ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1400/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 691 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții M.P. și M.O. împotriva pârâtului Statul Român

reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a obligat pârâtul Statul

Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin să plătească

reclamanților suma de 300.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, fără

cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut

că prin sentința nr. 14 din 09 ianuarie 1959, pronunțată în dosarul nr.

589/1958, Tribunalul Militar Timișoara, l-a condamnat pe tatăl reclamantului,

respectiv soțul reclamantei M.O., la 18 ani muncă silnică și 7 ani degradare

civilă, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă pentru uneltire contra ordinei

sociale prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen.

Referitor la

cuantumul acestor daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000

euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial, apreciindu-se că suma de 300.000 euro este de natură a acoperi

prejudiciul.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. București reprezentat de

D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia și schimbarea in tot a

sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea apelului

s-a arătat că reclamantul M.I., deși a fost condamnat definitiv, nu a făcut

dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată.

De asemenea, nu s-a

ținut seama de aplicarea, în speță, a prevederilor Decretului-lege nr.

118/1990.

Această stare de

fapt, în opinia apelantului, nu echivalează cu o condamnare și nu ar putea

constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale.

Suma de 300.000 euro,

reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire fără just temei, fiind

nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism.

S-a solicitat

respingerea ca nefondată a acțiunii.

Prin decizia civilă

nr. 303/ A din 21 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

pârâtului schimbând în tot sentința în sensul respingerii acțiunii.

În considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamanții nu au dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data

publicării sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale. De asemenea,

decizia Curții Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor

și tratatelor internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare,

statuările C.E.D.O. au prioritate față de cele ale Curții Constituționale.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761

din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanții sunt sau

nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

decizie definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Este de menționat că

și în practica C.E.D.O. se recunoaște eficiența controlului realizat de

instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza S. și alții

împotriva Bulgariei), C.E.D.O. a statuat că: "Nu se poate spune că un text

de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea

lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea

constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea,

reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi

cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De

asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor

lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii

lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării

hotărârii".

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenții susțin că s-ar găsi, dat

fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale,

astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și

20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere

aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.P. și M.O. împotriva deciziei nr. 303/ A din

21 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.