ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 61 din 14 martie 2008, Tribunalul Dolj, secția civilă, a

respins contestația formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâții Primăria

municipiului Craiova – Comisia locală de aplicare a Legii nr. 247/2005 și Primarul

municipiului Craiova, având ca obiect anularea dispoziției nr. 63.127 din 28

noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Craiova și restituirea în natură

a terenului în suprafață de 3.000 mp, notificat în baza Legii nr. 10/2001.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că pretenția reclamantei de restituire în

natură a terenului este neîntemeiată, pe de o parte pentru că prin notificare a

solicitat numai restituirea prin echivalent, ceea ce i s-a și acordat prin dispoziția

contestată, iar, pe de altă parte, pentru că măsura restituirii în natură nici

nu este posibilă, deoarece terenul nu este liber.

Din

cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză reiese că terenul în

suprafață de 3000 mp este ocupat în prezent de bulevardul D. – carosabil și

trotuar, parțial de blocurile D4, E1 și 50, alei de acces.

Față de această

situație, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind că acestea o îndreptățesc pe reclamantă

la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum s-a

stabilit prin dispoziția contestată.

Împotriva

sentinței susmenționate a declarat apel reclamanta.

Întrucât

aceasta a decedat pe parcursul soluționării apelului, judecata a fost continuată

de moștenitorul G.C.

Prin decizia

nr. 175 din 28 mai 2008, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul cu următoarea motivare:

Dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi aplicate în cauză, respectiv nu se

poate desființa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cum s-a

solicitat în finalul motivelor de apel. Aceasta deoarece, prin sentința apelată

a fost dată o dezlegare pe fond litigiului dedus judecății, câtă vreme s-a

statuat că terenul solicitat prin notificare nu poate fi restituit în natură

pentru că este ocupat de carosabil, trotuar, blocuri și alei de acces.

Criticile

privind modul în care tribunalul a aplicat prevederile art. 10 și

art. 11 din Legea nr. 10/2001nu

sunt

întemeiate.

În sensul

Legii 10/2001, sunt considerate libere terenurile care nu sunt ocupate de

construcții noi autorizate, cele care nu sunt afectate servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale, iar

lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea nu ocupă funcțional întreaga lor suprafață.

Sintagma

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere

acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele

de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunitare și anume

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.

Noțiunile de

„teren ocupat funcțional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea"

și aceea de „teren necesar în vederea bunei utilizări”, prevăzute în art. 11

alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt practic echivalente

ca premisă terminologică.

Rațiunea

acestor reglementări rezidă în aceea că, în majoritatea

cazurilor, lucrările de construcții noi efectuate nu au ocupat în

întregime terenul

expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de

natura construcției sau a amenajării, nu permit acest lucru.

În cuprinsul

noțiunilor echivalente arătate se includ astfel acele părți din terenul

expropriat care, nefiind situate sub construcții, sunt necesare pentru buna

utilizare a acestora, ținând de standardul obligatoriu, sau, cel puțin,

obișnuit pentru destinația lor, fără a reprezenta o facilitate sau un avantaj

suplimentar.

În speță,

prin lucrarea inițial întocmită în cauză, expertul D.D. menționa că o suprafață

de 900 mp din terenul ce a aparținut autoarei apelantului este teren liber.

Prin completarea la raportul de expertiză efectuată în apel, expertul

menționează, însă, faptul că suprafața de 900 mp este traversată pe lungime de

o conductă de gaze și o conductă de canalizare (expertul identificând pe teren

un aliniament de țevi metalice de circa 30 cm înălțime, colorate cu galben, și un capac de canalizare). Destinația actuală a acestui teren, potrivit planului

de urbanism zonal, este de spațiu verde. Aceste constatări ale expertului nu au

fost combătute de apelant, prin depunerea la dosar de acte din care să rezulte

că porțiunea de teren solicitată a fi restituită în natură nu ar fi străbătută

de conducte funcționale.

Față de

destinația actuală a terenului solicitat, curtea a apreciat că acesta este

afectat de amenajări de utilitate publică, situație în care nu poate fi

restituit în natură. Prin urmare, prevederile art. 10 și art. 11 din Legea nr.

10/2001 au fost corect aplicate de către prima instanță.

Răspunsul la

relațiile solicitate de instanță privind posibilitatea restituirii de bunuri în

compensare a fost negativ. Apelantul a contestat acest răspuns, fără a dovedi,

însă, că cele comunicate de intimată nu sunt reale.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul G.C., care a

criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

apelului este nelegală, deoarece instanța a soluționat cauza

fără a lămuri pe deplin împrejurările de fapt ale acesteia în vederea aplicării

corecte a legii.

Astfel, art.

11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 instituie prioritatea măsurii compensării cu

alte bunuri sau servicii față de celelalte

măsuri

reparatorii prin echivalent prevăzute de lege

.

Această

prioritate rezultă și din dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) ale Legii nr.

10/2001.

În aplicarea

dispozițiilor legale susmenționate, explicitate la pct. 1.7 din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

entitatea învestită cu

soluționarea cererii

de restituire poate propune persoanei

îndreptățite, ca măsură reparatorie

alternativă, acordarea de terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau

bunuri

mobile.

Or, nici

entitatea învestită cu soluționarea notificării și

nici cele două

instanțe inferioare nu au dat eficiență textelor legale enunțate,

așa încât să existe toate datele necesare lămuririi cauzei sub

toate aspectele.

Aceste

lămuriri erau necesare cu atât mai mult cu cât pârâții au ignorat măsura

despăgubirii prin echivalent cu bunuri sau servicii, care constituia regula, trecând

direct la

acordarea de despăgubiri bănești,

care constituie excepția.

formulării notificării, suprafața de teren de 900 mp era liberă, așa cum reiese

din primul raport de expertiză întocmit în cauză. Mai mult, la acea vreme, pe

terenul respectiv nu erau aprobate lucrări de utilitate publică, așa cum

rezultă din suplimentul de expertiză.

