ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 192/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 760 din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 2267/3/2010, a fost admisă în parte acțiunea precizată, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. În motivarea hotărârii de fond, s-a invocat art. 5 din Legea nr. 221/2009 și s-a constatat că acțiunea este întemeiată, împotriva reclamantului și a părinților săi, fiind luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării din localitatea de domiciliu în localitatea Roșeții Noi, județul Călărași. Cuantumul daunelor morale a fost stabilit prin apreciere, ținând seama de durata măsurii de dislocare și de faptul că reclamantul sau părinții săi nu au încasat despăgubiri în temeiul altor acte normative cu caracter reparatoriu.

Împotriva hotărârii au declarat apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul W.S. precum și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia nr. 26/ A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel de București, secția a IV a civilă, admițând apelurile formulate de părți și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanței de fond de către reclamant, reglementau dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. După intrarea în vigoare a acestui act normativ, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicat în M. Of.

al României Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale. Curtea a constatat, că textul arătat contravine art. 1 alin. (3) din Constituție, în sensul că „reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată”. Conform art. 147 alin. (1) din Constituție dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile legale declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.

Ca atare, s-au admis apelurile, iar hotărârea de fond a fost schimbată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, apreciind ca fiind inutilă analiza celorlalte critici formulate de fiecare dintre apelanți. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul W.S. prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond. În motivarea recursului, reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut greșita interpretare a deciziei nr. 1358/2010 din perspectiva Legii nr. 202/2010 care a intrat în vigoare la 25 noiembrie 2010. A arătat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul despăgubirilor morale, au fost puse în concordanță cu Constituția, prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 202/2010, astfel că, nu se poate reține faptul că nu există temei legal pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Deși recurentul invocă în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care reglementează situația în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în realitate acest motiv este invocat pur formal, întrucât prin criticile formulate nu se face nici o referire la situația prevăzută de text. Criticile formulate de reclamant intră însă sub incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurentul susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel, sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 (prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul prevăzut de art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), din perspectiva art. 13 din Legea nr. 202/2010.

Prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, invocată de recurent, dispozițiile Legii nr. 221/2009 s-au modificat în sensul că, hotărârea pronunțată în cauzele pornite sub imperiul acestei legi este supusă recursului care este de competența curții de apel. Din coroborarea art. 147 din Constituția României cu art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă, pe de o parte, că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față, nu se poate reține faptul că prin modificările aduse Legii nr. 221/2009, prin art. 13 din Legea 202/2010 au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale. Modificările aduse, prin textul invocat, se referă numai la partea introductivă a primului aliniat al art. 5, în sensul că, în loc de instanța de judecată s-a menționat instanța prevăzută la art. 4 alin. (4). Asupra lit. a), a acestui aliniat, care reprezintă temeiul în drept al prezentului demers, texul nu face vreo referire. Recurentul reclamant invocă de fapt un aspect ce ține de calificarea căii de atac și nu de temeiul legal în baza căruia se solicită despăgubirile morale.

Prin urmare, temeiul juridic, în baza căruia a fost pornită cererea reclamantului de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a încetat să-și mai producă efectele, fiind declarat neconstituțional. În prezent nu există un temei juridic în legea specială, Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. De altfel, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., constatându-se legalitatea hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul W.S. împotriva deciziei nr. 26/ A din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.