ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 192/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 760 din 10 mai 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 2267/3/2010,

a fost admisă în parte acțiunea precizată, fiind obligat pârâtul la plata sumei

de 25.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea

hotărârii de fond, s-a invocat art. 5 din Legea nr. 221/2009 și s-a constatat

că acțiunea este întemeiată, împotriva reclamantului și a părinților săi, fiind

luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării din localitatea de

domiciliu în localitatea Roșeții Noi, județul Călărași.

Cuantumul daunelor

morale a fost stabilit prin apreciere, ținând seama de durata măsurii de

dislocare și de faptul că reclamantul sau părinții săi nu au încasat

despăgubiri în temeiul altor acte normative cu caracter reparatoriu.

Împotriva hotărârii

au declarat apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reclamantul W.S. precum și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Prin decizia nr. 26/

A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel de București, secția a IV a civilă,

admițând apelurile formulate de părți și de Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 5 alin

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanței de

fond de către reclamant, reglementau dreptul oricărei persoane ce a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de a

solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

După intrarea în

vigoare a acestui act normativ, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicat

în M. Of. al României Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională

a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare

sunt neconstituționale.

Curtea a constatat,

că textul arătat contravine art. 1 alin. (3) din Constituție, în sensul că

„reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin

crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor

Legii nr. 24/2000, republicată”.

Conform art. 147 alin.

(1) din Constituție dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții

Constituționale, dispozițiile legale declarate neconstituționale nu mai pot

constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

invocat de reclamant. Ca atare, s-au admis apelurile, iar hotărârea de fond a

fost schimbată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, apreciind ca fiind

inutilă analiza celorlalte critici formulate de fiecare dintre apelanți.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul W.S. prin care a solicitat

modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea soluției pronunțate de

instanța de fond.

În motivarea

recursului, reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., a susținut greșita interpretare a deciziei nr. 1358/2010 din

perspectiva Legii nr. 202/2010 care a intrat în vigoare la 25 noiembrie 2010.

A arătat că dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul despăgubirilor morale,

au fost puse în concordanță cu Constituția, prin dispozițiile art. 13 din Legea

nr. 202/2010, astfel că, nu se poate reține faptul că nu există temei legal

pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Deși recurentul

invocă în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., care reglementează situația în care instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, în realitate acest motiv este invocat pur formal,

întrucât prin criticile formulate nu se face nici o referire la situația

prevăzută de text.

Criticile formulate

de reclamant intră însă sub incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În esență, recurentul

susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel, sub aspectul greșitei

aplicări a dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 (prin care Curtea

Constituțională a declarat neconstituțional textul prevăzut de art. 5 alin (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009), din perspectiva art. 13 din Legea nr. 202/2010.

Prin Legea nr. 202

din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, invocată de recurent, dispozițiile Legii nr. 221/2009 s-au

modificat în sensul că, hotărârea pronunțată în cauzele pornite sub imperiul

acestei legi este supusă recursului care este de competența curții de apel.

Din coroborarea art. 147

din Constituția României cu art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992

rezultă, pe de o parte, că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de

neconstituționalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și

ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față,

nu se poate reține faptul că prin modificările aduse Legii nr. 221/2009, prin art.

13 din Legea 202/2010 au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile

constituționale.

Modificările aduse,

prin textul invocat, se referă numai la partea introductivă a primului aliniat

al art. 5, în sensul că, în loc de instanța de judecată s-a menționat instanța

prevăzută la art. 4 alin. (4). Asupra lit. a), a acestui aliniat, care

reprezintă temeiul în drept al prezentului demers, texul nu face vreo referire.

Recurentul reclamant invocă de fapt un aspect ce ține de calificarea căii de

atac și nu de temeiul legal în baza căruia se solicită despăgubirile morale.

Prin urmare, temeiul

juridic, în baza căruia a fost pornită cererea reclamantului de chemare în

judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a încetat

să-și mai producă efectele, fiind declarat neconstituțional.

În prezent nu există

un temei juridic în legea specială, Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze

admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009,

având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

De altfel, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ., constatându-se legalitatea hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul W.S. împotriva deciziei nr. 26/ A

din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.