ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1503/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalului Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 162 din 11 februarie 2010. a admis acțiunea formulată de M.D. și M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să acorde reclamanților suma de 60.000 euro echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit art. 3 alin. (1)al legii nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic,orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități,având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate.

Reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fii ai defunctei M.S., persoana care a suferit,în mod direct și nemijlocit,măsura dislocării, așa cum rezultă din cuprinsul adresei din 30 mai 1991, emisă de Ministerul de Interne, fiind îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. De asemenea, din cuprinsul Hotărârii nr. 2080 din 12 iunie 1991, emisă de Comisia pentru Acordarea de drepturi persoanelor persecutate politic, conform decretului-lege nr. 118/1990 rezultă că autoarea reclamanților a fost dislocată în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Impus prin mijloace brutale specifice unui regim de ocupație, comunismul românesc s-a consolidat și s-a perpetuat pe o bază represivă.

Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliție politica în regimul totalitar comunist din România arata că brutalitatea a fost ridicată la rang de politica de stat, în numele „luptei de clasă” și a provocat un reflex de lunga durata, o „banalizare” a răului, întreținută cu ajutorul aparatului politiei politice. Majoritatea populației, terorizată de omniprezenta si violentele acestui aparat a re-deprins modul de viață sub un regim de ocupație, din nefericire îndelung exersat istorie de români.

Primele două decenii următoare momentului instaurării în forță a comunismului au fost marcate, în scopul consolidării sale, de reprimări brutale ale oricărei împotriviri, care au avut un dublu scop: pe de o parte, să anihileze orice încercare de a contesta regimul nu doar în substanța legitimității sale, ci fie și prin refuzul acceptării normelor pe care le impunea existența cotidiană și, pe de altă parte, să obțină, prin mijloace represive sau propagandistice, administrate după caz, adeziunea formală a majorității populației față de autoritățile comuniste și politica partidului-stat. Privațiunile suferite de autoarea reclamanților, perioadele cu dificultăți materiale și morale insurmontabile petrecute în timpul dislocării, sunt aspecte ce au rezultat din declarația martorei Ș.F.

În ceea ce privește aprecierea prejudiciului moral, aceasta nu are la bază criterii științifice exacte, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral și nepatrimonial al daunelor și caracterul patrimonial al despăgubirilor. Astfel instanța constată că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul,iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate. În aprecierea cuantumului despăgubirii de care reclamanții vor beneficia, s-a avut în vedere că scopul legii a fost acela, în principal, de a înlătura de drept toate efectele măsurilor respective și apoi aceea de a acorda despăgubiri, prin obligarea statului la plata unor sume de bani.

Altfel spus, constatarea împrejurării că aceștia sunt îndreptățiți la beneficiile Legii nr. 221/2009, reprezintă prin ea însăși o măsură reparatorie, urmând ca în completare acesta să beneficieze de o sumă de bani, echivalent a unei „satisfacții echitabile”,în sensul art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a mai observat că, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza K. (hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant.

În Cauza C., pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 161 din 14 martie 2011, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și D.G.F.P. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța și pe cale de consecință: a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Constanța, împotriva sentinței civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților; a respins apelul formulat de reclamanții M.D. și M.C., împotriva sentinței civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Pornind de la rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009. Toate aceste prevederi au urmărit așadar să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945-22 decembrie 1989). De altfel, prin Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat, printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist, reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare. Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, noua lege a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale” pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. Astfel, în Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 s-a arătat că, „în ceea ce privește prejudiciul moral suferit (…) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. În considerarea acestor argumente, nu s-a putut aprecia că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu a putut fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

În al doilea rând, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină compensații. Nu a putut fi însă acceptată nici susținerea potrivit căreia că apelanții reclamanți ar fi dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituțional.

Curtea a reținut sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanți, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. ș.a.

contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza S. contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei).

Astfel, nu este vorba despre neretroactivitatea legii, ci doar de aplicarea prevederilor legale în modalitatea în care a statuat asupra conformității lor cu legea fundamentală Curtea Constituțională, tuturor situațiilor pentru care nu s-a pronunțat recunoașterea vreunui drept. Toate aceste considerente converg spre concluzia că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, apelanții reclamanți M.D. (născută la 25 iulie 1959) și M.C. (născut la 23 iulie 1960) au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat pentru mama lor, M.S., în perioada 1951-1955, la data luării măsurii dislocării autoarea acestora având 18 ani. Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996.

Această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Curtea Constituțională a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive. Or, în speță, pornind de la afirmarea principiului sus-menționat, este incontestabil că apelanții reclamanți nu au fost supuși direct vătămărilor morale sau patrimoniale generate de măsurile represive amintite, produse asupra familiei mamei lor (câtă vreme la acea dată nici nu erau născuți), iar situația evocată nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamanților.

Pe de altă parte, măsurile represive luate au justificat recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990, iar în cauză mama apelanților reclamanți, M.S., a beneficiat până la decesul intervenit la 1 martie 2003 de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită conform Hotărârii nr. 2059 din 18 iunie 1991 o indemnizație de 822 lei lunar. I s-a recunoscut, totodată, în valorificarea drepturilor de asigurări sociale, o perioadă de 6 ani, 1 lună și 28 zile ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăților cu capital privat, integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înțeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.

Aprecierea personală a apelanților reclamanți asupra caracterului nesemnificativ al despăgubirilor acordate mamei sale în timpul vieții, față de suferințele îndurate pe perioada dislocării familiei sale și de perioada relativ scurtă în care acesta a beneficiat de drepturile conferite prin Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi apreciate ca justificate, raționale și obiective, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obțină astfel de compensații și, în particular, soțului supraviețuitor, într-un cuantum limitat.

Relevant este, din acest punct de vedere, restrângerea sferei persoanelor pe care legea le-a inclus în categoria celor îndreptățiți la despăgubiri pentru măsurile cu caracter politic, permițând doar victimei și soțului supraviețuitor (nu și altor rude) să pretindă compensații în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu se poate prezuma o vătămare a descendenților (născuți ulterior încetării măsurii dislocării) prin aplicarea măsurii cu caracter politic asupra părintelui.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs: M.D. și M.C., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Considerăm că instanța de apel nu a avut în vedere art. 20, 148, 48, 52 alin. (3) din Constituția României, Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției Europene pentru apărarea C.E.D.O., precum și Protocoalele adiționale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10 privitor la cauza în litigiu. În cauză au fost încălcate dispozițiile art. 3, 5, 6, 8 din C.E.D.O. - Mama noastră a fost victima măsurilor administrative cu caracter politic. Recursul declarat de reclamanții-recurenți este nefondat pentru cele ce preced.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 14 noiembrie 2011, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.D. și M.C. împotriva deciziei nr. 161/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012.