În această

situație, pârâții au refuzat în mod abuziv retrocedarea celor 900 mp teren

liber, ceea ce echivalează cu o nouă deposedare a părții de bunul său.

Dacă pârâții

doreau să ocupe acel teren, ar fi trebuit, potrivit textelor enunțate mai sus,

să propună reclamantului alte bunuri în compensare. În concret, nici pârâți și

nici cele două instanțe nu au analizat cu prioritate regulile statuate de art.

11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

pentru soluționarea cererii reclamantului în modalitatea pentru care a optat –

în principal compensarea prin echivalent cu bunuri sau servicii și numai în

subsidiar măsuri reparatorii bănești – era necesară administrarea tuturor

dovezilor pentru a se demonstra că există bunuri disponibile, care urmau a fi

identificate și individualizate în concret.

Or, atât la

fond, cât și la apel, solicitările reclamantului în acest sens au fost respinse

de instanțe.

Conform legii,

se solicitase emiterea către Primăria Craiova a unei adrese pentru a se depune

lista cu bunurile și serviciile disponibile în vederea acordării de măsuri

compensatorii în echivalent. Această solicitare nu a primit nici un răspuns.

Mai mult, reclamantul

a indicat un teren care este liber și care aparține Primăriei, sens în care a

depus acte doveditoare și a solicitat instanței să ceară de la pârâți datele

necesare cu privire la situația juridică a terenului respectiv. Această cerere

a fost respinsă fără o prealabilă verificare a celor arătate. Or, instanța de

apel ar fi trebuit să-i facă reclamantului o ofertă de negociere, pentru a-l

despăgubi la valoarea terenului.

Procedând în

modul arătat, pârâții au eludat dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cele două

instanțe nu și-au exercitat rolul activ în vederea soluționării cauzei sub

toate aspectele.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea

recurentului privind prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau

servicii față de acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale este

corectă și ea rezultă, implicit, din ordinea în care sunt enumerate măsurile

reparatorii în echivalent în cuprinsul textelor legale invocate de parte - art.

1 alin. (2) și art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, dar și explicit, din

reglementarea cuprinsă în art. 26 alin. (1) din aceeași lege.

Conform art.

26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea

notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziție motivată „să acorde

persoanei îndreptățite în compensare ale bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită.”

În speță,

însă, nu se poate reține încălcarea acestei priorități la stabilirea măsurilor

reparatorii în echivalent cuvenite reclamantului, ca urmare a nelămuririi

împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest

sens nefiind întemeiate.

Astfel, instanța

de apel a reținut că răspunsul la relațiile solicitate entității notificate

privind posibilitatea acordării de bunuri în compensare a fost negativ și că

deși reclamantul-apelant a contestat acest răspuns, nu a dovedit contrariul,

respectiv existența unor bunuri disponibile în patrimoniul entității

notificate.

Conform pct.

1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura

compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la

restituire atunci când aceasta deține bunuri sau servicii disponibile.

Instanța a

verificat situația bunurilor disponibile la nivelul Primăriei municipiului

Craiova, solicitând în acest sens relații de la această autoritate, care a comunicat,

cu adresa nr. 16622 din 14 februarie 2008, că nu dispune de rezervă de teren

pentru a fi acordată în compensare.

Obligația de

a dovedi contrariul revenea, conform art. 1169 C. civ., părții interesate,

respectiv reclamantului. Or, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a

dovedit că cele comunicate de Primărie nu sunt reale, aspect ce ține de modul

de apreciere a probelor, sustras cenzurii în calea extraordinare de atac a

recursului, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr.

138/2000.

Ca atare,

criticile formulate cu privire la probe nu pot fi analizate, depășind actualul cadru

al art. 304 C. proc. civ., care reglementează expres motivele în limita cărora

se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În contextul

arătat, nu se poate imputa instanței de apel că nu a dat dovadă de rol activ,

lăsând nelămurite împrejurările de fapt relevante în stabilirea corectă a

formei de reparație în echivalent cuvenită reclamantului și că astfel ar fi

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2),

art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ce

privește criticile vizând posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de

900 mp, pe motiv că aceasta era liberă la data formulării notificării, nici

acestea nu sunt întemeiate raportat la situația de fapt reținută de instanța de

apel și la dispozițiile legale incidente acesteia.

Astfel, ca

situație de fapt stabilită pe bază de probe, imposibil de reevaluat în recurs

față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a

reținut că suprafața de 900 mp teren este traversată pe lungime de o conductă

de gaze și o conductă de canalizare.

Amenajările

de care este afectată suprafața de 900 mp au caracterul unor amenajări de

utilitate publică în sensul pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, or suprafețele de

teren afectate de amenajări de utilitate publică sunt exceptate de la

restituirea în natură de art. 10 alin. (2), respectiv art. 11 alin. (3) (în cazul

particular al imobilelor expropriate) din Legea nr. 10/2001.

În acest

sens prezintă relevanță destinația actuală a terenului solicitat, fapt ce

rezultă din dispozițiile pct. 10.3 din Normele metodologice.

Potrivit

acestora, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are

obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate

terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a

terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și

altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de

alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații,

restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere

sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și

utilizarea normală a amenajărilor subterane.”

Având în

vedere considerentele prezentate, urmează a se reține că nu sunt întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu

interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței.

Pe cale de

consecință, recursul reclamantului apare ca nefondat și va fi respins ca atare,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul G.C. împotriva deciziei civile nr. 175 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

ianuarie 2011.