ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6928/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara din 27 iulie 2009, ulterior precizată, reclamantul D.I. a solicitat anularea Dispoziției nr. 1252/2009, emisă de Primarul Municipiului Deva și obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziție prin care să-i acorde reclamantului un alt teren, în compensare, aflat în Municipiul Deva. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost expropriat cu suprafața de 1500 mp și că solicită, în temeiul Legii nr. 10/2001, atribuirea unei suprafețe de teren, în echivalent, prin compensare, conform raportului de expertiză judiciară ce se va efectua în cauză.

Pârâtul Primarul Municipiului Deva a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației și menținerea dispoziției atacate, arătând că prin Decretele nr. 492/1978 și nr. 73/1982 antecesorii reclamantului au fost expropriați cu suprafața de 1500 mp teren și construcții în suprafață de 192,45 mp, din care 150,03 mp suprafață utilă și 40 ml împrejmuiri, construcțiile au fost demolate, iar pe teren au fost edificate clădiri de locuințe și alte amenajări, astfel că este imposibilă restituirea lui în natură. Pârâtul a mai susținut că nu se poate acorda nici teren în compensare, așa încât, prin dispoziția emisă, s-au propus reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, la stabilirea cuantumului cărora urmează a fi avute în vedere despăgubirile acordate de stat la momentul exproprierii.

Prin Sentința civilă nr. 142/2010, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea formulată de reclamantul D.I., a anulat Dispoziția 1252/2009 emisă de Primarul Municipiului Deva și a atribuit reclamantului, prin compensare, în echivalentul imobilului expropriat (situat în Deva, str. 23 A., înscris în CF Deva nr. top… pentru care acesta a formulat Notificarea nr. 160/2001, prin B.E.J. B.E. din Deva, imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă), suprafețele de teren de 1068 mp și respectiv de 405 mp situate în Deva, zona stadion înscrise în CF Deva, număr top… nr. top… , nr. cadastrale ..., astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul L.V., suprafețe reprezentate grafic în anexa 1A la raport, parte integrantă a hotărârii pronunțate.

În considerentele acestei sentințe, Tribunalul a reținut că, prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a impus ca regulă de principiu restituirea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în starea în care se află și libere de orice sarcini. În materia imobilelor expropriate, prin art. 11 alin. (8) s-a prevăzut, pentru situația în care restituirea lor în natură nu este posibilă, ca măsurile reparatorii în echivalent să fie acordate în principal prin compensare - cu bunuri ori servicii - și numai în subsidiar, prin despăgubiri în condițiile legii speciale. Prima instanță a mai reținut că, prin expertiză topografică efectuată de expertul L.V. au fost identificate pe raza Municipiului Deva - zona stadion - două suprafețe de teren, de 405 mp și respectiv 1068 mp, înscrise în CF 8002 Deva, având ca proprietar Municipiul Deva, expertul propunând atribuirea acestor suprafețe către reclamant.

Apreciind că nu există impedimente pentru ca suprafețele de teren identificate de expertul judiciar să fie atribuite reclamantului în compensare, invocând jurisprudența Curții de la Strasbourg, care, în mai multe cauze, a constatat că despăgubirile prin Fondul Proprietatea nu reprezintă o formă eficientă de reparație, în condițiile în care acest Fond nu este funcțional, precum și Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prima instanță a admis acțiunea și a atribuit reclamantului în compensare suprafețele de teren menționate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Deva, arătând, în esență că, terenurile identificate în raportul de expertiză nu pot fi atribuite în compensare, întrucât nu sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001, fiind concesionate societății comerciale SC R.S.

SRL Hunedoara. Apelantul a mai susținut că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri prin care s-a dovedit că amplasamentul este afectat de un contract de asociere în participațiune, ce are ca scop efectuarea unor investiții de interes public pentru Municipiul Deva, în momentul de față investiția ridicându-se la o valoare considerabilă. În consecință, atâta timp cât un asemenea imobil nu poate face obiectul unei restituiri în natură, nu există nicio rațiune pentru acordarea acestuia în compensare. Printr-o precizare a motivelor de apel s-a arătat că, soluționând pe fond contestația prin atribuirea terenului în compensare, instanța de fond nu a avut în vedere valoarea construcțiilor demolate și valoarea terenului imposibil de restituit în natură, în raport de valoarea terenului atribuit în compensare, pentru o corectă aplicare a art. 11 alin. (5) și (6) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța nu a dispus restituirea valorii actualizate a despăgubirilor primite de antecesorii contestatorului la data exproprierii. Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală și temeinică, arătând că în speță este incident art. 14 din Legea nr. 10/2001 care se referă la subrogarea noului proprietar în drepturile statului în cazul în care imobilul restituit face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune.

