ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 714 din 22 mai

2009 a Tribunalului Brașov, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea

reclamanților H.M. și O.D. împotriva petentei Primăria municipiului București

privind anularea Dispoziției nr. 11379 din 26 martie 2009.

Pentru a pronunța această hotărâre au

fost reținute următoarele considerente:

Prin Dispoziția nr. 11389 din 26 martie

2009 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a respins notificarea reclamanților

privind acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 226 mp

situat în București, sector 4.

Astfel, s-a reținut că antecesorii

reclamanților au încheiat actul sub semnătură privată cu numiții I.D. și I.M.

prin care au convenit transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului

situat în București, fără încă ca acest înscris să poată transmite în mod

valabil proprietatea în condițiile în care din adresa emisă de Direcția Taxe și

Impozite sector 4 sub nr.

II

B 11911 din 28 aprilie 2009, rezultă că rolul fiscal

este deschis pe numele I.D. și M.I.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat

apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 145 din 26 februarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanților,

s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii,

dispunându-se anulare Dispoziției nr. 11379 din 26 martie 2009 emisă de

Primarul General al municipiului București.

A mai fost obligată pârâta să emită o

nouă dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii

contestatorilor în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în

București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin notificarea înregistrată sub nr.

5824 din 6 noiembrie 2001, O.M. împreună cu fiul și fiica sa, O.D. și H.M., au

solicitat retrocedarea terenului în suprafață de 226 mp, teren pe care 1-a

deținut în proprietate împreună cu soțul său O.I.

Notificarea a fost soluționată prin

Dispoziția nr. 11379 din 26 martie 2009, în sensul respingerii ei, motivat de

faptul că terenul a fost dobândit printr-un act sub semnătură privată.

Instanța de apel a reținut că au fost

încălcate dispozițiile H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care la pct. 22.1 prevede că prin acte

doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri

translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitori,

orice acte juridice sau susțineri ce permit încadrarea preluării ca fiind

abuzivă [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], orice acte juridice ce atestă

deținerea proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice

act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau

indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective).

S-a mai reținut că, deoarece art. 22 (în

prezent art. 23 ) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în

privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanei

îndreptățite, înseamnă că aceste dispoziții se întregesc cu cele cuprinse în

normele de aplicare la care s-a făcut referire.

Prin urmare, reține instanța de apel, în

materia probațiunii dreptului de proprietate sub imperiul Legii nr. 10/2001, ce

vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă

potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și aceste mijloace de

dovadă, important fiind de stabilit dacă bunul a aparținut autorului

reclamantului în cauză.

Mai mult, H.G. nr. 250/2007 precizează

pentru ipoteza imobilelor expropriate, cum este cazul din speță, că fiind

suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate prezentarea actului de

expropriere și, după caz prezentarea procesului-verbal încheiat cu această

ocazie, ori a acordului la expropriere.

Or, reține instanța de apel, imobilul din

litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 143 din 24 mai 1974 și decizia nr.

1159 din 11 septembrie 1974 emisă de Consiliul Popular al municipiului

București, în tabelul nr. 18 anexă la decret, la poziția 84 fiind înscriși

foștii proprietari I.V., I.D., O.I. și O.M., cu teren în suprafață de 212 mp,

ultimii doi fiind autorii reclamanților.

Ca atare, reține instanța de apel, în

materia Legii nr. 10/2001, dat fiind specificul acestei legi, proba dreptului

de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate

realiza și prin aceste mijloace de probă decât cele admise în litigiile de

drept comun.

In ceea ce privește necesitatea probării

dreptului de proprietate, inclusiv întinderea acestuia și determinarea precisă

a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept, s-a reținut că, potrivit art.

24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare existente și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de administrație prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, reține instanța de apel, în actul de

preluare sunt menționați autorii reclamanților, în calitate de proprietari ai

terenului în suprafață de 212 mp.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat

recurs Primăria municipiului București, prin Primarul General, solicitând

modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea sa sub următoarele aspecte, prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține astfel, că instanța a făcut o

greșită interpretare și aplicare a legii, raportat la dispozițiile art. 3, art.

21-23 din Legea nr. 10/2001.

Se mai învederează că reclamanții nu au

făcut dovada nici a calității de persoane îndreptățite și nici a dreptului de

proprietate cu privire la imobilul din litigiu.

De asemenea se arată și faptul că

motivarea hotărârii este necorespunzătoare față de actele invocate prin

dispoziția atacată și că, în considerentele hotărârii, sunt reținute aspecte

străine de dispoziția atacată.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei în

lipsă.

Prin întâmpinarea depusă la filele 9-10,

intimații au solicitat respingerea recursului.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este

nefondat.

Din dispoziția art. 23 din Legea nr.

10/2001 nu rezultă nici caracterul exclusiv al unor acte doveditoare ale

dreptului de proprietate și nici stabilirea unei ierarhii a actelor doveditoare

ale proprietății.

In consecință, constatarea dovedirii

dreptului de proprietate se va face, în concret, pe baza actelor depuse.

De altfel, este de reținut că noțiunea de

„acte" doveditoare prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 face

trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil,

jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de

proprietate, ce generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea

persoanei ce îl invocă.

Pe de altă parte, art. 24 din Legea nr.

10/2001 prevede că în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută de actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Din perspectiva celor expuse, și a

faptului că reclamanții au făcut dovada exproprierii imobilului în litigiu, în

baza Decretului nr. 143/1974 de la antecesorii lor, O.I. și M. (fapt ce

rezultă, fără posibilitate de echivoc, din actul de la fila 18 - dosarul

instanței de fond), instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, susținerile recurentei legate de

nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, sunt nu numai

nefondate, dar și fără suport probator.

Instanța de apel a analizat cauza prin

prisma actelor depuse, dând astfel eficiență dispozițiilor art. 3 și art. 23

din Legea nr. 10/2001.

Considerentele hotărârii sunt în

concordanță cu starea de fapt și de drept conturată prin actele de la dosar, și

cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii este o chestiune de

esență, de conținut și nu de volum.

Astfel, condițiile procedurale prevăzute

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind motivarea hotărârii, sunt

îndeplinite în cauză, în condițiile în care instanța de apel a examinat cauza

prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză și a probelor administrate.

Considerentele hotărârii sunt nu numai

clare, concise și concrete, dar fac trimitere la actele existente din care

rezultă starea de fapt și de drept reținută de instanța de apel.

Cum hotărârea instanței de apel se

încadrează în exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este

nefondată și critica recurentei legată de o motivare necorespunzătoare a

hotărârii.

Față de cele expuse, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 145 A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-

a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2011.