ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

22 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I-a penală, a respins ca

nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul G.C.

A fost obligat

inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în

acest sens, curtea de apel, ca instanță de fond, a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 2 decembrie 2011, inculpatul G.C. a solicitat liberarea

provizorie sub control judiciar, cu motivarea că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., respectiv, că infracțiunile

pentru care este cercetat sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani. A mai precizat inculpatul faptul că reținerea ca fiind

îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., la luarea

măsurii arestării, s-a făcut în mod greșit, iar aspectele invocate în referatul

vizând propunerea procurorului sunt pure interpretări ale organului judiciar.

S-a mai invocat funcția avută de inculpat, activitatea sa profesională, situația

familială și starea de sănătate, concluzionându-se prin a se arăta că lăsarea

în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică și că nu va

putea influența în continuare cercetările în dosarul în care este cercetat.

Examinând cererea inculpatului,

curtea de apel a reținut următoarele:

Inculpatul G.C.

(ofițer de poliție judiciară) este cercetat sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută și pedepsită de art. 264

C. pen. A fost arestat preventiv la data de 1 noiembrie 2011 pentru o perioadă

de 29 de zile, până la 29 noiembrie 2011, inclusiv, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii menționate mai sus.

În fapt, potrivit

actelor și lucrărilor dosarului de urmărire penală s-a reținut că, la sfârșitul

lunii mai 2011, la instigarea numitului C.C., inculpatul G.C. a intermediat

predarea către lucrătorii de poliție judiciară din subordinea sa a genții cu

acte sustrase din autoturismul numitului P.V.M., ascunzând identitatea

persoanei de la care o obținuse în baza unei înțelegeri prealabile, și

zădărnicind în acest fel posibilitatea de a identifica autorul furtului.

Conform art. 264

alin. (1) C. pen., favorizarea infractorului reprezintă „Ajutorul dat unui

infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani."

Așa fiind, și în

raport de textul invocat, curtea de apel a apreciat că cererea este admisibilă

în principiu, atâta vreme cât se face referire la infracțiunea scop a cărei

limită de pedeapsă nu depășește 18 ani închisoare.

Însă, a constatat

curtea de apel, probatoriul administrat până la acest moment procesual, și

anume:

- declarația părții

vătămate P.V.M. și recunoașterea după planșa fotografică a numitului M.C.,

declarația inculpatului M.C. și a martorei M.O., luate de către inculpatul

G.C., în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară, transcrierea

convorbirilor telefonice purtate de inculpatul G.C. și inculpatul C.C. în ziua

săvârșirii infracțiunii de furt, din care rezultă că cei doi inculpați ajung la

o înțelegere, în sensul ca numitul C.C. să recupereze bunurile furate și să i

le predea lui G.C., cu condiția ca acesta din urmă să nu îl reaudieze pe

inculpatul M.C. și să introducă dosarul în evidența cauzelor cu autori

necunoscuți, lucru cu care inculpatul G.C. este de acord, raportul întocmit de

către subinspector de poliție B.S., care avea spre instrumentare dosarul

privind furtul din data de 19 august 2001, coroborate și cu declarațiile

inculpatului, este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă (art. 681 C.

proc. pen.) că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat penal,

fiind îndeplinită exigența prevăzută de art. 143 C. proc. pen.

S-a mai constatat că

urmărirea penală este în curs de desfășurare, cauza în care petentul este

cercetat este complexă, iar temeiurile în baza cărora s-a dispus măsura

arestării preventive (01 noiembrie 2011) nu s-au schimbat, nu au intervenit

elemente noi, favorabile în ceea ce privește poziția procesuală a inculpatului.

Curtea de apel,

procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispozițiile art.

160

1

- art. 160

10

C. proc. pen., și nu la analiza

temeiurilor arestării preventive, a reținut că instanța de judecată, atât în

cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, poate dispune

liberarea provizorie sub control judiciar dacă sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. Rezultă deci,

din interpretarea dispozițiilor legale, că instanța de judecată nu este

obligată să admită în fond cererea, ci este un act volitiv al instanței.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în speță, deși sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., astfel

cum s-a mai precizat - de admisibilitate în principiu a cererii - nu este însă

îndeplinită condiția prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

existând riscul ca inculpatul să săvârșească și alte infracțiuni, astfel că

liberarea sa sub control judiciar nu se justifică.

De asemenea, s-a

reținut din actele depuse la dosar de către inculpat (acte medicale, copii ale

unor file din referatul cu propunere de arestare, copii ale unor articole de

presă și copia procesului verbal de percheziție domiciliară), că acesta dorește

a i se admite cererea pe motive de sănătate, în final, solicitând a se avea

încredere și, în același timp, că prezintă garanția că nu va încerca, în niciun

fel, să împieteze buna desfășurare a procesului penal.

