ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1503/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1503/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalului

Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 162 din 11 februarie 2010. a

admis acțiunea formulată de M.D. și M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, și pe cale de consecință: pârâtul

a fost obligat să acorde reclamanților suma de 60.000 euro echivalent în lei,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit art. 3 alin.

(1)al legii nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter

politic,orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități,având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate.

Reclamanții și-au

dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fii ai defunctei M.S.,

persoana care a suferit,în mod direct și nemijlocit,măsura dislocării, așa cum

rezultă din cuprinsul adresei din 30 mai 1991, emisă de Ministerul de Interne,

fiind îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot

solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral. De asemenea, din cuprinsul Hotărârii nr. 2080 din 12

iunie 1991, emisă de Comisia pentru Acordarea de drepturi persoanelor

persecutate politic, conform decretului-lege nr. 118/1990 rezultă că autoarea

reclamanților a fost dislocată în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Impus prin mijloace

brutale specifice unui regim de ocupație, comunismul românesc s-a consolidat și

s-a perpetuat pe o bază represivă. Analiza mecanismelor de administrare a

actului de poliție politica în regimul totalitar comunist din România arata că

brutalitatea a fost ridicată la rang de politica de stat, în numele „luptei de

clasă” și a provocat un reflex de lunga durata, o „banalizare” a răului,

întreținută cu ajutorul aparatului politiei politice. Majoritatea populației,

terorizată de omniprezenta si violentele acestui aparat a re-deprins modul de

viață sub un regim de ocupație, din nefericire îndelung exersat istorie de români.

Primele două decenii

următoare momentului instaurării în forță a comunismului au fost marcate, în

scopul consolidării sale, de reprimări brutale ale oricărei împotriviri, care

au avut un dublu scop: pe de o parte, să anihileze orice încercare de a contesta

regimul nu doar în substanța legitimității sale, ci fie și prin refuzul

acceptării normelor pe care le impunea existența cotidiană și, pe de altă

parte, să obțină, prin mijloace represive sau propagandistice, administrate

după caz, adeziunea formală a majorității populației față de autoritățile

comuniste și politica partidului-stat.

Privațiunile suferite

de autoarea reclamanților, perioadele cu dificultăți materiale și morale

insurmontabile petrecute în timpul dislocării, sunt aspecte ce au rezultat din

declarația martorei Ș.F.

În ceea ce privește

aprecierea prejudiciului moral, aceasta nu are la bază criterii științifice

exacte, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral și

nepatrimonial al daunelor și caracterul patrimonial al despăgubirilor. Astfel

instanța constată că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să

compenseze prejudiciul,iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o

corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate.

În aprecierea

cuantumului despăgubirii de care reclamanții vor beneficia, s-a avut în vedere

că scopul legii a fost acela, în principal, de a înlătura de drept toate

efectele măsurilor respective și apoi aceea de a acorda despăgubiri, prin

obligarea statului la plata unor sume de bani. Altfel spus, constatarea

împrejurării că aceștia sunt îndreptățiți la beneficiile Legii nr. 221/2009,

reprezintă prin ea însăși o măsură reparatorie, urmând ca în completare acesta

să beneficieze de o sumă de bani, echivalent a unei „satisfacții echitabile”,în

sensul art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai observat că,

referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are

o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele

cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre

exemplu, în Cauza K. (hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a

constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro

pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant. În Cauza C.,

pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări

telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul

2008 (încălcarea art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6 par. 1

din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse

între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 161 din 14 martie 2011, a

admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și D.G.F.P.

Constanța, împotriva sentinței civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunțată

de Tribunalul Constanța și pe cale de consecință: a admis apelul formulat de

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, împotriva sentinței

civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța; a

schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea

reclamanților; a respins apelul formulat de reclamanții M.D. și M.C., împotriva

sentinței civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul

Constanța, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Pornind de la

rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 și

instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor

și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar

comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe

produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează

valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat,

începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor

imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23

septembrie 2009, O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650

din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior

prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înființarea Institutului de

Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

publicată în M. Of. Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009.

Toate aceste

prevederi au urmărit așadar să răspundă interesului public în asumarea de către

stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar

crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin

moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință

(6 martie 1945-22 decembrie 1989).

De altfel, prin

Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată

la 3 iunie 1996, s-au recomandat, printre măsurile prefigurate de obiectivul

desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist, reabilitarea

persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu

constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații

materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația

conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 se

înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea

comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte

clare. Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin

Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile

de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut

calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter

politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, noua lege a statuat însă adițional

și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale” pentru acele

situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor

sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, lucru

imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în

acord cu recomandările normative internaționale.