Prin Decizia nr. 154 A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea, înlăturând dispozițiile sentinței referitoare la obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli de judecată către reclamant în fața instanței de fond și obligându-l pe intimatul-reclamant la plata sumei de 1860 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantul-pârât. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, din examinarea prevederilor art. 1 alin. (2) și (5), art. 11 alin. (8) raportate la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că entitatea investită cu soluționarea notificării este cea care face propunere de compensare cu un alt imobil/bun/serviciu care este înscris în tabelul aflat la dispoziția publicului prin afișare.

Or, în speță, s-a făcut dovada prin înscrisul depus la dosarul de fond că Municipiului Deva nu deține bunuri disponibile ce pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite. În ceea ce privește posibilitatea persoanei îndreptățite de a identifica ea însăși un teren liber, care se află la dispoziția entității competente (situație în care practic se contestă neincluderea imobilului în lista bunurilor ce pot fi oferite în compensare, respectiv se apreciază caracterul abuziv/nelegal al excluderii imobilului de pe menționata listă), posibilitate recunoscută în practica judiciară, instanța de apel a reținut că terenul atribuit în compensare de instanța de fond nu poate face obiectul unei astfel de operațiuni întrucât terenul în litigiu nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001.

Imobilul respectiv face parte din suprafața de 2318 mp teren situat în Zona Stadion din Municipiul Deva, fiind înscris în CF 8002 și se află în proprietatea publică a Municipiului Deva, conform HCL 169/1999. Acest imobil face obiectul contractului de asociere în participațiune din 3 martie 2005 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Deva și SC R.S. SRL Hunedoara, contractul fiind încheiat în scopul planificării, construcției, amenajării și exploatării unei baze sportive, denumită baza sportivă "Real Sport". Ulterior, între Consiliul Local Deva și SC R.S.

SRL Hunedoara s-au încheiat acte adiționale la contractul de asociere în participațiune prin care s-a majorat suprafața terenului care face obiectul contractului și s-a modificat pct. 4.1 din contract referitor la obligațiile investitorului, rezultând astfel că, acest contract are ca scop efectuarea unor investiții de interes public pentru Municipiul Deva, constând într-o bază sportivă modernă dotată cu două terenuri de minifotbal, acoperite cu gazon artificial, dispunând de instalație de nocturnă, vestiare, grupuri sanitare, spații de parcare, terasă sezonieră, etc. În raport de situația de fapt reținută, instanța de apel a stabilit că terenul în litigiu este afectat de conceptul de sistematizare al Municipiului Deva, respectiv de investiții de interes public, ceea ce constituie un impediment la restituirea în natură a terenului.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, nu constituie terenuri libere și prin urmare nu pot fi restituite în natură terenurile afectate de amenajări de utilitate publică, respectiv suprafețele de teren afectate unei utilități publice destinate a deservi nevoilor comunității. Or, atâta timp cât terenul nu ar putea fi restituit în natură, este evident că el nu poate face nici obiectul unei compensări.

În ceea ce privește invocarea de către intimatul-reclamant a prevederilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, privind subrogarea noului proprietar în drepturile statului în cazul în care imobilul restituit face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, instanța de apel a considerat că acest text de lege nu este incident în speță, fiind aplicabil exclusiv situației în care restituirea în natură este solicitată de persoana îndreptățită la restituirea în natură a acelui teren. În niciun caz subrogarea nu poate opera asupra terenurilor care constituie proprietatea Municipiului Deva, care nu au fost preluate abuziv și deci nu formează obiectul Legii nr. 10/2001 și care au format obiectul unui contract încheiat în condiții de perfectă legalitate, neexistând niciun temei pentru ca acest teren să poată fi atribuit în compensare reclamantului.