Totuși, curtea de

apel nu a acceptat aceste motive ale inculpatului, nedovedite de altfel, iar pe

de altă parte, s-a avut în vedere și faptul că, prin instrucția pe care o avea,

acesta trebuia să conștientizeze că ordinea publică implică ordinea juridică

și, într-o colectivitate, aceasta se stabilește și se menține cu ajutorul

normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, cărora trebuie să se

conformeze membrii colectivității, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în

cazul nerespectării lor.

Astfel, față de

modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, respectiv că inculpatul a

încercat să-l favorizeze pe M.C., că a intervenit în desfășurarea unei anchete

penale, împrejurare ce rezultă din înregistrarea telefonică, precum și din

declarațiile lucrătorului de poliție care avea acel caz spre soluționare, s-a

apreciat că faptele sunt cu atât mai grave în contextul actual și, în plus, s-a

menționat că gravitatea unei infracțiuni nu este dată de limitele de pedeapsă,

ci trebuie apreciată într-un anumit context de spațiu și timp.

În consecință,

reținând și că de la arestarea inculpatului nu au trecut nici două luni, s-a

apreciat că circumstanțele personale invocate nu pot avea prioritate, și, cu atât

mai mult, se impunea ca acestea să-l determine să nu comită astfel de fapte,

toate acestea conducând la concluzia că nu este oportună lăsarea în libertate a

acestuia în această modalitate, iar dacă apărarea consideră că au dispărut

temeiurile pentru care s-a luat această măsură preventivă, se impunea alegerea

altei căi procedurale.

Împotriva încheierii,

inculpatul G.C. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în

partea introductivă a deciziei.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

La soluționarea

prezentului recurs se impune a fi avută în vedere decizia nr. 17 din data de 17

octombrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 886 din 14 decembrie 2011,

care este obligatorie, potrivit art. 414

5

alin. (4) C. proc. pen.,

în care se arată următoarele:

După cum rezultă din

analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau

împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală,

de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins și prin

liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care prevăd că persoana

arestată sau reținută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie, se constată că art. 160

6

și art.

160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în

care aceasta poate fi acordată.

Astfel, liberarea

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune reprezintă o măsură procesuală

alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este

lăsată la latitudinea instanței (art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.)

și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate privind

cuantumul pedepsei închisorii pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu

care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte

necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte

infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Totodată,

dispozițiile art. 160

6

alin. (2) C. proc. pen. reglementează

condițiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub

control judiciar sau pe cauțiune, condiții care privesc elementele de conținut

ale cererii (numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care formulează

cererea, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la

cazurile de revocare a liberării provizorii).

De asemenea, din

interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce reglementează instituția

juridică a liberării provizorii se reține că o condiție esențială și prealabilă

formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din

conținutul normelor în materie, o constituie preexistenta măsurii arestării

preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menținută) față de

învinuit sau inculpat.

În ceea ce privește

procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se reține că

prevederile art. 160

8

C. proc. pen. reglementează examinarea și

admiterea în principiu a cererii, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se

soluționează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului,

verificându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege referitoare la

temeinicia acesteia.

Îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină

posibilitatea instanței de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control

judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se

poate acorda liberarea provizorie, instanța trebuie să verifice, pe lângă

îndeplinirea condițiilor formale, și îndeplinirea condițiilor de fond,

respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.

Așadar, prevederile

legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii reprezintă

o vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța fiind

în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri,

aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la

fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea

acestuia, modul de săvârșire a faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete

ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile

art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale nu instituie o obligație de acordare a liberării

provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative

celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării

scopurilor acestora.

Examinarea pe fond a

cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea

prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea

preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este

obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită și

menținută. În caz contrar sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (2) din

același cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai

există vreun temei care să justifice menținerea ei.

Analiza temeiniciei

cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii

condițiilor prevăzute la art. 160

2

C. proc. pen., cât și a

aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura realizarea efectivă a

scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de

dispozițiile art. 136 alin. (1) cu trimitere la alin. (2) C. proc. pen.,

respectiv oportunitatea acestei măsuri. Deși Codul de procedură penală și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei acuzate de a obține

liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei

asemenea cereri aparține instanței de judecată, prin raportare la condițiile de

admisibilitate și având în vedere necesitatea bunei desfășurări a procesului

penal.

