ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 61 din 14 martie 2008, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins contestația formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Craiova – Comisia locală de aplicare a Legii nr. 247/2005 și Primarul municipiului Craiova, având ca obiect anularea dispoziției nr. 63.127 din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Craiova și restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.000 mp, notificat în baza Legii nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pretenția reclamantei de restituire în natură a terenului este neîntemeiată, pe de o parte pentru că prin notificare a solicitat numai restituirea prin echivalent, ceea ce i s-a și acordat prin dispoziția contestată, iar, pe de altă parte, pentru că măsura restituirii în natură nici nu este posibilă, deoarece terenul nu este liber.

Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză reiese că terenul în suprafață de 3000 mp este ocupat în prezent de bulevardul D. – carosabil și trotuar, parțial de blocurile D4, E1 și 50, alei de acces. Față de această situație, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind că acestea o îndreptățesc pe reclamantă la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum s-a stabilit prin dispoziția contestată. Împotriva sentinței susmenționate a declarat apel reclamanta. Întrucât aceasta a decedat pe parcursul soluționării apelului, judecata a fost continuată de moștenitorul G.C. Prin decizia nr. 175 din 28 mai 2008, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul cu următoarea motivare: Dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. nu pot fi aplicate în cauză, respectiv nu se poate desființa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cum s-a solicitat în finalul motivelor de apel. Aceasta deoarece, prin sentința apelată a fost dată o dezlegare pe fond litigiului dedus judecății, câtă vreme s-a statuat că terenul solicitat prin notificare nu poate fi restituit în natură pentru că este ocupat de carosabil, trotuar, blocuri și alei de acces. Criticile privind modul în care tribunalul a aplicat prevederile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001nu sunt întemeiate. În sensul Legii 10/2001, sunt considerate libere terenurile care nu sunt ocupate de construcții noi autorizate, cele care nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional întreaga lor suprafață.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunitare și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Noțiunile de „teren ocupat funcțional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea" și aceea de „teren necesar în vederea bunei utilizări”, prevăzute în art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt practic echivalente ca premisă terminologică.

Rațiunea acestor reglementări rezidă în aceea că, în majoritatea cazurilor, lucrările de construcții noi efectuate nu au ocupat în întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de natura construcției sau a amenajării, nu permit acest lucru. În cuprinsul noțiunilor echivalente arătate se includ astfel acele părți din terenul expropriat care, nefiind situate sub construcții, sunt necesare pentru buna utilizare a acestora, ținând de standardul obligatoriu, sau, cel puțin, obișnuit pentru destinația lor, fără a reprezenta o facilitate sau un avantaj suplimentar. În speță, prin lucrarea inițial întocmită în cauză, expertul D.D. menționa că o suprafață de 900 mp din terenul ce a aparținut autoarei apelantului este teren liber.

Prin completarea la raportul de expertiză efectuată în apel, expertul menționează, însă, faptul că suprafața de 900 mp este traversată pe lungime de o conductă de gaze și o conductă de canalizare (expertul identificând pe teren un aliniament de țevi metalice de circa 30 cm înălțime, colorate cu galben, și un capac de canalizare). Destinația actuală a acestui teren, potrivit planului de urbanism zonal, este de spațiu verde. Aceste constatări ale expertului nu au fost combătute de apelant, prin depunerea la dosar de acte din care să rezulte că porțiunea de teren solicitată a fi restituită în natură nu ar fi străbătută de conducte funcționale. Față de destinația actuală a terenului solicitat, curtea a apreciat că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică, situație în care nu poate fi restituit în natură.

Prin urmare, prevederile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate de către prima instanță. Răspunsul la relațiile solicitate de instanță privind posibilitatea restituirii de bunuri în compensare a fost negativ. Apelantul a contestat acest răspuns, fără a dovedi, însă, că cele comunicate de intimată nu sunt reale. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul G.C., care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive: 1. Hotărârea de respingere a apelului este nelegală, deoarece instanța a soluționat cauza fără a lămuri pe deplin împrejurările de fapt ale acesteia în vederea aplicării corecte a legii. Astfel, art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 instituie prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii față de celelalte măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de lege . Această prioritate rezultă și din dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) ale Legii nr. 10/2001.

În aplicarea dispozițiilor legale susmenționate, explicitate la pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile. Or, nici entitatea învestită cu soluționarea notificării și nici cele două instanțe inferioare nu au dat eficiență textelor legale enunțate, așa încât să existe toate datele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele. Aceste lămuriri erau necesare cu atât mai mult cu cât pârâții au ignorat măsura despăgubirii prin echivalent cu bunuri sau servicii, care constituia regula, trecând direct la acordarea de despăgubiri bănești, care constituie excepția.