Găsind fondat primul motiv de apel și stabilind că imobilul solicitat de reclamant nu poate fi atribuit în compensare, instanța de apel a apreciat inutilă analiza motivului de apel precizat ulterior (referitor la faptul că instanța nu a ținut cont de valoarea construcțiilor demolate și de valoarea terenului imposibil de restituit în natură, respectiv a omis împrejurarea că fostul proprietar a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul expropriat). Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul D.I., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant susține că, întrucât legea nu prevede condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un teren pentru a putea fi atribuit în compensare, instanța nu poate condiționa acordarea acestei măsuri de caracterul liber al terenului.

Din probele administrate rezultă că terenul solicitat în compensare este proprietatea Municipiului Deva și nu este afectat de sarcini, neexistând vreun impediment legal pentru acordarea lui în compensare. Recurentul mai arată, în motivarea recursului că, deosebirea dintre sintagma "teren restituit" și "teren acordat în compensare" constă în faptul că, în primul caz, terenul a fost, anterior preluării de către stat, în proprietatea persoanei îndreptățite sau a antecesorilor acesteia, iar în al doilea caz nu a fost în proprietatea acestora.

Pentru asigurarea egalității de tratament juridic, ar trebui ca atunci când se apreciază posibilitatea acordării în compensare a terenului, să se aplice, prin analogie, prevederile legale referitoare la restituirea terenurilor, inclusiv prevederile art. 14 din Lege nr. 10/2001, sens în care urmează a se stabili că reclamantul se poate subroga în drepturile proprietarului, Municipiul Deva, în cadrul contractului de asociere în participațiunea încheiat cu SC R.S.

SRL, indiferent de data la care s-a încheiat contractul (înainte sau după data formulării notificării) . Un alt argument susținut în motivarea recursului se referă la modul de interpretare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text pe care recurentul îl consideră ca instituind o obligație în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării de a acorda cu prioritate în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite, aceasta neavând competența de a aprecia oportunitatea acordării acestei forme de reparație. Recurentul mai susține că terenul solicitat în compensare este liber în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, baza sportivă ce urmează a fi realizată de către SC R.S.

SRL în temeiul contractului de asociere în participațiune nefiind o amenajare de utilitate publică. Pe de altă parte, deși contractul de asociere a fost încheiat în anul 2005, investitorul nu a realizat în totalitate investiția la care s-a obligat prin contract. Recurentul critică decizia din apel și sub aspectul reținerii de către instanța de control judiciar, ca motiv de respingere a cererii de acordare a terenului în compensare, a faptului că terenul solicitat constituie proprietatea Municipiului Deva și nu a fost preluat de stat în mod abuziv, recurentul susținând că un asemenea impediment la compensare nu este prevăzut de lege.

De asemenea, arată că nici apartenența bunului la domeniul public nu poate constitui motiv de respingere a cererii de atribuire în compensare, mai ales că din probele dosarului rezultă că în anul 2009 terenul în litigiu a fost evaluat în vederea înstrăinării, ceea ce demonstrează că a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului. Prin întâmpinare, intimatul-pârât primarul Municipiului Deva solicită respingerea recursului ca nefondat, instanța de apel reținând în mod corect, pe baza probelor existente la dosar, că terenul solicitat de reclamant nu poate fi acordat în compensare.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține următoarele: Primele două argumente ale recurentului sunt contradictorii, deoarece, deși susține, în cadrul primului argument, că terenul ce pretinde a-i fi atribui în compensare nu trebuie să îndeplinească cerința de a fi liber (de unde s-ar deduce că acordarea terenului în compensare nu presupune verificarea acelorași cerințe ca în cazul în care se dispune restituirea în natură a terenului preluat de stat în mod abuziv și notificat), în cadrul celui de-al doilea argument recurentul propune aplicarea în cazul terenului solicitat în compensare, prin analogie, a acelorași reguli prevăzute de lege pentru terenul ce se restituie în natură, decurgând de aici consecința aplicării în speță a prevederilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, în sensul că cererea sa de acordare a terenului în litigiu în compensare ar fi justificată, indiferent de existența contractului de asociere în participațiune, urmând ca recurentul să se subroge în drepturile asociatului Municipiul Deva.

