ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 22 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I-a penală, a respins ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.C. A fost obligat inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel, ca instanță de fond, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2011, inculpatul G.C. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, cu motivarea că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen., respectiv, că infracțiunile pentru care este cercetat sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

A mai precizat inculpatul faptul că reținerea ca fiind îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., la luarea măsurii arestării, s-a făcut în mod greșit, iar aspectele invocate în referatul vizând propunerea procurorului sunt pure interpretări ale organului judiciar. S-a mai invocat funcția avută de inculpat, activitatea sa profesională, situația familială și starea de sănătate, concluzionându-se prin a se arăta că lăsarea în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică și că nu va putea influența în continuare cercetările în dosarul în care este cercetat. Examinând cererea inculpatului, curtea de apel a reținut următoarele: Inculpatul G.C. (ofițer de poliție judiciară) este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen.

A fost arestat preventiv la data de 1 noiembrie 2011 pentru o perioadă de 29 de zile, până la 29 noiembrie 2011, inclusiv, sub aspectul săvârșirii infracțiunii menționate mai sus. În fapt, potrivit actelor și lucrărilor dosarului de urmărire penală s-a reținut că, la sfârșitul lunii mai 2011, la instigarea numitului C.C., inculpatul G.C. a intermediat predarea către lucrătorii de poliție judiciară din subordinea sa a genții cu acte sustrase din autoturismul numitului P.V.M., ascunzând identitatea persoanei de la care o obținuse în baza unei înțelegeri prealabile, și zădărnicind în acest fel posibilitatea de a identifica autorul furtului.

Conform art. 264 alin. (1) C. pen., favorizarea infractorului reprezintă „Ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani." Așa fiind, și în raport de textul invocat, curtea de apel a apreciat că cererea este admisibilă în principiu, atâta vreme cât se face referire la infracțiunea scop a cărei limită de pedeapsă nu depășește 18 ani închisoare. Însă, a constatat curtea de apel, probatoriul administrat până la acest moment procesual, și anume: - declarația părții vătămate P.V.M.

și recunoașterea după planșa fotografică a numitului M.C., declarația inculpatului M.C. și a martorei M.O., luate de către inculpatul G.C., în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară, transcrierea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul G.C. și inculpatul C.C. în ziua săvârșirii infracțiunii de furt, din care rezultă că cei doi inculpați ajung la o înțelegere, în sensul ca numitul C.C. să recupereze bunurile furate și să i le predea lui G.C., cu condiția ca acesta din urmă să nu îl reaudieze pe inculpatul M.C. și să introducă dosarul în evidența cauzelor cu autori necunoscuți, lucru cu care inculpatul G.C. este de acord, raportul întocmit de către subinspector de poliție B.S., care avea spre instrumentare dosarul privind furtul din data de 19 august 2001, coroborate și cu declarațiile inculpatului, este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă (art. 681 C. proc.

pen.) că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat penal, fiind îndeplinită exigența prevăzută de art. 143 C. proc. pen. S-a mai constatat că urmărirea penală este în curs de desfășurare, cauza în care petentul este cercetat este complexă, iar temeiurile în baza cărora s-a dispus măsura arestării preventive (01 noiembrie 2011) nu s-au schimbat, nu au intervenit elemente noi, favorabile în ceea ce privește poziția procesuală a inculpatului. Curtea de apel, procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispozițiile art. 160 1 - art. 160 10 C. proc. pen., și nu la analiza temeiurilor arestării preventive, a reținut că instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Rezultă deci, din interpretarea dispozițiilor legale, că instanța de judecată nu este obligată să admită în fond cererea, ci este un act volitiv al instanței. Astfel, curtea de apel a apreciat că, în speță, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum s-a mai precizat - de admisibilitate în principiu a cererii - nu este însă îndeplinită condiția prevăzută de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., existând riscul ca inculpatul să săvârșească și alte infracțiuni, astfel că liberarea sa sub control judiciar nu se justifică.

De asemenea, s-a reținut din actele depuse la dosar de către inculpat (acte medicale, copii ale unor file din referatul cu propunere de arestare, copii ale unor articole de presă și copia procesului verbal de percheziție domiciliară), că acesta dorește a i se admite cererea pe motive de sănătate, în final, solicitând a se avea încredere și, în același timp, că prezintă garanția că nu va încerca, în niciun fel, să împieteze buna desfășurare a procesului penal. Totuși, curtea de apel nu a acceptat aceste motive ale inculpatului, nedovedite de altfel, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere și faptul că, prin instrucția pe care o avea, acesta trebuia să conștientizeze că ordinea publică implică ordinea juridică și, într-o colectivitate, aceasta se stabilește și se menține cu ajutorul normelor de drept.