Astfel, în Expunerea

de motive la Legea nr. 221/2009 s-a arătat că, „în ceea ce privește prejudiciul

moral suferit (…) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter

pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în

raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele

unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.

Prin urmare,

fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență

răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.,

statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât

posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă

istorică.

În considerarea

acestor argumente, nu s-a putut aprecia că acțiunea întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită

prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea

neconstituționalității textelor prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale

Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr.

118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe

principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul

comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul

general de reglementare.

Sub un prim aspect,

lipsa temeiului legal nu a putut fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci

la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în

contextul enunțat.

În al doilea rând,

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului

conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu

creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării,

în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic

luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină

compensații.

Nu a putut fi însă

acceptată nici susținerea potrivit căreia că apelanții reclamanți ar fi

dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate

neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin

declararea textului ca fiind neconstituțional.

Curtea a reținut sub

acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu

a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar

o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamanți, ea încetându-și efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului

de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza

S. ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza S. contra

Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea

din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca

repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

Cauza P. și P. contra Cehiei).

Astfel, nu este vorba

despre neretroactivitatea legii, ci doar de aplicarea prevederilor legale în

modalitatea în care a statuat asupra conformității lor cu legea fundamentală

Curtea Constituțională, tuturor situațiilor pentru care nu s-a pronunțat

recunoașterea vreunui drept.

Toate aceste

considerente converg spre concluzia că răspunderea statului român pentru

prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de

natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii

instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă

evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în

acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme

de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale.

În speță, apelanții

reclamanți M.D. (născută la 25 iulie 1959) și M.C. (născut la 23 iulie 1960) au

invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii

domiciliului forțat pentru mama lor, M.S., în perioada 1951-1955, la data

luării măsurii dislocării autoarea acestora având 18 ani.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996.

Această perspectivă a

fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor,

Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului

moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit

nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație

impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele

materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Curtea

Constituțională a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât

aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de

despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Or, în speță, pornind

de la afirmarea principiului sus-menționat, este incontestabil că apelanții

reclamanți nu au fost supuși direct vătămărilor morale sau patrimoniale

generate de măsurile represive amintite, produse asupra familiei mamei lor

(câtă vreme la acea dată nici nu erau născuți), iar situația evocată nu prezumă

de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamanților.

Pe de altă parte,

măsurile represive luate au justificat recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în

vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale),

cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ

adoptat din anul 1990, iar în cauză mama apelanților reclamanți, M.S., a

beneficiat până la decesul intervenit la 1 martie 2003 de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită conform Hotărârii nr. 2059 din

18 iunie 1991 o indemnizație de 822 lei lunar. I s-a recunoscut, totodată, în

valorificarea drepturilor de asigurări sociale, o perioadă de 6 ani, 1 lună și

28 zile ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă.

La aceste măsuri

direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor

și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și

prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu

decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăților cu capital privat,

integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de

domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată pe toate

categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace

de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de

către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit

pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune

balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și

televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la

plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de

veci.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeași

măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a

înțeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.

Aprecierea personală

a apelanților reclamanți asupra caracterului nesemnificativ al despăgubirilor

acordate mamei sale în timpul vieții, față de suferințele îndurate pe perioada

dislocării familiei sale și de perioada relativ scurtă în care acesta a

beneficiat de drepturile conferite prin Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi

apreciate ca justificate, raționale și obiective, pentru că nu se poate imputa

legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim

democratic, doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului

totalitar îndrituite să obțină astfel de compensații și, în particular, soțului

supraviețuitor, într-un cuantum limitat. Relevant este, din acest punct de

vedere, restrângerea sferei persoanelor pe care legea le-a inclus în categoria

celor îndreptățiți la despăgubiri pentru măsurile cu caracter politic,

permițând doar victimei și soțului supraviețuitor (nu și altor rude) să pretindă

compensații în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât în acord cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu se poate

prezuma o vătămare a descendenților (născuți ulterior încetării măsurii

dislocării) prin aplicarea măsurii cu caracter politic asupra părintelui.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată au declarat recurs: M.D. și M.C., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Considerăm că

instanța de apel nu a avut în vedere art. 20, 148, 48, 52 alin. (3) din

Constituția României, Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea

Convenției Europene pentru apărarea C.E.D.O., precum și Protocoalele adiționale

la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10 privitor la cauza în litigiu. În cauză au fost

încălcate dispozițiile art. 3, 5, 6, 8 din C.E.D.O.

- Mama noastră a fost

victima măsurilor administrative cu caracter politic.

Recursul declarat de

reclamanții-recurenți este nefondat pentru cele ce preced.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 14

noiembrie  2011, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.D. și M.C. împotriva deciziei nr. 161/ C din

14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.