ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5278/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 6 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul

nr. 16172/63/2007, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.A., decedat

și continuată de reclamanta moștenitoare D.E., în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova.

S-a anulat în parte dispoziția Primarului

Municipiului Craiova din 30 martie 2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova și

s-a dispus restituirea în natură către reclamanta moștenitoare D.E. a terenului

în suprafață de 317 m.p. situat în strada R., fosta stradă F.S., identificat între

punctele 1-2-B-A-l în raportul de expertiză întocmit de expertul P.M., raport care

face parte integrantă din prezenta hotărâre.

S-a menținut soluția de acordare de despăgubiri

pentru diferența de teren de 163 m.p. cuprinsă în dispoziția din 30 martie 2006,

luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

S-a reținut că prin Decretul nr. 20/1981

s-a dispus exproprierea imobilului din Craiova, strada F.S., fostă strada R., compus

din teren de 480 m.p. și construcție, proprietatea numitului P.A.

Notificarea formulată de fostul proprietar

în baza Legii nr. 10/2001 a fost rezolvată prin dispoziția din 30 martie 2006 emisă

de Primarul Municipiului Craiova, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În baza expertizei efectuate de expert

P.M., instanța a reținut că o parte din terenul preluat de stat, respectiv 317 m.p.,

poate fi restituit în natură nefiind afectat de utilități publice, astfel încât

cererea reclamantului este întemeiată în parte, urmând ca pentru diferența de 163

m.p. să se mențină despăgubirile propuse.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

Primarul Municipiului Craiova și Primăria Craiova, iar prin decizia civilă nr. 273

din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova s-a admis apelul, s-a schimbat hotărârea

instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantului P.A. decedat și

continuată de reclamanta moștenitoare D.E.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost

reținute următoarele considerente:

Terenul care face obiectul litigiului a

fost dobândit de P.A. prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 25 septembrie

1963, depus la dosarul de fond, și a fost preluat de Statul Român prin expropriere,

în baza Decretului nr. 20/1981.

Existența și întinderea dreptului de proprietate

a fost dovedită în condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind

cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă, respectiv

Decretul de expropriere nr. 20/1981 în ale căruia anexe P.A. este înscris la poziția

nr. XX, cât și în procesul-verbal încheiat la 11 mai 1981 prin care s-a pus în executare

măsura preluării bunului.

Calitatea reclamantului, de persoană îndreptățită,

în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, dovedită conform cerinței

din art. 3, nu a fost de altfel contestată de entitatea deținătore.

Față de condițiile în care imobilul proprietatea

reclamantului a trecut în proprietatea statului, modalitatea de acordare a măsurilor

reparatorii, în natură, sau prin echivalent, este reglementată de art. 11 din Legea

nr. 10/2001, care are caracterul unei norme speciale, aplicabilă preluărilor abuzive

în forma exproprierii.

În cazul imobilelor expropriate, principiul

este acela al acordării măsurilor reparatorii în natură, restituirea prin echivalent

fiind o măsură subsidiară, aplicabilă în situația în care imobilul a fost înstrăinat

sau este afectat total ori parțial de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

(construcții realizate, teren necesar bunei funcționări a acestora).

Conform art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul,

persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă

liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale,

măsurile reparatorii stabilindu-se prin echivalent.

Art. 10.3 din H.G. nr. 250/2009 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, definește

sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale"

ca referindu-se la acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unei amenajări destinate a deservi nevoile comunității,

și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare,

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor, parcuri și grădini publice,

piețe pietonale și altele.

Situația terenului a cărui restituire în

natură o solicită reclamantul, așa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză

întocmit de expertul P.M. în prima instanță și suplimentul efectuat în apel, nu

justifică măsura restituirii în natură, dispusă prin sentința apelată.

Prin raportul de expertiză depus la dosarul

Tribunalului Dolj, s-a reținut că din terenul de 480 m.p. preluat de la reclamant,

163 m.p. sunt afectați construcției blocului și unei alei betonate, investiții amplasate

pe latura nordică a imobilului, iar suprafața apreciată de expert ca reprezentând

„teren liber", de 317 m.p., este traversată diagonal de o alee dalată, cu lățimea

de 1 m., care, conform schiței anexă la raport, unește 2 alei betonate de acces

la blocurile din zonă, situate la sud și respectiv nord față de terenul în litigiu.

Răspunzând obiectivelor stabilite de instanța

de apel, în completarea la raportul de expertiză, același expert, a constatat că

terenul de 317 m.p. este străbătut de o conductă de gaz îngropată, identificată

pe schiță, anexată adresei D.S., ca fiind amplasată pe latura nordică, și afectând

o porțiune din partea estică a terenului, cât și de 3 rețele de alimentare cu apă

și de canalizare, al căror amplasament este indicat în schiță, anexată adresei SC

C.A. SA Oltenia.

Astfel, instanța de apel a reținut că terenul

de 317 m.p. nu poate face obiectul restituirii în natură, fiind afectat amenajărilor

de utilitate publică, respectiv căi de comunicație pietonală și dotări tehnico-edilitare

subterane, condiții în care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în

echivalent, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum

s-a stabilit prin dispoziția din 30 martie 2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta D.E., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâților

și menținerii hotărârii instanței de fond.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenta susține că instanța de apel a

făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care terenul de

317 m.p. poate fi restituit în natură, cu atât mai mult cu cât beneficiarul actului

de restituire ar putea folosi terenul fără să afecteze amenajările subterane, putând

fi păstrată destinația lui actuală.

Recurenta mai susține că restituirea în

natură este de altfel prima opțiune stabilită de legiuitor și de altfel prima măsură

reparatorie menită să restabilească situația anterioară.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea recuratăprin prisma

motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Completarea la raportul de expertiză efectuată

în apel a statuat, fără posibilitatea de echivoc, că terenul din litigiu este străbătut

de o conductă de gaz și de trei rețele de alimentare cu apă și respectiv canalizare.

Or, aceste aspecte fac ca terenul să aibă

caracterul unui teren afectat de amenajări de utilitate publică, nefiind astfel

posibilă restituirea lui în natură.

Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 259/2007 pct. 10.3, stabilesc că prin amenajeri

de utilitate publică se înțeleg acele amenajări destinate a deservi nevoile comunității

și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane,

amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice,

piețe pietonale și altele.

Rezultă, așadar, că simpla împrejurare

potrivit căreia un teren nu este în prezent ocupat de construcții nu este suficientă

pentru a-l considera liber, și deci susceptibil de restituire în natură, fiind necesar

ca terenul să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică al localității în

care se află situat.

Or, în condițiile în care expertiza efectuată

stabilește, în completarea depusă în apel, că terenul este afectat de amenajări

de utilitate publică, nu poate fi incidență măsura reparatorie (stabilită de Legea

nr. 10/2001) de restituire în natură a terenului, operând astfel dispozițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Din perspectiva celor expuse, nici unul

din motivele de recurs invocate de reclamantă nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 273 din 26 octombrie 2009 a Curții de

Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

iunie 2011.