Aceste norme prevăd reguli de conduită, cărora trebuie să se conformeze membrii colectivității, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul nerespectării lor. Astfel, față de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, respectiv că inculpatul a încercat să-l favorizeze pe M.C., că a intervenit în desfășurarea unei anchete penale, împrejurare ce rezultă din înregistrarea telefonică, precum și din declarațiile lucrătorului de poliție care avea acel caz spre soluționare, s-a apreciat că faptele sunt cu atât mai grave în contextul actual și, în plus, s-a menționat că gravitatea unei infracțiuni nu este dată de limitele de pedeapsă, ci trebuie apreciată într-un anumit context de spațiu și timp.

În consecință, reținând și că de la arestarea inculpatului nu au trecut nici două luni, s-a apreciat că circumstanțele personale invocate nu pot avea prioritate, și, cu atât mai mult, se impunea ca acestea să-l determine să nu comită astfel de fapte, toate acestea conducând la concluzia că nu este oportună lăsarea în libertate a acestuia în această modalitate, iar dacă apărarea consideră că au dispărut temeiurile pentru care s-a luat această măsură preventivă, se impunea alegerea altei căi procedurale. Împotriva încheierii, inculpatul G.C. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta: La soluționarea prezentului recurs se impune a fi avută în vedere decizia nr. 17 din data de 17 octombrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 886 din 14 decembrie 2011, care este obligatorie, potrivit art. 414 5 alin. (4) C. proc.

pen., în care se arată următoarele: După cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins și prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauțiune. În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care prevăd că persoana arestată sau reținută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie, se constată că art. 160 6 și art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată. Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Totodată, dispozițiile art. 160 6 alin. (2) C. proc. pen. reglementează condițiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, condiții care privesc elementele de conținut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care formulează cererea, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii). De asemenea, din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii se reține că o condiție esențială și prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conținutul normelor în materie, o constituie preexistenta măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menținută) față de învinuit sau inculpat.

În ceea ce privește procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se reține că prevederile art. 160 8 C. proc. pen. reglementează examinarea și admiterea în principiu a cererii, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se soluționează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia. Îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instanței de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanța trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condițiilor formale, și îndeplinirea condițiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.

Așadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii reprezintă o vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire a faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu instituie o obligație de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită și menținută. În caz contrar sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (2) din același cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menținerea ei. Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 160 2 C. proc. pen., cât și a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 136 alin. (1) cu trimitere la alin. (2) C. proc.

pen., respectiv oportunitatea acestei măsuri. Deși Codul de procedură penală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei acuzate de a obține liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri aparține instanței de judecată, prin raportare la condițiile de admisibilitate și având în vedere necesitatea bunei desfășurări a procesului penal. În absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reținute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanțele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta deoarece, deși inclusiv prin jurisprudența C.E.D.O. se admite că prin gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

Totodată, judecătorul trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete din dosar dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea acestuia. Astfel, gravitatea unei acuzații nu este prin sine însăși un motiv pertinent și suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi menținută exclusiv în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra ordinii publice.

De asemenea, reacția opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menținută în stare de arest până la pronunțarea unei hotărâri pe fond de către instanța de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât și a jurisprudenței instanței europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi și libertăți care, prin seria de obligații ce pot fi stabilite de instanță în sarcina inculpatului și prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârșirii de noi infracțiuni sau încălcării obligațiilor fixate, asigură garanțiile respectării acestora și a realizării finalității avute în vedere de legiuitor.

Rezultă, așadar, că liberarea provizorie poate fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condițiilor formale de admisibilitate, precum și îndeplinirea cerințelor de legalitate, temeinicie și oportunitate, neputând fi acceptată opinia în sensul că în ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. Acesta întrucât condițiile formale prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160 6 C. proc.

pen., iar o cerere poate fi inadmisibilă doar în situația în care nu este obiectiv încuviințată de lege, când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care o folosește sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcțională, în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul respectiv. Pe de altă parte nu se poate susține că dacă măsura arestării preventive a fost dispusă legal și apoi prelungită/menținută în aceleași condiții, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect și finalitate diferită, liberarea provizorie presupunând subzistența temeiurilor în baza cărora a fost luată măsura arestării.

Astfel, după constatarea îndeplinirii cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 160 6 C. proc. pen., a condiției pozitive prevăzute la alin. (1) al art. 160 2 C. proc. pen., precum și a subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei în discuție, dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului.

În motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul G.C. a adus următoarele argumente: - între inculpat, în funcția pe care o deținea, și numitul C.C. care, la rândul lui, este inculpat în acest dosar, a existat un raport de informații ori, mai bine zis, C.C. era informatorul inculpatului și, în această calitate, avea statutul ce este deja cunoscut, în sensul că acesta făcea, în permanență, în raport de ceea ce stabilea de comun acord cu inculpatul, o informare de la care, ulterior, inculpatul G.C. pornea instrumentarea anumitor cauze penale (legătură profesională prevăzută de legea privind funcționarea poliției și de un „ordin de linie" care le permitea să desfășoare anumite activități în acest sens; urmare a acestor considerente a și apelat la serviciile inculpatului C.C., pentru a putea stabili anumite împrejurări referitoare la fapta de furt pe care o instrumenta); - C.C.