2. La data formulării notificării, suprafața de teren de 900 mp era liberă, așa cum reiese din primul raport de expertiză întocmit în cauză. Mai mult, la acea vreme, pe terenul respectiv nu erau aprobate lucrări de utilitate publică, așa cum rezultă din suplimentul de expertiză. În această situație, pârâții au refuzat în mod abuziv retrocedarea celor 900 mp teren liber, ceea ce echivalează cu o nouă deposedare a părții de bunul său. Dacă pârâții doreau să ocupe acel teren, ar fi trebuit, potrivit textelor enunțate mai sus, să propună reclamantului alte bunuri în compensare. În concret, nici pârâți și nici cele două instanțe nu au analizat cu prioritate regulile statuate de art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, pentru soluționarea cererii reclamantului în modalitatea pentru care a optat – în principal compensarea prin echivalent cu bunuri sau servicii și numai în subsidiar măsuri reparatorii bănești – era necesară administrarea tuturor dovezilor pentru a se demonstra că există bunuri disponibile, care urmau a fi identificate și individualizate în concret. Or, atât la fond, cât și la apel, solicitările reclamantului în acest sens au fost respinse de instanțe. Conform legii, se solicitase emiterea către Primăria Craiova a unei adrese pentru a se depune lista cu bunurile și serviciile disponibile în vederea acordării de măsuri compensatorii în echivalent. Această solicitare nu a primit nici un răspuns.

Mai mult, reclamantul a indicat un teren care este liber și care aparține Primăriei, sens în care a depus acte doveditoare și a solicitat instanței să ceară de la pârâți datele necesare cu privire la situația juridică a terenului respectiv. Această cerere a fost respinsă fără o prealabilă verificare a celor arătate. Or, instanța de apel ar fi trebuit să-i facă reclamantului o ofertă de negociere, pentru a-l despăgubi la valoarea terenului. Procedând în modul arătat, pârâții au eludat dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cele două instanțe nu și-au exercitat rolul activ în vederea soluționării cauzei sub toate aspectele. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Susținerea recurentului privind prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii față de acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale este corectă și ea rezultă, implicit, din ordinea în care sunt enumerate măsurile reparatorii în echivalent în cuprinsul textelor legale invocate de parte - art. 1 alin. (2) și art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, dar și explicit, din reglementarea cuprinsă în art. 26 alin. (1) din aceeași lege.

Conform art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziție motivată „să acorde persoanei îndreptățite în compensare ale bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.” În speță, însă, nu se poate reține încălcarea acestei priorități la stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantului, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, instanța de apel a reținut că răspunsul la relațiile solicitate entității notificate privind posibilitatea acordării de bunuri în compensare a fost negativ și că deși reclamantul-apelant a contestat acest răspuns, nu a dovedit contrariul, respectiv existența unor bunuri disponibile în patrimoniul entității notificate. Conform pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire atunci când aceasta deține bunuri sau servicii disponibile. Instanța a verificat situația bunurilor disponibile la nivelul Primăriei municipiului Craiova, solicitând în acest sens relații de la această autoritate, care a comunicat, cu adresa nr. 16622 din 14 februarie 2008, că nu dispune de rezervă de teren pentru a fi acordată în compensare.

Obligația de a dovedi contrariul revenea, conform art. 1169 C. civ., părții interesate, respectiv reclamantului. Or, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a dovedit că cele comunicate de Primărie nu sunt reale, aspect ce ține de modul de apreciere a probelor, sustras cenzurii în calea extraordinare de atac a recursului, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, criticile formulate cu privire la probe nu pot fi analizate, depășind actualul cadru al art. 304 C. proc. civ., care reglementează expres motivele în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În contextul arătat, nu se poate imputa instanței de apel că nu a dat dovadă de rol activ, lăsând nelămurite împrejurările de fapt relevante în stabilirea corectă a formei de reparație în echivalent cuvenită reclamantului și că astfel ar fi pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În ce privește criticile vizând posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 900 mp, pe motiv că aceasta era liberă la data formulării notificării, nici acestea nu sunt întemeiate raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel și la dispozițiile legale incidente acesteia. Astfel, ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, imposibil de reevaluat în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., instanța de apel a reținut că suprafața de 900 mp teren este traversată pe lungime de o conductă de gaze și o conductă de canalizare. Amenajările de care este afectată suprafața de 900 mp au caracterul unor amenajări de utilitate publică în sensul pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, or suprafețele de teren afectate de amenajări de utilitate publică sunt exceptate de la restituirea în natură de art. 10 alin. (2), respectiv art. 11 alin. (3) (în cazul particular al imobilelor expropriate) din Legea nr. 10/2001. În acest sens prezintă relevanță destinația actuală a terenului solicitat, fapt ce rezultă din dispozițiile pct. 10.3 din Normele metodologice.

Potrivit acestora, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.” Având în vedere considerentele prezentate, urmează a se reține că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea atacată fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței. Pe cale de consecință, recursul reclamantului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei civile nr. 175 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2011.