În absența unor

criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a

inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc

faptele pentru care este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază

persoana inculpatului. Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie

reținute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat

un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanțele apte a

conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să

justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta

deoarece, deși inclusiv prin jurisprudența C.E.D.O. se admite că prin

gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se

justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea

măsurii arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie

avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin

inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea,

menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității,

riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

Totodată, judecătorul

trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete din dosar dacă temeiurile

inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere

probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru

ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reținute în

sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana

inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea acestuia.

Astfel, gravitatea

unei acuzații nu este prin sine însăși un motiv pertinent și suficient pentru a

justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de

natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv ar crea un

pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de

la data luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi menținută

exclusiv în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra

ordinii publice.

De asemenea, reacția

opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate,

acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată

de fapte de o anumită gravitate ar trebui menținută în stare de arest până la

pronunțarea unei hotărâri pe fond de către instanța de judecată, fără

posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

În concluzie,

analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor

de lege incidente din dreptul intern, cât și a jurisprudenței instanței

europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este

suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal, fiind o măsură

restrictivă de drepturi și libertăți care, prin seria de obligații ce pot fi

stabilite de instanță în sarcina inculpatului și prin posibilitatea revocării

ei, în cazul săvârșirii de noi infracțiuni sau încălcării obligațiilor fixate,

asigură garanțiile respectării acestora și a realizării finalității avute în

vedere de legiuitor.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie poate fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza

arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condițiilor formale de

admisibilitate, precum și îndeplinirea cerințelor de legalitate, temeinicie și

oportunitate, neputând fi acceptată opinia în sensul că în ipoteza în care

temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile

prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) C. proc. pen., cererea de liberare

provizorie este inadmisibilă. Acesta întrucât condițiile formale prevăzute de

lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt

cele cuprinse în art. 160

6

C. proc. pen., iar o cerere poate fi

inadmisibilă doar în situația în care nu este obiectiv încuviințată de lege,

când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care o folosește sau atunci când

din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcțională, în sensul că nu poate

produce efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul respectiv.

Pe de altă parte nu

se poate susține că dacă măsura arestării preventive a fost dispusă legal și

apoi prelungită/menținută în aceleași condiții, nu se poate formula o cerere de

liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece

cererea de liberare provizorie are obiect și finalitate diferită, liberarea

provizorie presupunând subzistența temeiurilor în baza cărora a fost luată

măsura arestării.

Astfel, după

constatarea îndeplinirii cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 160

6

C. proc. pen., a condiției pozitive prevăzute la alin. (1) al art. 160

2

C. proc. pen., precum și a subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării

măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie

a cererii, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei în discuție, dacă

există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat

să săvârșească alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în

ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de

punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a

învinuitului ori inculpatului.

În motivarea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul G.C. a adus următoarele

argumente:

- între inculpat, în

funcția pe care o deținea, și numitul C.C. care, la rândul lui, este inculpat

în acest dosar, a existat un raport de informații ori, mai bine zis, C.C. era

informatorul inculpatului și, în această calitate, avea statutul ce este deja

cunoscut, în sensul că acesta făcea, în permanență, în raport de ceea ce

stabilea de comun acord cu inculpatul, o informare de la care, ulterior,

inculpatul G.C. pornea instrumentarea anumitor cauze penale (legătură

profesională prevăzută de legea privind funcționarea poliției și de un „ordin

de linie" care le permitea să desfășoare anumite activități în acest sens;

urmare a acestor considerente a și apelat la serviciile inculpatului C.C.,

pentru a putea stabili anumite împrejurări referitoare la fapta de furt pe care

o instrumenta);

- C.C. și doi copii

ai acestuia au fost, nu cu mult timp în urmă, arestați chiar de către

inculpatul G.C., și trimis în judecată într-un alt dosar;

- „studentul"

(din convorbirile purtate intre inculpatul G.C. și C.C. reiese că acesta este

cunoscut, în anturajul respectiv, cu apelativul de „studentul") face

următoarele precizări: „eu sunt pentru matale și matale pentru mine". Din

acest punct de vedere, reprezentantul Ministerului Public, la momentul la care

a luat această măsură, urmărind aceeași convorbire telefonică, a scăpat din

vedere cea o replică ulterioară a inculpatului cu privire la acest aspect cu

anume replica inculpatului; „Nu, nu fac deastea, așa băi, dă-i dracului, n-au

decât să-i ia, lasă". Așadar, ceea ce ar fi reprezentat argumentul major

pentru acuzarea inculpatului și mai ales pentru luarea măsurii arestării

preventive, nu mai poate fi privit ca atare, în realitate nu era vorba despre

nici o favorizare;