și doi copii ai acestuia au fost, nu cu mult timp în urmă, arestați chiar de către inculpatul G.C., și trimis în judecată într-un alt dosar; - „studentul" (din convorbirile purtate intre inculpatul G.C. și C.C.

reiese că acesta este cunoscut, în anturajul respectiv, cu apelativul de „studentul") face următoarele precizări: „eu sunt pentru matale și matale pentru mine". Din acest punct de vedere, reprezentantul Ministerului Public, la momentul la care a luat această măsură, urmărind aceeași convorbire telefonică, a scăpat din vedere cea o replică ulterioară a inculpatului cu privire la acest aspect cu anume replica inculpatului; „Nu, nu fac deastea, așa băi, dă-i dracului, n-au decât să-i ia, lasă". Așadar, ceea ce ar fi reprezentat argumentul major pentru acuzarea inculpatului și mai ales pentru luarea măsurii arestării preventive, nu mai poate fi privit ca atare, în realitate nu era vorba despre nici o favorizare; - după luarea măsurii arestării preventive și până în prezent, după luarea primelor declarații, inculpatul nu a mai fost audiat și nici nu s-a mai administrat nici un fel de probatoriu în ceea ce-l privește pe acesta; - nu se vorbește în nici un fel despre efectuarea de acte de urmărire penală ce-l vizează pe acest inculpat; - inculpatul este o persoană bine văzută în societate, în localitatea unde a fost șef de post, a primit calificative foarte bune și, de asemenea, a avansat profesional, rezultatele la examenele susținute fiind remarcabile.

Mai mult, arată că inculpatul suferă de grave afecțiuni, dovadă în acest sens fiind înscrisurile medicale aflate la dosar, iar în viitorul apropiat acesta urma să se pensioneze, vechimea în muncă recomandându-l în acest sens; - inculpatul dorește aflarea adevărului, nu are nici un interes să se sustragă ori să îngreuneze bunul mers al urmăriri penale; - de la data arestării preventive au trecut două luni, iar parchetul trebuia să prezinte instanței alte elemente de noutate din care să rezulte că inculpatul G.C. se impune să rămână în arest preventiv. Înalta Curte constată că cele mai multe dintre aceste argumente constituie apărări pe fondul cauzei penale, apărări care urmează a fi confirmate sau infirmate prin probe administrate în cursul urmării penale.

Celelalte aspecte de natură procesual-penală (inculpatul nu a mai fost audiat și nici nu s-a mai administrat nici un fel de probatoriu în ceea ce-l privește pe acesta; nu se vorbește în niciun fel despre efectuarea unor acte de urmărire penală ce-l vizează pe acest inculpat; inculpatul dorește aflarea adevărului, nu are niciun interes să se sustragă ori să îngreuneze bunul mers al urmăririi penale; de la data arestării preventive au trecut două luni, iar procurorul trebuia să prezinte instanței alte elemente de noutate din care să rezulte că inculpatul G.C. se impune să rămână în arest preventiv) nu prezintă relevanță juridică sub aspectul admisibilității pe fond a cererii de liberare provizorie.

Nici datele personale la care a făcut referire inculpatul (afecțiuni ale stării de sănătate, dovadă în acest sens fiind înscrisurile medicale aflate la dosar, în viitorul apropiat acesta urma să se pensioneze, vechimea în muncă recomandându-l în acest sens), nu constituie, la acest moment al etapei procesual-penale, argumente suficient de relevante pentru admiterea pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar. În mod corect a reținut prima instanță că, prin pregătirea profesională și funcția pe care o avea, inculpatul G.C. trebuia să conștientizeze că ordinea publică implică și ordinea juridică și că, într-o colectivitate, aceasta se stabilește și se menține cu ajutorul normelor de drept.

Aceste norme prevăd reguli de conduită, reguli cărora trebuie să se conformeze toți membrii colectivității. Față de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, astfel cum rezonabil sugerează probatoriul administrat până în prezent și care, în esență, nu sunt contestate de inculpat, respectiv că acesta ar fi încercat să-l favorizeze pe numitul M.C., scop în că ar fi intervenit în desfășurarea unei anchete penale, se poate aprecia că, la această etapă a cercetărilor, nu sunt îndeplinite cerințele pentru punerea în libertate provizorie a acestuia.

Așa cum s-a statuat prin decizia anterior menționată, acordarea liberării provizorii reprezintă o vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire a faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu instituie o obligație de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

Or, în raport cu fapta concretă pentru care s-a dispus arestarea inculpatului (infracțiunea de favorizare a infractorului), calitatea acestuia (ofițer de poliție judiciară), modul concret de săvârșire a faptei (astfel cum este relevată de probatoriul administrat până în prezent), natura acesteia (infracțiune care împiedică înfăptuirea justiției), circumstanțele concrete ale cauzei (arătate anterior) și cele privind persoana inculpatului, Înalta Curte apreciază ca legală și temeinică soluția curții de apel de respingere a cererii de liberare provizorie. În raport cu cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.C. împotriva încheierii din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 10296/2/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 03 ianuarie 2012.