În realitate, noțiunea de "teren liber" la care se referă art. 10 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu are același înțeles cu noțiunea de "bun disponibil" în contextul art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum este dezvoltat de art. 7.1 din aceleași norme. Măsura reparatorie alternativă și subsecventă, aceea a acordării de bunuri în compensare, în situația în care restituirea în natură a imobilului notificat nu este posibilă, presupune identificarea în patrimoniul unității învestite cu soluționarea notificării a unor bunuri disponibile, ceea ce implică în mod necesar o doză de apreciere din partea proprietarului acestor bunuri sub aspectul destinației și utilității acelor bunuri în cadrul desfășurării propriei activități.

Pentru asigurarea transparenței și evitarea arbitrariului în acordarea acestor bunuri, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 obligă pe primari sau, după caz, pe conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor, să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. Dreptul de apreciere al unității notificare nu este însă unul absolut, deoarece instanța, la sesizarea persoanei interesate, poate stabili că anumite bunuri au fost excluse în mod nejustificat și abuziv din tabelul bunurilor disponibile.

Însă, în aprecierea caracterului conduitei unității învestite cu soluționarea notificării nu pot fi avute în vedere exclusiv criteriile stabilite pentru terenurile ce se restituie în natură, ci în plus se impune stabilirea destinației concrete și a utilității bunului în ansamblul activității acelei entități.

Simplul fapt că bunul solicitat a fi acordat în compensare este liber din punct de vedere tehnic, în sensul că nu este ocupat de construcții și nu este afectat unor servituți legale, nu poate justifica obligarea proprietarului de a-l acorda în compensare în ipoteza în care se face dovada că, spre exemplu, bunul face obiectul unui proiect de dezvoltare sau amenajare, ori pur și simplu este necesar activității unității notificate (având în vedere împrejurarea că măsura reparatorie a acordării de bunuri în compensare poate fi solicitată nu numai în contradictoriu cu primarii, în calitate de reprezentanți ai unităților administrativ-teritoriale, ci împotriva oricărora dintre unitățile enumerate la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001).

În toate cazurile, instanța trebuie să aprecieze pe bază de probe în ce măsură refuzul acordării bunului în compensare este justificat. În consecință, nu poate fi reținut argumentul recurentului, în sensul că entitatea învestită cu soluționarea notificării ar avea obligația absolută de acordare în compensare a bunurilor sau serviciilor, în lipsa oricărei posibilități de apreciere asupra oportunității acestei soluții. În speță, instanța de apel a constat, pe baza probelor, că terenul solicitat de reclamant în compensare constituie obiectul unui contract de asociere în participațiune, scopul fiind acela al construirii, amenajării și exploatării unei baze sportive. Utilitatea acestei amenajări pentru comunitatea locală nu poate fi contestată, după cum nu există indicii că scopul contractului de asociere în participațiune ar fi fost acela de a sustrage în mod abuziv bunul de la eventuala compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că lucrările nu au fost integral executate, respectiv, că societatea comercială asociată în cadrul contractului nu și-a îndeplinit în totalitate obligațiile asumate, privește raportul contractual dintre Municipiul Deva și SC R.S. SRL și nu poate forma obiect de analiză în acest litigiu.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a se face aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii", instanța de apel a reținut în mod corect că acest text se aplică exclusiv terenurilor solicitate a fi restituite în natură prin notificare, nu și în cazul celor acordate în compensare.

Instanța de control judiciar nu a reținut, ca argumente exclusive, în sprijinul concluziei inaplicabilității în speță a acestor prevederi legale și implicit a imposibilității acordării în compensare, faptul că terenul solicitat constituie proprietatea Municipiului Deva și nu a fost preluat de stat în mod abuziv (în sensul că modul în care unitatea administrativ-teritorială a dobândit acest bun nu este preluarea abuzivă de către stat, așa încât nu formează obiectul Legii nr. 10/2001). Pe lângă acestea, s-a reținut, ca argument decisiv și faptul că terenul formează obiectul unui contract legal încheiat, toate aceste argumente, împreună, conducând la concluzia că nu poate fi atribuit în compensare reclamantului.

Apartenența bunului la domeniul public sau privat al municipiului nu este relevantă. În principiu, pot face obiect al compensării și bunurile proprietate publică. În acest caz, art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că, în cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, și se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

Însă, în speță, se constată că bunul solicitat în compensare nu este disponibil, așa încât examinarea apartenenței sale la domeniul public sau privat nu prezintă utilitate. În raport de aceste considerente, constatând că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., motivul de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind incident în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva Deciziei civile nr. 154/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2011.