- după luarea măsurii

arestării preventive și până în prezent, după luarea primelor declarații,

inculpatul nu a mai fost audiat și nici nu s-a mai administrat nici un fel de

probatoriu în ceea ce-l privește pe acesta;

- nu se vorbește în

nici un fel despre efectuarea de acte de urmărire penală ce-l vizează pe acest

inculpat;

- inculpatul este o persoană

bine văzută în societate, în localitatea unde a fost șef de post, a primit

calificative foarte bune și, de asemenea, a avansat profesional, rezultatele la

examenele susținute fiind remarcabile. Mai mult, arată că inculpatul suferă de

grave afecțiuni, dovadă în acest sens fiind înscrisurile medicale aflate la

dosar, iar în viitorul apropiat acesta urma să se pensioneze, vechimea în muncă

recomandându-l în acest sens;

- inculpatul dorește

aflarea adevărului, nu are nici un interes să se sustragă ori să îngreuneze

bunul mers al urmăriri penale;

- de la data

arestării preventive au trecut două luni, iar parchetul trebuia să prezinte

instanței alte elemente de noutate din care să rezulte că inculpatul G.C. se

impune să rămână în arest preventiv.

Înalta Curte constată

că cele mai multe dintre aceste argumente constituie apărări pe fondul cauzei

penale, apărări care urmează a fi confirmate sau infirmate prin probe

administrate în cursul urmării penale.

Celelalte aspecte de

natură procesual-penală (inculpatul nu a mai fost audiat și nici nu s-a mai

administrat nici un fel de probatoriu în ceea ce-l privește pe acesta; nu se

vorbește în niciun fel despre efectuarea unor acte de urmărire penală ce-l

vizează pe acest inculpat; inculpatul dorește aflarea adevărului, nu are niciun

interes să se sustragă ori să îngreuneze bunul mers al urmăririi penale; de la

data arestării preventive au trecut două luni, iar procurorul trebuia să

prezinte instanței alte elemente de noutate din care să rezulte că inculpatul

G.C. se impune să rămână în arest preventiv) nu prezintă relevanță juridică sub

aspectul admisibilității pe fond a cererii de liberare provizorie.

Nici datele personale

la care a făcut referire inculpatul (afecțiuni ale stării de sănătate, dovadă

în acest sens fiind înscrisurile medicale aflate la dosar, în viitorul apropiat

acesta urma să se pensioneze, vechimea în muncă recomandându-l în acest sens),

nu constituie, la acest moment al etapei procesual-penale, argumente suficient

de relevante pentru admiterea pe fond a cererii de liberare provizorie sub

control judiciar.

În mod corect a

reținut prima instanță că, prin pregătirea profesională și funcția pe care o

avea, inculpatul G.C. trebuia să conștientizeze că ordinea publică implică și

ordinea juridică și că, într-o colectivitate, aceasta se stabilește și se

menține cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită,

reguli cărora trebuie să se conformeze toți membrii colectivității. Față de

modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, astfel cum rezonabil sugerează

probatoriul administrat până în prezent și care, în esență, nu sunt contestate

de inculpat, respectiv că acesta ar fi încercat să-l favorizeze pe numitul

M.C., scop în că ar fi intervenit în desfășurarea unei anchete penale, se poate

aprecia că, la această etapă a cercetărilor, nu sunt îndeplinite cerințele

pentru punerea în libertate provizorie a acestuia.

Așa cum s-a statuat

prin decizia anterior menționată, acordarea liberării provizorii reprezintă o

vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța fiind în

măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, aprecierea

în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta

pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea

acestuia, modul de săvârșire a faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete

ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile

art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale nu instituie o obligație de acordare a liberării

provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative

celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării

scopurilor acestora.

Or, în raport cu

fapta concretă pentru care s-a dispus arestarea inculpatului (infracțiunea de

favorizare a infractorului), calitatea acestuia (ofițer de poliție judiciară),

modul concret de săvârșire a faptei (astfel cum este relevată de probatoriul

administrat până în prezent), natura acesteia (infracțiune care împiedică

înfăptuirea justiției), circumstanțele concrete ale cauzei (arătate anterior)

și cele privind persoana inculpatului, Înalta Curte apreciază ca legală și

temeinică soluția curții de apel de respingere a cererii de liberare

provizorie.

În raport cu cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.C. împotriva încheierii din 22

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul

nr. 10296/2/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 03 ianuarie 2012.