dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 26/1996. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că pârâtele nu se pot prevala de prezumția de valabilitate a actului juridic încheiat cu încălcarea legii, chiar de către aceste părți, întrucât prezumția de valabilitate se aplică doar față de terți, între care și reclamanta care a înțeles să o răstoarne pe calea acțiunii în justiție promovată.

Prin această constantă susținere pe parcursul judecății cauzei de față, recurentele-pârâte încalcă principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans , astfel cum a reținut instanța de apel. Cât privește invocarea principiului tempus regit actum de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte a reținut că, în fapt, este o reluare a motivului relativ la aprecierea cauzelor de nulitate care se circumscrie regimului nulității, întrucât în speță nu s-a pus problema aplicării legilor în timp, la care face referire principiul de drept invocat.

În ceea ce privește critica relativă la încălcarea competenței de judecată de către instanțele de fond care au făcut aprecieri cu privire la rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale, Înalta Curte a reținut că și această critică este nefondată, întrucât în considerentele hotărârilor pronunțate, instanțele de fond au avut în vedere doar efectele puterii de lucru judecat ale sentinței arbitrale pronunțate în litigiul dintre aceleași părți, prin care s-a reținut netemeinicia rezoluțiunii contractului de cesiune părți sociale. În plus, prin motivele inserate în cererea de recurs privind temeinicia rezoluțiunii contractului de cesiune părți sociale, recurentele - pârâte fac referire la o problemă de drept cu care instanțele din prezenta cauză nu au fost și nu s-au considerat învestite, motiv pentru care au fost înlăturate de Înalta Curte întrucât exced petitului acțiunii de față.

Nu poate fi reținută nici critica privind absența caracterului definitiv și irevocabil al sentinței de recunoaștere a hotărârilor arbitrale străine, față de considerentele instanței de apel care face trimitere la rămânerea irevocabilă a acestei sentințe prin decizia Î.C.C.J. nr. 1763/28 mai 2010 – așadar, anterior judecării apelului, care este o cale de atac devolutivă și la caracterul executoriu al sentinței de fond, conform art. 720 8 C. proc. civ., considerente care nu sunt criticate în prezentul recurs, recurenta-pârâtă reluând practic motivul de apel invocat pe acest aspect.(...) Mai mult, astfel cum au reținut și instanțele de apel, în speță, prima instanță de fond a reținut că reclamanta are interes să promoveze acțiunea de față, iar recurentele-pârâte nu au înțeles să atace această soluție, motivul invocat vizând problema interesului în promovarea acțiunii de fond.(…) Pentru aceste motive, recursul declarat de recurenții-pârâți SC T.C.I.

SRL București și P.E. împotriva deciziei nr. 379 din 17 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, a fost respins ca nefondat.